Nietzsche a murit

Archive for the ‘infectii ale societatii’ Category

Mereu am considerat că o cerere în căsătorie trebuie să apară în momentul în care ajungi să cunoşti foarte bine omul de lângă tine. Cât despre cererea în sine…mereu mi-am dorit una cât mai originală şi…ieşită din comun: nu de Crăciun, nu de Anul Nou, nu de Paşte, nu la Paris, Veneţia, nu acele cereri clasice şi banale. Consider că fiecare cerere în căsătorie ar trebui să fie inedită şi cu totul ieşită din comun decât cele pe care le-am văzut sau le ştim.
Azi un coleg de muncă s-a decis să o ceară pe prietena lui. Sunt împreună de 9 luni şi acum a considerat că a venit momentul- o să o ceară de ziua ei.
Cererea a fost….nişte bannere făcute de noi cu două mesaje. La început mi s-a părut ideea haioasă, dar mai apoi…mi-am amintit că am mai văzut astfel de cereri.
Nu cred că pentru ei ar conta atât de mult…doar se căsătoresc,nu ? Asta dacă spune ea DA.
Un alt lucru riscant mi se pare momentul în care ea dă răspunsul. Dacă spune DA o să fii probabil cel mai fericit om de pe planetă…dacă spune NU…viaţa ta s-a dus pe apa sâmbetei.
Dacă eşti genul de persoană care crede în suflete pereche atunci sigur o să îţi revii cu uşurinţă, dar dacă ai probleme la capitolul “suflete pereche”…atunci o să fie o problemă.
Cu riscul de a mă repeta eu chiar cred că o cerere în căsătorie este la fel ca un joc de ruletă. La urma urmelor nimeni nu ştie ce se află în căpuşorul fiecăruia.
Aşa că eu vin cu două întrebări. Pentru ambele sexe ca să nu se supere:
pentru fete: cum aţi refuza un băiat fără să îl răniţi?
pentru băieţi: cum vedeţi cererea în căsătorie ideală?
Tanananaaaaaaaaaaaaaa ete colea joc de idei ;))

De cele mai multe ori am întâlnit persoane care adoră să îşi dea cu presupusul cam ce s-ar întâmpla în vieţile altora. Este simplu să te legi de viaţa omului când a ta devine din ce în ce mai patetică şi mai plictisitoare. Nu îi condamn, dar mă deranjează atitudinea de : eu le ştiu pe toate sau eu ştiu sigur că aşa este. Ai voie să spui că este fix aşa cum zici tu când vine de o problemă în matematică/ fizică sau chimie, nu şi când vine vorba de vieţile unor oameni.
Majoritatea care m-au cunoscut au presupus multe lucruri greşite şi au realizat asta după ce m-au cunoscut cu adevărat.
Înţeleg că pentru unii este o adevărată pasiune să facă din datul cu presupusul un sport naţional, dar este complet greşit raţionamentul ăsta. Nu ai dreptul să îţi dai cu presupusul în lucruri ce NU te privesc. Poate că din acelaşi motiv există şi ceea ce eu numesc: viaţa particulară. Adică: nu mă pasionează ce face vecinul sau vecina şi nici pe ei nu îi interesează viaţa mea, dar mereu păstrăm loc de “bună ziua”.
P.s: presupunerea cred că este primul pas către bârfă…nu?

