Archive for the ‘noi doi’ Category

Cunosc suficient de multe persoane care au un stil aparte de a vedea lucrurile: totul e roz, totul e frumos, nimic nu e rau.

Well…din punctul meu de vedere asta e o mare problema: Nu! Viata nu e roz! Nu poti sa vezi doar lucrurile pozitive, sa traiesti in bula ta de unicorni si culoarea roz. Pentru ca la un moment dat o sa te lovesti de realitatea in care traiesc ceilalti si o sa aiba un soc. Un soc chiar mare as putea adauga.

Nu spune nimeni sa fii pesimist si negativist, dar nici sa traiesti in negare, nepasare, ignoranta. Totul are o limita.

De multe ori acele persoane au avut un soc cand s-au lovit de realitatea celorlalti si ramaneau cu sechele. Inteleg ca vrei sa traiesti intr-o lume in care totul e minunat si roz, cu totii vrem pana la urma, dar, din pacate, lumea e cam GRI.

- Toti copiii sunt minunati: nu! sunt copii care isi omoara rudele, care dau in cap pe strada, care injura mai mult decat un birjar sau care se bat din orice. Nu are rost sa mai aduc in discutie subiectul SCOALA care acum cred ca a devenit un subiect tabu.

- Daca dai iubire primesti iubire: sunt curioasa ce parere au violatorii si criminalii despre asta. Pana una alta si ei acorda iubire victimelor…poate prea multa.

- Respectam pe toata lumea: bag de seama ca inca nu s-au obisnuit ca respectul se castiga, nu se cere. Din acest motiv persoanele de varsta a 3a isi permit sa injure fara regrete tinerii sau sa se certe ei fiind vinovatii. Poate ca daca i-am pune la punct verbal nu ar mai reactiona asa.

- Faptul ca tu ai un salariu decent nu inseamna ca toti ceilalti o duc bine. Sa nu uitam ca sunt unii care lucreaza de pe o zi pe alta, iar banii se duc pe bautura si nu pe pampersii copiiilor sau pe mancarea lor. Nu toti au dorinta de a munci. Unii sunt doar fabrice de facut copii pentru ajutorul social.

Si lista cred ca poate continua. Dar ati prins voi ideea principala.

Per total cam asta e concluzia: degeaba vedeti voi doar lucrurile frumoase din orice pentru ca izolarea asta de realitate nu face decat sa afecteze mai incolo. Nu vreau sa par rautacioasa…imi plac oamenii asa pozitivi, ma amuza, dar uneori mi se pare ca exagereaza cu bubblee-ul asta al lor. Traim intr-o lume in care, din pacate, daca nu esti cu picioarele pe pamant s-ar putea sa doara rau cand cazi de pe norisor.

In rest toate de bine!

P.S: intotdeauna exista exceptii la tot!

P.S2: ma tin sau nu de promisiune?!

DA DA!! Traiesc! Doar ca in ultima vreme am fost atat de ocupata cu viata incat am uitat complet de blog, dar promit ca o sa incerc sa revin in forta.

Primul subiect: de ce Beauty and the Beast sucks!

Am vazut de curand Beauty and the Beast- remake-ul. Desenele animate le-am vazut de atatea ori incat uneori am impresia ca stiu replicile.

Hai sa incep:

1. Actrita principala: este stana, nu are reactii, nu i se citeste nimic pe chip, doar goliciunea din ochi. Lipsea cu desavarsire expresivitatea- pe la jumatatea filmului deja ma plictisesem

2. Povestea nu e respectata 100%. Rusinica!!!! Vindeti povesti “falsificate” copiiilor.

3. Efectele speciale: recunosc ca unele din  efectele speciale (gen obiectele din castel) erau cam infricosatoare pentru mine…prea nu stiu cum!

4. Rochia lui Belle: WTF was that?! Este horor!! Parca sunt niste carpe de sters praful adunate intr-un mop. Era asa draguta rochia din desene. Culmea ca Disney a fost acuzat ca nu a investit in rochie- avand in vedere ca o tipa a facut rochia 1 la 1. Rusinica Disney!!!

