Archive for the ‘memorii’ Category

Cunosc suficient de multe persoane care au un stil aparte de a vedea lucrurile: totul e roz, totul e frumos, nimic nu e rau.

Well…din punctul meu de vedere asta e o mare problema: Nu! Viata nu e roz! Nu poti sa vezi doar lucrurile pozitive, sa traiesti in bula ta de unicorni si culoarea roz. Pentru ca la un moment dat o sa te lovesti de realitatea in care traiesc ceilalti si o sa aiba un soc. Un soc chiar mare as putea adauga.

Nu spune nimeni sa fii pesimist si negativist, dar nici sa traiesti in negare, nepasare, ignoranta. Totul are o limita.

De multe ori acele persoane au avut un soc cand s-au lovit de realitatea celorlalti si ramaneau cu sechele. Inteleg ca vrei sa traiesti intr-o lume in care totul e minunat si roz, cu totii vrem pana la urma, dar, din pacate, lumea e cam GRI.

- Toti copiii sunt minunati: nu! sunt copii care isi omoara rudele, care dau in cap pe strada, care injura mai mult decat un birjar sau care se bat din orice. Nu are rost sa mai aduc in discutie subiectul SCOALA care acum cred ca a devenit un subiect tabu.

- Daca dai iubire primesti iubire: sunt curioasa ce parere au violatorii si criminalii despre asta. Pana una alta si ei acorda iubire victimelor…poate prea multa.

- Respectam pe toata lumea: bag de seama ca inca nu s-au obisnuit ca respectul se castiga, nu se cere. Din acest motiv persoanele de varsta a 3a isi permit sa injure fara regrete tinerii sau sa se certe ei fiind vinovatii. Poate ca daca i-am pune la punct verbal nu ar mai reactiona asa.

- Faptul ca tu ai un salariu decent nu inseamna ca toti ceilalti o duc bine. Sa nu uitam ca sunt unii care lucreaza de pe o zi pe alta, iar banii se duc pe bautura si nu pe pampersii copiiilor sau pe mancarea lor. Nu toti au dorinta de a munci. Unii sunt doar fabrice de facut copii pentru ajutorul social.

Si lista cred ca poate continua. Dar ati prins voi ideea principala.

Per total cam asta e concluzia: degeaba vedeti voi doar lucrurile frumoase din orice pentru ca izolarea asta de realitate nu face decat sa afecteze mai incolo. Nu vreau sa par rautacioasa…imi plac oamenii asa pozitivi, ma amuza, dar uneori mi se pare ca exagereaza cu bubblee-ul asta al lor. Traim intr-o lume in care, din pacate, daca nu esti cu picioarele pe pamant s-ar putea sa doara rau cand cazi de pe norisor.

In rest toate de bine!

P.S: intotdeauna exista exceptii la tot!

P.S2: ma tin sau nu de promisiune?!

Când eram eu mai mică eram cam speriată de bombe, nu că acum nu aş fi, dar nu asta e ideea. Read the rest of this entry »

Mă gândeam cum să încep acest articol şi jur că nu ştiu. Cred că mai simplu ar fi să  Read the rest of this entry »

Recunosc cu mâna pe inimă că sunt puţin cam foarte plictisită şi lipsită de inspiraţie la capitolul blog. Nu îmi găsesc explicaţia. Sper să nu fie nimic grav :))
În ultima vreme m-au tot cuprins diferite sentimente…sau hai să le spunem stări…sună mult mai bine, cel puţin pentru urechiuşele mele. Pe de o parte sunt exagerat de nervoasă, stresată, obosită şi pe de altă parte cum foarte calmă, relaxată şi odihnită. Nu îmi dau seama care este motivul stărilor mele.
Încerc de mai bine de o săptămână să îmi fac o listă a priorităţilor, ce vreau să fac, ce vreau să realizez. De o săptămână am în faţă o coală albă.
Iniţial scrisesem cum vreau să îl uit, să îl şterg total şi definitiv din inima mea. Nu a fost nevoie de o listă să îmi dau seama că acum nu mai reprezintă nimic pentru mine. Stau şi mă gândesc dacă a reprezentat ceva vreodată. Am stat împreună aproape un an [duminică am fi făcut un an] şi l-am uitat în nici măcar o lună. Să mă îngrijoreze? Nu cred. Sunt fericită că pasul ăsta l-am făcut fără să mă mai gândesc la : “şi ce o să mă fac fără el?!”
Acum am schimbat lista. Eu una aş vrea să am câteva idei simple, lucruri care să mă facă să par o egoistă şi nu îmi reuşeşte prea bine asta. Probabil că egoismul o să îl am în momentul în care o să vreau să mă bucur numai eu de…acea clipă.
O aştept…cu nerăbdare şi vreau să strig în gura mare asta, dar mă abţin. Este o regulă sfântă: spui ce simţi când nu mai eşti egoistă cu sentimentele tale.
Aberaţii…asta simt că scriu acum…sau…
Nu îmi pasă. Asta este ca un fel de …început, de introducere în lista pe care vreau să o termin. Azi am avut un moment de…nebunie: ce se întâmplă dacă renunţ la scris?
Mi se pare că de multe ori mă deschid prea mult în faţa unor necunoscuţi, că ajung să fiu ca o carte deschisă, o carte ce poate fi citită de mult prea mulţi oameni…şi toate astea pentru ce? Nu o să mai existe farmecul ăla de a fi cunoscută faţă în faţă, o să devin vulnerabilă…ca atunci când…
Poate ar trebui să scriu despre diferite evenimente, să devin impersonală, să scriu despre lucruri care nu implică răspunsuri subiective, poate ar trebui să scriu despre lucruri ce nu implică sentimente sau stări…

