Archive for the ‘memorii’ Category

Timisoara, vineri pe la 13:00. Asteptam check-in-ul la hotel.

Read the rest of this entry »

Acum ca s-au mai calmat lucrurile m-am gandit sa imi dau si eu cu parerea.

Multi i-au condamnat ca au dat bani pentru restaurare in loc sa hraneasca oamenii din Africa sau ca de ce nu se doneaza si pentru noi. Asa ca hai sa o luam treptat:

1. De ce nu se doneaza si pentru noi?

Simplu: pentru ca de multe ori se fura. Pentru ca munca se face la misto cu materiale mai ieftine ca restul sa ramane in buzunarele lor. Sunt situatii si situatii. Nu zic nu. Cunosc oameni cinstiti care au restaurat multe obiective si au facut totul ca la carte. Dar ajutorul de la stat a fost aproape inexistent si, de cele mai multe ori, au preferat sa o faca pe barba lor. Cat despre banii donati de statul roman…pai oameni buni in tara asta totul merge ca pe roze. Nu era normal sa doneze?! (ooohh the irony :)) )

2. Hranirea celor din Africa.

Din cate imi amintesc pe acolo inca mai exista triburi mai salbatice asa din fire care nu accepta niciun fel de ajutor. Ba mai mult ne considera Buhuhu! In situatia de fata de ce sa incercam sa ajutam niste oameni care nu vor?

Si mai este o chestie care poate parea extrem de cinica, dar suntem cam multi pe planeta asta. Cumva trebuie o parte din noi sa se curete: prin razboi, prin foamete sau boli.

3. Cine are dreptul sa imi spuna ce sa fac cu banii mei?

Unul din lucrurile pe care nu le-am suportat niciodata este sa mi se spuna ce ar trebui sa fac cu banii mei. Asa sunt si oamenii aia. Ei nu vor sa le spui ce ar fi mai bine sa faca cu banii lor. Poate i-au muncit sau poate doar i-au furat, dar pana una alta nu este treaba noastra sa le dam indicatii.

4. Notre Dame este o catedrala ingrijita.

Ce nu inteleg unii este ca aceasta catedrala nu a ars pentru ca a fost data uitarii si statea in paragina. A fost un accident cand incercau sa o consolideze. Asta este diferenta dintre multe monumente de la noi care probabil sunt mult mai frumoase decat Notre Dame si ea.

Imi doresc din tot sufletul sa se restaureze si sa o revad. Pentru ca niciun lacat de cult nu m-a facut sa ma simt asa cum a facut-o Notre Dame.

 

Siiii cam atat.

Va pup,

Cire

Cunosc suficient de multe persoane care au un stil aparte de a vedea lucrurile: totul e roz, totul e frumos, nimic nu e rau.

Well…din punctul meu de vedere asta e o mare problema: Nu! Viata nu e roz! Nu poti sa vezi doar lucrurile pozitive, sa traiesti in bula ta de unicorni si culoarea roz. Pentru ca la un moment dat o sa te lovesti de realitatea in care traiesc ceilalti si o sa aiba un soc. Un soc chiar mare as putea adauga.

Nu spune nimeni sa fii pesimist si negativist, dar nici sa traiesti in negare, nepasare, ignoranta. Totul are o limita.

De multe ori acele persoane au avut un soc cand s-au lovit de realitatea celorlalti si ramaneau cu sechele. Inteleg ca vrei sa traiesti intr-o lume in care totul e minunat si roz, cu totii vrem pana la urma, dar, din pacate, lumea e cam GRI.

- Toti copiii sunt minunati: nu! sunt copii care isi omoara rudele, care dau in cap pe strada, care injura mai mult decat un birjar sau care se bat din orice. Nu are rost sa mai aduc in discutie subiectul SCOALA care acum cred ca a devenit un subiect tabu.

- Daca dai iubire primesti iubire: sunt curioasa ce parere au violatorii si criminalii despre asta. Pana una alta si ei acorda iubire victimelor…poate prea multa.

- Respectam pe toata lumea: bag de seama ca inca nu s-au obisnuit ca respectul se castiga, nu se cere. Din acest motiv persoanele de varsta a 3a isi permit sa injure fara regrete tinerii sau sa se certe ei fiind vinovatii. Poate ca daca i-am pune la punct verbal nu ar mai reactiona asa.