Cam asta e ce am prins asa din mers. Merge vazut intr-o duminica la plictiseala, dar sincer? Am fost profund dezamagita pentru reclama facuta, E un fel de 50 shades pentru copii.

 

In rest? Sa ne auzim cu bine!

Recunosc cu mâna pe inimă că sunt puţin cam foarte plictisită şi lipsită de inspiraţie la capitolul blog. Nu îmi găsesc explicaţia. Sper să nu fie nimic grav :))
În ultima vreme m-au tot cuprins diferite sentimente…sau hai să le spunem stări…sună mult mai bine, cel puţin pentru urechiuşele mele. Pe de o parte sunt exagerat de nervoasă, stresată, obosită şi pe de altă parte cum foarte calmă, relaxată şi odihnită. Nu îmi dau seama care este motivul stărilor mele.
Încerc de mai bine de o săptămână să îmi fac o listă a priorităţilor, ce vreau să fac, ce vreau să realizez. De o săptămână am în faţă o coală albă.
Iniţial scrisesem cum vreau să îl uit, să îl şterg total şi definitiv din inima mea. Nu a fost nevoie de o listă să îmi dau seama că acum nu mai reprezintă nimic pentru mine. Stau şi mă gândesc dacă a reprezentat ceva vreodată. Am stat împreună aproape un an [duminică am fi făcut un an] şi l-am uitat în nici măcar o lună. Să mă îngrijoreze? Nu cred. Sunt fericită că pasul ăsta l-am făcut fără să mă mai gândesc la : “şi ce o să mă fac fără el?!”
Acum am schimbat lista. Eu una aş vrea să am câteva idei simple, lucruri care să mă facă să par o egoistă şi nu îmi reuşeşte prea bine asta. Probabil că egoismul o să îl am în momentul în care o să vreau să mă bucur numai eu de…acea clipă.
O aştept…cu nerăbdare şi vreau să strig în gura mare asta, dar mă abţin. Este o regulă sfântă: spui ce simţi când nu mai eşti egoistă cu sentimentele tale.
Aberaţii…asta simt că scriu acum…sau…
Nu îmi pasă. Asta este ca un fel de …început, de introducere în lista pe care vreau să o termin. Azi am avut un moment de…nebunie: ce se întâmplă dacă renunţ la scris?
Mi se pare că de multe ori mă deschid prea mult în faţa unor necunoscuţi, că ajung să fiu ca o carte deschisă, o carte ce poate fi citită de mult prea mulţi oameni…şi toate astea pentru ce? Nu o să mai existe farmecul ăla de a fi cunoscută faţă în faţă, o să devin vulnerabilă…ca atunci când…
Poate ar trebui să scriu despre diferite evenimente, să devin impersonală, să scriu despre lucruri care nu implică răspunsuri subiective, poate ar trebui să scriu despre lucruri ce nu implică sentimente sau stări…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=td8D2A-oYcA]