Recunosc cu mâna pe inimă că NU SUPORT ţiganii. Din cauza lor am fost nevoită să îmi iau spray paralizant [nu că ar fi de un real ajutor, dar na…insistenţele părinţilor].
Să mă explic: eram în clasa a 12a şi ieşisem cu o prietenă în oraş. Ne pregăteam să intrăm într-un magazin când se pune în faţa mea o ţigancă cu puradelul în braţe:
“dă-mi şi mie bani să îi iau copilului o pâine.” Desigur că am refuzat-o, chiar politicos aş putea spune. M-a scuipat şi a plecat. Eram în stare de şoc. Tremuram din toate încheieturile şi mi-a luat ceva până să îmi revin.
M-am dus acasă şi am tăcut din gură- daddy este foarte protector din fire şi ştiam că nu o să reacţioneze foarte frumos.
La o săptămână după mă îndreptam spre casă de la pregătire. Când în faţa mea apare aceeaşi ţigancă. Eram singură în zonă şi am zis că dacă e să se lege de mine acolo rămân [tipa era dublă faţă de mine din toate punctele de vedere].
M-am ascuns după o maşină, a aruncat cu pietre în mine şi m-a ameninţat. Când a plecat eu am picat din picioare- era prima mea criză de anxietate din viaţa mea. Tremuram şi eram incapabilă să respir sau să mă mişc. L-am sunat pe tatăl meu şi i-am povestit ce s-a întâmplat. La nici 10 minute era lângă mine cu poliţia. Au urmărit-o pe ţigancă şi au luat-o cu duba. Am fost nevoită să merg şi eu să depun nu ştiu ce declaraţie. Tremuram toată. Ea era în faţa mea cu copilul şi tata îi trăgea câte o înjurătură de fiecare dată când deschidea gura.
A început să mă implore să o iert şi că o să mă lase în pace. Era un pic cam târziu.
Am ajuns la secţie. Tata cu poliţiştii nu m-au lăsat să intru în biroul unde era dusă şi ţiganca. M-au pus să aştept într-o sală pe o băncuţă. Cei de acolo se purtau foarte frumos cu mine şi încercau să mă calmeze. Eu încă eram în stare de şoc şi nu puteam să reacţionez la ce se întâmpla.
La o oră au ieşit din birou. Ţiganca a fugit şi niciodată nu am mai văzut-o prin zonă. Ultima dată o văzusem prin centrul Galaţiului. M-a cuprins acelaşi sentiment de panică. Când m-a văzut a trecut pe partea cealaltă a străzii.
Devenisem atât de paranoia încât ajunsesem să nu mai ies din casă de frică. Abia la o lună a reuşit o prietenă cu chiu cu vai să mă scoată din casă.
Plecată din Galaţi şi ajunsă în capitală am zis că nu mai am ce să păţesc. Pe dracu.
Locuiam de câteva luni în Regie. Mă îndreptam spre cămine într-o seară când îi văd pe unii cu maşina în spatele meu. Când mă opream se opreau şi ei cu maşina, mergeau pe jumătate de trotuar. Eu deja începeam să tremur. Mă uit în spate: doi ţigani într-o dubă. Am mărit pasul şi ei mi-au luat faţa.
Gluma lor deşteaptă a fost să mă sperie…şi au reuşit. Când au întors maşina m-au atins la mână. M-au atins atât de bine încât mi-au învineţit mâna.
A doua zi eram mutată din Regie.
Experienţa care a pus capac a fost când s-au luat de mine 5 ţigani în metrou. Erau cât dulapul şi nimeni, dar absolut NIMENI nu a făcut nimic în privinţa asta. M-am dat jos la prima staţie rugându-mă să nu coboare şi ei.
A doua zi fratele meu mi-a luat un spray paralizant. Şi niciodată nu mă despart de el. Îl iau inclusiv în club sau mai bine spus îl luam şi în cluburi- de mai bine de un an de zile nu mai frecventez cluburile. Din aceleaşi motive…se iau unii aiurea de mine şi e suficient cât să îmi strice seara.
Bun! Să nu vă aud că nu toţi sunt la fel, că sunt şi excepţii de la regulă…bla bla bla. Nu cred asta!
În Franţa am văzut o cerşetoare, o ţigancă…era româncă. Atunci a fost momentul în care mi-a fost ruşine să spun că sunt româncă.
Cel mai mult îmi este frică de cele care te blesteamă. Ştiu că par nişte abureli, dar …cum eu sunt mai fricoasă din fire la acest capitol nu pot să ignor şi mi s-a întâmplat ca de foarte multe ori să fac crize de anxietate din cauza lor.
Îi urăsc pentru că primesc nişte privilegii pe care nu le merită, că ei se consideră nişte victime, că atacă oamenii şi apoi se dau nişte mieluşei.
Nu regret că susţin acest lucru. Dacă ar trece cineva prin ce am trecut eu sigur nu ar mai considera atitudinea mea rasistă,ci o atitudine cu o bază solidă.
Cineva îmi spunea că are prieteni ţigani şi că sunt nişte oameni super. Daaa sunt oameni super cu ea, nu şi cu un străin. Eu cred că un om nu se schimbă complet niciodată, ci face mici modificări. În cazul ţiganilor nu cred că există astfel de schimbări. Cred că toţi sunt o apă şi un pământ.
Au locuri la facultate, locuri la buget, trebuie să ia 5, un CINCI nenorocit ca să fie studenţi şi ei nu se prezintă, dar acele locuri nu se repartizează celorlalţi, rămân nişte locuri neocupate. Căăăă deh! Sunt discriminaţi.
Nu mă interesează ce o să se creadă despre mine, dar ăsta este adevărul: nu îi suport!
Şi o să am aceeaşi mentalitate până în clipa în care o să apar o excepţie de la regulă…până atunci celor care comentează aiurea: ciocul mic şi joc de glezne! Nişte cuvinte de laudă despre cineva nu mă impresionează cu nimic.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=td8D2A-oYcA]