- Faptul ca tu ai un salariu decent nu inseamna ca toti ceilalti o duc bine. Sa nu uitam ca sunt unii care lucreaza de pe o zi pe alta, iar banii se duc pe bautura si nu pe pampersii copiiilor sau pe mancarea lor. Nu toti au dorinta de a munci. Unii sunt doar fabrice de facut copii pentru ajutorul social.

Si lista cred ca poate continua. Dar ati prins voi ideea principala.

Per total cam asta e concluzia: degeaba vedeti voi doar lucrurile frumoase din orice pentru ca izolarea asta de realitate nu face decat sa afecteze mai incolo. Nu vreau sa par rautacioasa…imi plac oamenii asa pozitivi, ma amuza, dar uneori mi se pare ca exagereaza cu bubblee-ul asta al lor. Traim intr-o lume in care, din pacate, daca nu esti cu picioarele pe pamant s-ar putea sa doara rau cand cazi de pe norisor.

In rest toate de bine!

P.S: intotdeauna exista exceptii la tot!

P.S2: ma tin sau nu de promisiune?!

Când eram eu mai mică eram cam speriată de bombe, nu că acum nu aş fi, dar nu asta e ideea. Read the rest of this entry »

Mă gândeam cum să încep acest articol şi jur că nu ştiu. Cred că mai simplu ar fi să  Read the rest of this entry »

Recunosc cu mâna pe inimă că sunt puţin cam foarte plictisită şi lipsită de inspiraţie la capitolul blog. Nu îmi găsesc explicaţia. Sper să nu fie nimic grav :))
În ultima vreme m-au tot cuprins diferite sentimente…sau hai să le spunem stări…sună mult mai bine, cel puţin pentru urechiuşele mele. Pe de o parte sunt exagerat de nervoasă, stresată, obosită şi pe de altă parte cum foarte calmă, relaxată şi odihnită. Nu îmi dau seama care este motivul stărilor mele.
Încerc de mai bine de o săptămână să îmi fac o listă a priorităţilor, ce vreau să fac, ce vreau să realizez. De o săptămână am în faţă o coală albă.
Iniţial scrisesem cum vreau să îl uit, să îl şterg total şi definitiv din inima mea. Nu a fost nevoie de o listă să îmi dau seama că acum nu mai reprezintă nimic pentru mine. Stau şi mă gândesc dacă a reprezentat ceva vreodată. Am stat împreună aproape un an [duminică am fi făcut un an] şi l-am uitat în nici măcar o lună. Să mă îngrijoreze? Nu cred. Sunt fericită că pasul ăsta l-am făcut fără să mă mai gândesc la : “şi ce o să mă fac fără el?!”
Acum am schimbat lista. Eu una aş vrea să am câteva idei simple, lucruri care să mă facă să par o egoistă şi nu îmi reuşeşte prea bine asta. Probabil că egoismul o să îl am în momentul în care o să vreau să mă bucur numai eu de…acea clipă.
O aştept…cu nerăbdare şi vreau să strig în gura mare asta, dar mă abţin. Este o regulă sfântă: spui ce simţi când nu mai eşti egoistă cu sentimentele tale.
Aberaţii…asta simt că scriu acum…sau…
Nu îmi pasă. Asta este ca un fel de …început, de introducere în lista pe care vreau să o termin. Azi am avut un moment de…nebunie: ce se întâmplă dacă renunţ la scris?
Mi se pare că de multe ori mă deschid prea mult în faţa unor necunoscuţi, că ajung să fiu ca o carte deschisă, o carte ce poate fi citită de mult prea mulţi oameni…şi toate astea pentru ce? Nu o să mai existe farmecul ăla de a fi cunoscută faţă în faţă, o să devin vulnerabilă…ca atunci când…
Poate ar trebui să scriu despre diferite evenimente, să devin impersonală, să scriu despre lucruri care nu implică răspunsuri subiective, poate ar trebui să scriu despre lucruri ce nu implică sentimente sau stări…