un mic subiect interesant…cel puţin din punctul meu de vedere. De aici

– să iau sângele…sau mai bine spus să lucrez cu ace/seringi şi tot aşa. Ciudat sau nu, dar sper ca viitoarea mea meserie [după master] mă va obliga să stau prin preajma lor.
– renunţ la prietenii de o viaţă. Am cât degetele de la o mână, dar mă ţin cu dinţii de ei. La urma urmelor ei au fost mereu lângă mine şi m-au suţinut. Eu de ce să fiu laşă şi să nu fac la fel?
– să stau lângă cineva [un bărbat] doar pentru că suma din contul său nu este un număr de telefon cu multe cifre.
– să iert omul care mi-a înşelat încrederea. Ai o şansă să îmi fii alături. Dai cu bâta în baltă…dispari din viaţa mea.
– să închid ochii în faţa unui peisaj superb
– să spun “te iubesc” fără să o simt cu adevărat
– să fiu indiferentă în faţa unei fiinţe neajutorate – s-a întâmplat ca din ultimii mei bani să iau mâncare unui căţel. Nu am regretat nicio secundă şi mi-au dat lacrimile când mi-a lins mâna până să mănânce.
– să uit oamenii care au plecat din viaţa mea. Fie că am greşit eu, fie că au greşit ei.
– să fiu altfel decât sunt acum
– să uit cum să râd şi cum să fiu copil
– să mă uit într-o revistă cu rochii de mireasă fără să am acel inel de logodnă pe deget
– să spun “mulţumesc” fără să fie sincer
– să renunţ la telefonul zilnic dat părinţilor
– să renunţ la muzică, la dansul din fiecare seară
– să renunţ la pijămăluţele preferate, la şoşonii cu iepuraşi sau la pernele mele în formă de căţel şi de leu
– să renunţ la a scrie pe blog
– să renunţ la a cânta sub duş
SĂ RENUNŢ LA A SPERA CĂ MÂINE VA FI MAI BINE

Poate diseară am să-mi cumpăr puţină plăcere
Şi-am să mă îmbăt cu o mângâiere
Azi, pentru noi doi am să mai închin
Pentru-a nu ştiu câta oară un pahar cu gin


Astăzi viaţa mea a fost frumoasă. Am râs şi am plâns, am spus mulţumesc şi am spus “la revedere!”. Am dedicat un pahat cu vin unei vechi cunoştinţe şi o sticlă unei noi cunoştinţe. Am spus ce simt şi mi-a spus ce simte. Ar trebui să fiu tristă, să plâng, să fiu supărată şi totuşi nu sunt. Am câştigat un prieten. Un alt ajutor, un alt prieten care să îmi spună: “nu face aia, nu e bine să faci x lucru” şi tot aşa.
M-am plimbat şi am savurat fiecare rază din soarele toamnei. M-am gândit cum mâine o să mă trezesc cu părul vâlvoi şi cum o să chiulesc pentru a nu ştiu câta oară de la muncă ca să fiu numai cu mine şi cu gândurile mele. Să fiu antisocială şi în acelaşi timp foarte prietenoasă.
Mâine o să mă gândesc că mai am 1 leu în buzunar şi că nu am nevoie de sticla aia de vin pe care mi-o promisesem ca să trec de încă o seară…numai eu şi muţulachii mei.
Mă gândeam să îmi sun un amic şi să îl întreb ce mai face, cum se mai simte, ce a mai făcut sau dacă mai are restanţe, dar…am renunţat.
Îmi păstrez minutele pentru nimeni…pentru ideile mele, pentru serile în care sunt atât de pierdută încât am nevoie de îndrumări telefonice pentru a-mi găsi drumul…

“Unde este Iuliu Maniu?” Aşa s-ar întreba mintea mea plictisită de prea multă atenţie.


Azi şi mâine vreau să scriu şi să mă gândesc la nimic.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Vr0II3cdtZw]
Îţi aminteşti ce bine era
Să privim din balcon un răsărit de soare
Îţi aminteşti cum plângeam
Şi cuvintele rele aveau o valoare
Îţi aminteşti ce bine era, ce bine era
Să crezi că ce-i rău nu te mai poate atinge
Şi lumea e a ta
Îţi aminteşti ce bïne era…
Jumătate tu, jumătate eu
Credeam că vom fi împreună mereu
Jumătate tu, jumătate eu
ERAM DOAR A TA, ERAI SUFLETUL MEU
.