un mic subiect interesant…cel puţin din punctul meu de vedere. De aici

– să iau sângele…sau mai bine spus să lucrez cu ace/seringi şi tot aşa. Ciudat sau nu, dar sper ca viitoarea mea meserie [după master] mă va obliga să stau prin preajma lor.
– renunţ la prietenii de o viaţă. Am cât degetele de la o mână, dar mă ţin cu dinţii de ei. La urma urmelor ei au fost mereu lângă mine şi m-au suţinut. Eu de ce să fiu laşă şi să nu fac la fel?
– să stau lângă cineva [un bărbat] doar pentru că suma din contul său nu este un număr de telefon cu multe cifre.
– să iert omul care mi-a înşelat încrederea. Ai o şansă să îmi fii alături. Dai cu bâta în baltă…dispari din viaţa mea.
– să închid ochii în faţa unui peisaj superb
– să spun “te iubesc” fără să o simt cu adevărat
– să fiu indiferentă în faţa unei fiinţe neajutorate – s-a întâmplat ca din ultimii mei bani să iau mâncare unui căţel. Nu am regretat nicio secundă şi mi-au dat lacrimile când mi-a lins mâna până să mănânce.
– să uit oamenii care au plecat din viaţa mea. Fie că am greşit eu, fie că au greşit ei.
– să fiu altfel decât sunt acum
– să uit cum să râd şi cum să fiu copil
– să mă uit într-o revistă cu rochii de mireasă fără să am acel inel de logodnă pe deget
– să spun “mulţumesc” fără să fie sincer
– să renunţ la telefonul zilnic dat părinţilor
– să renunţ la muzică, la dansul din fiecare seară
– să renunţ la pijămăluţele preferate, la şoşonii cu iepuraşi sau la pernele mele în formă de căţel şi de leu
– să renunţ la a scrie pe blog
– să renunţ la a cânta sub duş
SĂ RENUNŢ LA A SPERA CĂ MÂINE VA FI MAI BINE

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Vr0II3cdtZw]
Îţi aminteşti ce bine era
Să privim din balcon un răsărit de soare
Îţi aminteşti cum plângeam
Şi cuvintele rele aveau o valoare
Îţi aminteşti ce bine era, ce bine era
Să crezi că ce-i rău nu te mai poate atinge
Şi lumea e a ta
Îţi aminteşti ce bïne era…
Jumătate tu, jumătate eu
Credeam că vom fi împreună mereu
Jumătate tu, jumătate eu
ERAM DOAR A TA, ERAI SUFLETUL MEU
.