Recunosc cu mâna pe inimă că NU SUPORT ţiganii. Din cauza lor am fost nevoită să îmi iau spray paralizant [nu că ar fi de un real ajutor, dar na…insistenţele părinţilor].
Să mă explic: eram în clasa a 12a şi ieşisem cu o prietenă în oraş. Ne pregăteam să intrăm într-un magazin când se pune în faţa mea o ţigancă cu puradelul în braţe:
“dă-mi şi mie bani să îi iau copilului o pâine.” Desigur că am refuzat-o, chiar politicos aş putea spune. M-a scuipat şi a plecat. Eram în stare de şoc. Tremuram din toate încheieturile şi mi-a luat ceva până să îmi revin.
M-am dus acasă şi am tăcut din gură- daddy este foarte protector din fire şi ştiam că nu o să reacţioneze foarte frumos.
La o săptămână după mă îndreptam spre casă de la pregătire. Când în faţa mea apare aceeaşi ţigancă. Eram singură în zonă şi am zis că dacă e să se lege de mine acolo rămân [tipa era dublă faţă de mine din toate punctele de vedere].
M-am ascuns după o maşină, a aruncat cu pietre în mine şi m-a ameninţat. Când a plecat eu am picat din picioare- era prima mea criză de anxietate din viaţa mea. Tremuram şi eram incapabilă să respir sau să mă mişc. L-am sunat pe tatăl meu şi i-am povestit ce s-a întâmplat. La nici 10 minute era lângă mine cu poliţia. Au urmărit-o pe ţigancă şi au luat-o cu duba. Am fost nevoită să merg şi eu să depun nu ştiu ce declaraţie. Tremuram toată. Ea era în faţa mea cu copilul şi tata îi trăgea câte o înjurătură de fiecare dată când deschidea gura.
A început să mă implore să o iert şi că o să mă lase în pace. Era un pic cam târziu.
Am ajuns la secţie. Tata cu poliţiştii nu m-au lăsat să intru în biroul unde era dusă şi ţiganca. M-au pus să aştept într-o sală pe o băncuţă. Cei de acolo se purtau foarte frumos cu mine şi încercau să mă calmeze. Eu încă eram în stare de şoc şi nu puteam să reacţionez la ce se întâmpla.
La o oră au ieşit din birou. Ţiganca a fugit şi niciodată nu am mai văzut-o prin zonă. Ultima dată o văzusem prin centrul Galaţiului. M-a cuprins acelaşi sentiment de panică. Când m-a văzut a trecut pe partea cealaltă a străzii.
Devenisem atât de paranoia încât ajunsesem să nu mai ies din casă de frică. Abia la o lună a reuşit o prietenă cu chiu cu vai să mă scoată din casă.
Plecată din Galaţi şi ajunsă în capitală am zis că nu mai am ce să păţesc. Pe dracu.
Locuiam de câteva luni în Regie. Mă îndreptam spre cămine într-o seară când îi văd pe unii cu maşina în spatele meu. Când mă opream se opreau şi ei cu maşina, mergeau pe jumătate de trotuar. Eu deja începeam să tremur. Mă uit în spate: doi ţigani într-o dubă. Am mărit pasul şi ei mi-au luat faţa.
Gluma lor deşteaptă a fost să mă sperie…şi au reuşit. Când au întors maşina m-au atins la mână. M-au atins atât de bine încât mi-au învineţit mâna.
A doua zi eram mutată din Regie.
Experienţa care a pus capac a fost când s-au luat de mine 5 ţigani în metrou. Erau cât dulapul şi nimeni, dar absolut NIMENI nu a făcut nimic în privinţa asta. M-am dat jos la prima staţie rugându-mă să nu coboare şi ei.
A doua zi fratele meu mi-a luat un spray paralizant. Şi niciodată nu mă despart de el. Îl iau inclusiv în club sau mai bine spus îl luam şi în cluburi- de mai bine de un an de zile nu mai frecventez cluburile. Din aceleaşi motive…se iau unii aiurea de mine şi e suficient cât să îmi strice seara.
Bun! Să nu vă aud că nu toţi sunt la fel, că sunt şi excepţii de la regulă…bla bla bla. Nu cred asta!
În Franţa am văzut o cerşetoare, o ţigancă…era româncă. Atunci a fost momentul în care mi-a fost ruşine să spun că sunt româncă.
Cel mai mult îmi este frică de cele care te blesteamă. Ştiu că par nişte abureli, dar …cum eu sunt mai fricoasă din fire la acest capitol nu pot să ignor şi mi s-a întâmplat ca de foarte multe ori să fac crize de anxietate din cauza lor.
Îi urăsc pentru că primesc nişte privilegii pe care nu le merită, că ei se consideră nişte victime, că atacă oamenii şi apoi se dau nişte mieluşei.
Nu regret că susţin acest lucru. Dacă ar trece cineva prin ce am trecut eu sigur nu ar mai considera atitudinea mea rasistă,ci o atitudine cu o bază solidă.
Cineva îmi spunea că are prieteni ţigani şi că sunt nişte oameni super. Daaa sunt oameni super cu ea, nu şi cu un străin. Eu cred că un om nu se schimbă complet niciodată, ci face mici modificări. În cazul ţiganilor nu cred că există astfel de schimbări. Cred că toţi sunt o apă şi un pământ.
Au locuri la facultate, locuri la buget, trebuie să ia 5, un CINCI nenorocit ca să fie studenţi şi ei nu se prezintă, dar acele locuri nu se repartizează celorlalţi, rămân nişte locuri neocupate. Căăăă deh! Sunt discriminaţi.
Nu mă interesează ce o să se creadă despre mine, dar ăsta este adevărul: nu îi suport!
Şi o să am aceeaşi mentalitate până în clipa în care o să apar o excepţie de la regulă…până atunci celor care comentează aiurea: ciocul mic şi joc de glezne! Nişte cuvinte de laudă despre cineva nu mă impresionează cu nimic.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=td8D2A-oYcA]