În ultima vreme am văzut o invazie a documentarelor despre religie. Nu mă deranjează, aş putea spune că mă atrag în mod deosebit aceste genuri de documentare.
Despre ce este vorba? Un nene, care făcea stand- up comedy, se decide într-o zi că el vrea să afle mai multe lucruri despre divinitate. Şi se pune pe treabă. Începe să pună diferite întrebări unor persoane care, după părerea mea, au ajuns să fie oarbe din cauza religiei.
O foarte mare parte din cei “interogaţi” aveau aceeaşi scuză când venea vorba de credinţa lor: “Aşa a spus Dumnezeu” sau “Dacă nu crezi o să ajungi în Iad”.
Eu una cred şi susţin fără nepăsare că sunt ateu. Consider că dovezile ştiinţifice aduse de-a lungul vremii au fost mult mai solide decât Biblia- care este privită ca singura dovadă palpabilă. Tind să cred că nu suntem atât de retardaţi încât să credem cuvintele unei persoane doar pentru că aşa ne spune biserica.
În fine! Să revenim la subiect.
În toate perindările sale respectivul nene a pus diferite întrebări mai mult sau mai puţin indiscrete. Eu consider că toate au avut o bază solidă şi că scopul lor era bine determinat, dar nu toată lumea a considerat asta. Am văzut oameni credincioşi care se ridicau de pe scaun jigniţi de afirmaţiile acestuia, am văzut cum a fost dat afară din diferite locaţii şi cum i se refuzau unele întrebări.
De ce credincioşii nu ne aduc argumente concrete cu privire la credinţa şi religia lor?
Mi-am amintit de o discuţie cu un bărbat credincios, chiar foarte credincios, dar care mi-a zis un lucru: nu sunt de acord să îţi botezi copilul într-o religie cu care el nu s-ar simţi bine. Era genul de credincios care se ducea la biserică o dată pe an, dar care credea în sinea sa.
Pe la orele de religie ne spunea să nu ne rugăm la idoli, dar icoanele, biserica şi alte celea ce sunt? Pentru mine tot icoane sunt. La urma urmelor religia este plină de contradicţii. Spune să nu omori, dar câte crime s-au comis în numele religiei?!
Cred în apocalipsă, dar nu în cea descrisă în Biblie. Cred pentru că omul a fost atât de inventiv încât a creat bomba atomică şi armele. Cred că încălzirea globală, că bolile şi foametea, mortalitatea ridicată şi braconajul ajută apocalipsa. Nu văd niciun demon, un nene rău care să ne facă rău. Noi suntem singurii în stare să ne facem rău. Noi ne scriem propria istorie şi propriul destin prin deciziile pe care le luăm.
Nu cred că există cineva care să îmi decidă destinul. Asta se numeşte privare de libertate, de exprimare, de gândire. Şi prefer să nu fiu un astfel de om care să spună: aoleooo!!!! am greşit faţă de x-ulescu. Să vezi că o să fiu pedepsită de Dumnezeu. Prefer să îmi cer scuze şi să învăţ din acea greşeală decât să dau socoteală unui presupus zeu.
Religulos se numeşte documentarul şi vi-l recomand.

În fiecare zi după ce scap de la muncă merg pe jos cam o oră. Pentru simplul motiv că am nevoie de mişcare şi de relaxare. Cu muzica de pe mp3, cu ghiozdanul în spate şi o ţinută cât mai comodă încerc să mă separ de restul populaţiei.
Totuşi aseară am văzut o fază care m-a lăsat mască: două dudui stăteau frumos pe o bancă din faţa blocului şi făceau muntele de coji de seminţe. Şi nu le spargeau în mâini şi apoi să arunce cojile…nuuuu. Le băgau în gură şi scuipau fără probleme coaja, păstrând miezul.
Eu vă garantez că ele sunt duduile care o să ţipe la colţ de stradă că vor să le respecţi pentru că sunt nişte domnişoare educate. Rar am văzut o duduie asemenea lor care să cedeze locul în metrou sau tramvai unui bătrân sau să îi ajute să coboare. Zilele trecute am văzut o asemenea domnişoară care “îi vorbea frumos şi politicos” unei doamne- care ar fi putut să îi fie mamă. Şi cel mai “frumos” moment a fost când duduia a scuipat-o pe doamnă. Motivele? Tanti a lovit-o din greşeală când a pus frână tramvaiul. Na de colea educaţie.
Presupun că într-un moment, sigur nu secolul acesta, aceste dudui vor primi şi respectul cuvenit. Şi nu! Nu este vorba de cel la care vă gândiţi voi. La un moment dat vor dispărea de pe faţa planetei. Nicio femeie adevărată nu ar accepta ca numele de “femeie” să fie purtat de nişte retardate cu patru clase- cu 2 repetenţe. Eu una nu aş suporta să fiu asociată cu o astfel de duduie. Nu sunt cea mai feminină persoană, dar nici să scuip seminţe ca ultimul boschetar nu aş accepta să fac, să fie ca o activitate de relaxare a neuronilor.