De câte ori nu v-aţi întrebat: DE CE NUMAI EU? DE CE NUMAI EU PĂŢESC ASTA? Şi de câte ori nu v-aţi dorit ca şi alţii să treacă prin aceleaşi ghinioane ca şi voi?
Eu mereu am avut o mică “problemă” la acest capitol. Mă întreb de ce trec numai eu prin anumite situaţii. Se pare că în acel moment nu fac decât să mă victimizez singură. Sunt sigură că nu sunt nici prima şi nici ultima care a trecut printr-o despărţire, printr-o ceartă sau pur şi simplu a avut o zi proastă. Dar cum ne stă în fire să ne facem nişte victime acţionăm şi reacţionăm în consecinţă.
Citeam la un moment dat pe un blog despre judecata: “ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte”. Dacă eu păţesc un lucru rău încep să mă rog ca şi x-ulescu să treacă prin acelaşi lucru. Nu! Nu aş vrea să treacă nimeni prin ceea ce am trecut eu. Poate pentru unii sunt nişte copilării, dar pentru mine au fost nişte momente în viaţă care m-au marcat fizic şi psihic. Am răni emoţionale şi răni trupeşti şi toate se datorează “victimizării”.
Până de curând am avut o discuţie destul de aprinsă cu un amic despre prima mea relaţie. El îl învinovăţea pe respectiv… acordându-i câteva prenume deloc plăcute mie. I-am explicat că nu el m-a obligat să mă urc în tren şi să fug de acasă, nu el m-a obligat să fac lucrurile pe care le-am făcut. Nu îi iau apărarea pentru că şi el a greşit mult faţă de mine, dar nu mi se pare normal să primească el toate bobârnacele. Atunci eram doi şi amândoi ne-am învăţat minte.
De ce mi-aş dori să treacă şi altcineva prin ce am trecut noi doi…chiar şi separaţi?
Nu înţeleg de ce unii trebuie să spună: “băi ai văzut ce a făcut x-ulescu? Băi deci eu nu aş face niciodată aşa ceva”. Dar nimeni nu se gândeşte la viitor…fie el şi îndepărtat. Nimeni nu se gândeşte că într-o zi poate fi pus în situaţia respectivă.
Vrem uneori răul oamenilor, dar când vine vorba de “pedeapsa” pentru această faptă devenim nişte victime şi refuzăm să vedem faptele trecutului.

By P


Simţeam că se întâmplă ceva. E ca un feelling pe care îl am de când mă ştiu. Am sunat-o să vorbesc cu ea, cred că îmi e prea dor de ea.
«Ne-am despărţit!»
Atât am reuşit să înţeleg din cuvintele ei. Plângea şi simţeam că iar o să facă prostia pe care o face de fiecare dată, pentru că e atât de moale, pentru că de fiecare dată i-am zis degeaba că nu o merită.
Regret că acum nu sunt lângă ea să o ţin în braţe, să o mint spunându-i că de mâine o să îl uite. O cunosc şi ştiu că nu o să îl uite.
Venele mai au puţin şi ponesc de dracii pe care îi am. Pe de o parte vreau să o susţin, dar pe de alta vreau să o las să sufere, poate aşa îşi învaţă lecţia.
Îmi pare rău că acum nu sunt aproape de ea, că nu o să fiu nici pe 18 octombrie, nici de ziua ei, nici de crăciun sau de revelion, dar ştie că mă gândesc la ea …mult, prea mult pentru ce există acum între noi doi.
Am întrebat-o de nenumărate ori de ce el: ce are el, de ce nu îl uită, de ce nu îl acceptă pe cel care o iubeşte şi o respectă [nu e neapărat vorba de mine].
«Pentru că a ajuns să fie ca un drog»
Mă enervează. De asta îmi vine să o şi pălmuiesc, să se trezească dracu din ceea ce trăieşte acum. Dacă ar înţelege că nimeni nu merită sacrificiul ăsta, că nimeni nu merită lacrimile şi iubirea ei…nici măcar eu. Eu ăla care i-am greşit, eu ăla care a primit cele mai urâte cuvinte: «te iert, dar nu o să uit că m-ai dezamăgit»
Viaţa ţi-o trage când îţi e mai bine şi mie mi-a tras-o cât să mă facă să nu mai fiu alături de ea…niciodată.

Dar DE CE EL?

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=8us3432lh4M]