un mic subiect interesant…cel puţin din punctul meu de vedere. De aici

– să iau sângele…sau mai bine spus să lucrez cu ace/seringi şi tot aşa. Ciudat sau nu, dar sper ca viitoarea mea meserie [după master] mă va obliga să stau prin preajma lor.
– renunţ la prietenii de o viaţă. Am cât degetele de la o mână, dar mă ţin cu dinţii de ei. La urma urmelor ei au fost mereu lângă mine şi m-au suţinut. Eu de ce să fiu laşă şi să nu fac la fel?
– să stau lângă cineva [un bărbat] doar pentru că suma din contul său nu este un număr de telefon cu multe cifre.
– să iert omul care mi-a înşelat încrederea. Ai o şansă să îmi fii alături. Dai cu bâta în baltă…dispari din viaţa mea.
– să închid ochii în faţa unui peisaj superb
– să spun “te iubesc” fără să o simt cu adevărat
– să fiu indiferentă în faţa unei fiinţe neajutorate – s-a întâmplat ca din ultimii mei bani să iau mâncare unui căţel. Nu am regretat nicio secundă şi mi-au dat lacrimile când mi-a lins mâna până să mănânce.
– să uit oamenii care au plecat din viaţa mea. Fie că am greşit eu, fie că au greşit ei.
– să fiu altfel decât sunt acum
– să uit cum să râd şi cum să fiu copil
– să mă uit într-o revistă cu rochii de mireasă fără să am acel inel de logodnă pe deget
– să spun “mulţumesc” fără să fie sincer
– să renunţ la telefonul zilnic dat părinţilor
– să renunţ la muzică, la dansul din fiecare seară
– să renunţ la pijămăluţele preferate, la şoşonii cu iepuraşi sau la pernele mele în formă de căţel şi de leu
– să renunţ la a scrie pe blog
– să renunţ la a cânta sub duş
SĂ RENUNŢ LA A SPERA CĂ MÂINE VA FI MAI BINE

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Vr0II3cdtZw]
Îţi aminteşti ce bine era
Să privim din balcon un răsărit de soare
Îţi aminteşti cum plângeam
Şi cuvintele rele aveau o valoare
Îţi aminteşti ce bine era, ce bine era
Să crezi că ce-i rău nu te mai poate atinge
Şi lumea e a ta
Îţi aminteşti ce bïne era…
Jumătate tu, jumătate eu
Credeam că vom fi împreună mereu
Jumătate tu, jumătate eu
ERAM DOAR A TA, ERAI SUFLETUL MEU
.