De fiecare dată când apare pe net câte un articol despre un blogger jumatate din comentatori sar de posterior în sus că ei pot mai multe decât respectivul.
Dragii mei hai să vă explic ceva: nimeni, dar ABSOLUT NIMENI nu vă obligă să nu scrieţi pe un blog personal. Dacă simţiţi că aveţi în sânge acest lucru…sunteţi invitaţii mei să ne delectaţi cu idei cu adevărat noi.
Şi să nu vă aud cu scuze penale de genul: nu am timp, nu am chef, nu ştiu ce titlu să îi pun sau cum să mi-l promovez că să mor de vă cred.
Ca de fiecare dată românul trebuie să comenteze aiurea la adresa cuiva, la adresa oricui. “Eu cânt mai bine, eu fac aia mai bine, eu învăţ mai bine”, dar niciodată nu pune în aplicare aceste talente ale sale.
De ce să mă apuc de scris când pot să arunc cu rahat în toţi bloggerii mari din România? Este varianta prescurtată a dorinţelor mele de a face un lucru util,nu?
Puţini se gândesc câtă muncă necesită un blog cu renume. Muncă, talent şi timp. Câţi dintre voi sunteţi dispuşi să luptaţi până în pânze albe ca să aveţi blogul pe primul loc în zelist? Sau ce astfel de “aranjare” a bloggerilor într-o ordine o mai fi.
Deci! Ce recomand unor astfel de frustraţi: să-şi lase injuriile acasă şi să se apuce să scrie…numai aşa îl pot întrece pe Zoso- asta dacă au noroc 😀

Cum de câteva zile am avut nişte dureri de stomac am zis să îmi fac curaj şi să mă duc la medic. De data asta am fost fată deşteaptă şi m-am dus la clinică particulară.
Ajung acolo, plătesc milionul- atât este consultaţia şi intru în cabinet. Şi încep să îi spun medicului şi de aia şi de ailaltă. Parcă eram o babă.
Desigur că omul începea cu întrebările, le mai repeta, se făcea că se uită pe analizele mele şi tot aşa. Mă pipăie pe stomac, îmi ia tensiunea şi îmi caută pulsul. După ce termină toate astea mă ia iar la o serie de întrebări. Îi răspund ca la clasa întâi şi sper să îşi dea seama ce am.
Se apucă la un moment dat să scrie pe calculator ceva. Eu mă uitam din ce în ce mai disperată şi îl întreb: “ce am?”
“Păi cred că este de la stomac, dacă nu de la ficat sau intestinul gros.”
Traducere?! Habar nu are ce am. Deja îmi dădeam pumni în cap că am dat atâţia bani- şi o durere de cap în plus la lista de of-uri nu ar fi fost o problema.
Într-un final îmi spune că trebuie să îmi fac o ecografie la ficat şi să urmez un tratament. Un tratament ce presupunea PASTILE. Păi tu îi dai unui om care a început să aibă probleme cu fierea tone de pastile?
Desigur că nu voi urma acest tratament, iar duminică o să plec la Galaţi să mă internez în spital. Credeam că tratamentele cu pastile se dau numai după ce faci analize să vezi şi tu cum stă treaba cu omul respectiv, dar… cum la noi nimic nu este cum ar trebui. Deja nu ma mai miră nimic.
Ce mi-a zis mama? Să nu iau nicio pastilă până nu fac o investigaţie normală. Acum să îmi fie cu iertare, dar eu cam acum 4 luni am urmat un tratament de o lună. Adică într-o lună am înghiţit cam 150 de pastile. Aveam pastile pentru tratarea infecţiei, pentru tratarea posibilelor efecte secundare ale pastilelor pentru infecţie, pentru ficat, pentru tiroidă şi pentru… încă o chestie.
Per total? În luna aia am mâncat pastile. Abia acum organismul meu şi-a mai revenit şi tu vrei să mă îndopi cu pastile? Nu merci!
Din păcate mă gândesc cu groază că o să vină vremea când o să trebuiască să mai dau pe la medic pentru una două…Şi acum vine întrebarea mea: unde o să mă duc? La stat ca să mă dea ăia afară sau să îmi dea tratamentul necorespunzător sau la particular unde în loc de soluţii aud zeci de întrebări?!