Va spuneam ieri ca m-a rugat un alt blogger sa scriu ca guest un articol pentru un blog, altul decat al meu.
Uite ce a iesit:

Despre curaj, frica si decizii

Omul in complexitatea sa traieste intr-o lume definita ca fiind un cerc vicios. Este o lume impartita in doua jumatati perfect egale. Pe de o parte curajul si pe de cealalta parte frica. Daca ar fi existat numai curajul lumea ar fi perfecta, lipsita de griji, probleme, ar fi fost ceva monoton si deloc atragator, iar daca ar fi fost numai frica lumea ar fi fost o simpla dezamagire in ochii filosofilor sau ai poetilor, ai pictorilor si ai muzicienilor.
Nu am mai fi citit despre curajul de a spune ce simtim, nu am mai fi citit despre curajul de a indrazni sa visam, sa fim noi, sa radem si sa ne bucuram. Frica si tacerea sunt armele cele mai periculoase ale unei minti nedescoperite. Un geniu tacut poate crea o lume a creaturilor demonice, poate crea ura in propriul suflet, se poate izola si poate uita a fi om.
Ce este mai placut pe lumea asta decat sa fii om? Sa spui “Au” cand te doare, sa spui ca iti este dor cand plangi, sa spui “multumesc” cand simti?
Ce s-ar mai intampla cu lumea daca toti am refuza sa fim niste mici luptatori ai curajului? S-ar mai fi inventat basmele?
Intr-o poveste a unei lumi pline de frica Romeo a avut curajul sa ii spuna “te iubesc” unei tinere Julieta. Ce s-ar fi intamplat daca William Shakespeare nu ar fi avut o poveste despre curajul de a iubi si a spune acest lucru?
Niciodata nu o sa primim curajul, ci o sa ni se ofere posibilitatea de a fi curajosi, de a indrazni sa spunem si sa facem ceva, sa schimbam un lucru, fie el cat de mic. Trebuie sa vedem acea oportunitate pentru ca in caz contrar am cadea in universul unei lumi definita de frica, teama si lipsa unui curaj, curajul de a fi acei mici luptatori.
Daca Don Quijote nu ar fi incercat sa se lupte cu morile de vant, daca nu ar fi luptat pentru iubirile sale povestea sa ar fi fost o alta insiruire de cuvinte, fara semnificatie si fara rost.
Daca printul pe cal alb nu ar fi omorat dragonul si nu ar fi salvat-o pe printesa sa din castel atunci nu am mai fi crezut in printi si printese. Nu am mai fi avut curajul sa spunem si sa credem in basme, ci am fi fost umbriti de gandul ca printul nostru nu a gasit castelul si ca dragonul nu poate fi invins.
De ce ne este frica sa spunem uneori ce suntem si cine suntem? De ce ne este frica sa spunem uneori ce simtim si ce ne dorim? Oare este chiar atat de greu sa acceptam curajul in locul fricii?
La urma urmelor fiecare din noi are in inima sa un mic luptator curajos.


Nu am pus diacritice pentru ca a vrut sa fie articolul. Cum vi se pare?:D

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=MBpyuYgfCWA]

Papa, Why Do You Play
All The Same Old Songs
Why Do You Sing
With The Melody

Cause Down On The Street
Somethings Goin’ On
There’S A New Beat
And A Brand New Song

He Said
In My Life, There Was So Much Anger
Still I Have No Regrets
Just Like You, I Was Such A Rebel
So Dance Your Own Dance, And Never Forget

N’Oubliez Jamais
I Heard My Father Say
Every Generation Has It’S Way
A Need To Disobey

N’Oubliez Jamais
It’S In Your Destiny
A Need To Disagree
When Rules Get In The Way
N’Oubliez Jamais

Mamma, Why Do You Dance
To The Same Old Songs
Why Do You Sing
Only The Harmony

Down On The Street
Something’S Goin’ On
There’S A New Beat
And A Brand New Song

She Said
In My Heart Theres A Young Girls Passion
For A Life Long Duet
Someday Soon
Someone’S Smile Will Haunt You
So Sing Your Own Song And Never Forget

N’Oubliez Jamais Page 2
I Heard My Father Say
Every Generation Has It’S Way
A Need To Disobey

N’Oubliez Jamais
It’S In Your Destiny
A Need To Disagree
When Rules Get In The Way
N’Oubliez Jamais

What Is This Game
Searching For Love Or Fame, It’S All The Same
One Of These Days You Say That Love Will Be The Cure
I’M Not Sure

N’Oubliez Jamais
I Heard My Father Say
Every Generation Has It’S Way
A Need To Disobey

N’Oubliez Jamais
It’S In Your Destiny
A Need To Disagree
When Rules Get In The Way
N’Oubliez Jamaïs