Cum azi am avut niscaiva treaba pe la Eroilor am ales sa merg cu RATB-ul- inca nu mi-a expirat abonamentul 😀
Si cum stateam eu asa frumos in statie asteptand minunatul 336 vad o baba cum se duce si se posteaza in mijlocul strazii sa se uite dupa autobuz. Mi-a picat fata. Am zis ca asa ceva nu se poate. AAAAA am uitat sa mentionez: pe strada respectiva circula SI masinile- este un bulevard in toata regula. Si cum ma uitam eu la ea…ce este drept putin mai mult decat socata mai vad inca vreo 2 babe si un mos care ii urmeaza pasii respectivei. Era clar ca azi era sa vad minim 3 babe facute afis.
Vine si RATB-ul. Credeam ca asta o sa imi aduca fericirea, dar pe dracu. Autobuzul era plin cu mosi si babe [baga-mi-as! am uitat ca azi este duminica si astia se duc la biserica sau vin de la biserica]. Dupa nici doua statii de mers deja babele se certau ca la piata. Ba ca una se duce la spital, ba ca a calcat-o x-uleasca pe picior, ba ca nu stiu care se impinge si ca ea sta inghesuita si nu are voie sa stea inghesuita ca e bolnava, ba ca nu au locuri pe scaune…si tot asa. A fost un calvar drumul. La propriu!!!!
La intoarcere aceeasi poveste. Am preferat sa cobor cu mult mai devreme decat imi programasem si sa merg perpedes. Ca deh! Asa mai fac si eu piciorul frumos :))
Aproape de bloc vad o duduie cu ploada ei. Ploada avea in mana o punga goala pe care a aruncat-o fara probleme pe jos. Ce i-o zis ma’sa? Hai draga mai repede ca trebuie sa ajungem acasa.
Pai eu cand eram mica si scapam ceva pe jos si nu il mai luam imi scoteau ai mei ochii, dar se pare ca educatia primita nu se compara cu educatia ploadei. Din nou m-am facut ca ploua. Nu sunt genul de om care sa dea sfaturi de cum sa iti cresti odrasla si chiar daca as fi tot nu as avea ce bine sa ii fac odeaslei. La urma urmei taranul tot taran ramane.
Inca o chestie, asa ca de final: cum este posibil ca dimineata, duminica dimineata, sa PUTI?! Poate reusiti voi sa imi explicati pentru ca eu sincera sa fiu sunt intr-o mare enigma. Ai avut sambata timp sa stai si sa te freci cu buretele de sarma si totusi…nu ai facut-o. Urasc mirosul de duminica dimineata!

Eu am una bucata problema cu o anumita categorie de femei. Imi displac, asta ca sa nu zic ca mi se par de-a dreptul dizgratioase, femeile trecute de cea de-a doua tinerete si care se imbraca… cum sa spun mai delicat…hai sa spunem ca mai mult nu sunt imbracate decat imbracate.
De curand am vazut doua babe [scuze, dar asta este adevarul] imbracate cu fuste mini. Nu zic ca le statea rau, aveau picioare cat sa o faca pe Tina Turner geloasa. Dar mama draga ai ajuns la varsta la care ai avea nepoti fara probleme si tu te imbraci cu fuste mini? Mi se pare cel ma scarbos lucru.
Una este sa fii eleganta si alta este sa te imbraci ca o paiata. Mi se pare scarbos cand vad cate o baba cu pantaloni mulati sau bikkini, iar de decolteurile pana la calcaie nu mai zic nimic. De ce nu vor aceste “doamne” sa constientizeze faptul ca hainele pe care ele le poarta nu concordeaza cu varsta lor.
Eram la supermarket si imi faceam cumparaturile. Imi fata mea una cu un corp de invidiat…mai mai ca imi venea sa o pisc de fund, dar in clipa in care s-a intors si am vazut ca avea in jur de 60 si ceva de ani am zis ca o sa ma rastesc la sireturi pe loc. Era de-a dreptul scarboasa!!! Fratele meu esti tacanita la cap? De ce nu te imbraci conform varstei? Esti frustrata ca nu mai ai 20 de ani? Sau ca la 20 de ani nu aratai ca acum?
Nu imi pot explica un astfel de comportament din partea lor. Am vazut suficiente batranele care aratau bine la corp si se imbracau mai frumos si mai elegant decat Regina Maria, dar na…fiecare cu piticii sai la cap.
Pana una alta incerc sa devin imuna la astfel de privelisti in speranta ca nu o sa raman cu sechele din cauza unor babe cu probleme la bibilica

Cum eram eu aşa la muncă şi îmi făceam meseria ca o fată conştiincioasă mă sună o tipă cu care eu nu m-am înţeles niciodată la trainnig şi cu care am avut onoarea de a nu fi colegă- a fost respinsă la ultimul test.
Şi cum îmi explica ea acolo de zor îmi spune că şi-a deschis o afacere şi că vrea să lucrez la ea. Deja eu începusem să îmi pun câteva semne de întrebare: adică îţi deschizi propria firmă, dar cauţi să lucrezi în altă parte? Ciudat aş spune.
Nici bine nu apucă să îmi spună despre firmă că îmi şi pasează la telefon un “asociat” de-al ei. A început individul cu prezentările şi a început să îmi turuie la telefon că e o afacere nouă, prosperă…bla bla bla
Când îl întreb cu ce se ocupă mai exact firma omul o cam dă cotită: că de fapt e comenţ digital, că dacă nu îmi place îmi pot alege alt domeniu, depinde numai de ce ştiu să fac. Eu rămân perplexă la telefon şi îi cer din ce în ce mai insistent mai multe detalii. El îmi spune că nu poate acum, dar dacă vrea ne întâlnim în Cora şi discutăm acolo.
Desigur că nu m-am dus. Sunt mai căzută în cap şi aeriană, dar astfel de chestii nu sunt chiar atât de normale, iar telefonul primit de la duduie nu mi se părea deloc unul potrivit. Aşa că…mă fac că plouă.
După o oră de la ora stabilită mă sună respectivul. Că de ce nu am venit, că x, că y. Şi mă trezesc că îmi spune: ştii la jobul ăsta câştigi în jurul a 1000 de euro lunar.
HAI să recapitulăm: un job pe net plătit cu 1000 de euro! A ce vă sună? DA DA!!! Spuneţi în cor: A VIDEO CHAT!
Să pic de pe scaun când îmi spune ăla salariul. Că să îmi dau demisia la noul loc de muncă pentru că el îmi oferă lunar 1000 de euro.
BĂ NENE MĂ LAŞI?! Te-ai ţăcănit la cap?! Dar eu sunt curioasă de o chestie: de unde şi până unde s-a gândit deşteapta aia să îmi dea numărul de telefon unul asemenea individ.
În fine!
Totuşi cred că e timpul să mă gândesc din ce în ce mai serios la o asemenea ofertă din moment ce este a doua oară în viaţa asta de când primesc un loc de muncă în video chat….saaaaaaaaaaauuu muncesc ca tot omul de rând fără să îmi arăt zonele acoperite unui moş libidinos care ar putea fi chiar vecinul de la parter.

Azi am fost cu gaşca în Plazza să vedem “Inglorious bastards“. Genial ce este drept, dar mult prea lung. După juma de litru de suc vezica mea simţea cum explodează şi începeam să nu mai fiu atentă la cursul acţiunii. [ca o notă personală: vă recomand să vă duceţi să îl vedeţi la cinema. Merită TOŢI banii]
Ciudat este faptul că nu am văzut suficiente piţipoance. Adică am văzut vreo două sau trei pe total, ceea ce este un lucru bun pentru ochişorii mei. Cred că motivul a fost că am mers destul de devreme şi nu au apucat să iasă duduile din casă.
Să revenim la subiect: Inglorious bastards. Filmul poartă semnătura lui Q. Tarantino, deci să vă aşteptaţi la multe scene vionete şi cu suficient de mult sânge. Pe mine acest lucru începuse să mă deranjeze, dar nu am rămas neplăcut surprinsă. Brad Pitt a demonstrat că este un actor care îşi merită numele şi pentru prima dată a jucat peste standardele sale.
Au fost trei ore în care am râs, m-am încruntat, m-am speriat şi mi-am pus mâna la ochi, dar au meritat.
Felicitări atât actorilor cât şi producătorului pentru că au dat naştere acestui film deosebit.