Nietzsche a murit

Archive for the ‘infectii ale societatii’ Category

De câte ori nu v-aţi întrebat: DE CE NUMAI EU? DE CE NUMAI EU PĂŢESC ASTA? Şi de câte ori nu v-aţi dorit ca şi alţii să treacă prin aceleaşi ghinioane ca şi voi?
Eu mereu am avut o mică “problemă” la acest capitol. Mă întreb de ce trec numai eu prin anumite situaţii. Se pare că în acel moment nu fac decât să mă victimizez singură. Sunt sigură că nu sunt nici prima şi nici ultima care a trecut printr-o despărţire, printr-o ceartă sau pur şi simplu a avut o zi proastă. Dar cum ne stă în fire să ne facem nişte victime acţionăm şi reacţionăm în consecinţă.
Citeam la un moment dat pe un blog despre judecata: “ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte”. Dacă eu păţesc un lucru rău încep să mă rog ca şi x-ulescu să treacă prin acelaşi lucru. Nu! Nu aş vrea să treacă nimeni prin ceea ce am trecut eu. Poate pentru unii sunt nişte copilării, dar pentru mine au fost nişte momente în viaţă care m-au marcat fizic şi psihic. Am răni emoţionale şi răni trupeşti şi toate se datorează “victimizării”.
Până de curând am avut o discuţie destul de aprinsă cu un amic despre prima mea relaţie. El îl învinovăţea pe respectiv… acordându-i câteva prenume deloc plăcute mie. I-am explicat că nu el m-a obligat să mă urc în tren şi să fug de acasă, nu el m-a obligat să fac lucrurile pe care le-am făcut. Nu îi iau apărarea pentru că şi el a greşit mult faţă de mine, dar nu mi se pare normal să primească el toate bobârnacele. Atunci eram doi şi amândoi ne-am învăţat minte.
De ce mi-aş dori să treacă şi altcineva prin ce am trecut noi doi…chiar şi separaţi?
Nu înţeleg de ce unii trebuie să spună: “băi ai văzut ce a făcut x-ulescu? Băi deci eu nu aş face niciodată aşa ceva”. Dar nimeni nu se gândeşte la viitor…fie el şi îndepărtat. Nimeni nu se gândeşte că într-o zi poate fi pus în situaţia respectivă.
Vrem uneori răul oamenilor, dar când vine vorba de “pedeapsa” pentru această faptă devenim nişte victime şi refuzăm să vedem faptele trecutului.

Spuneam în trecut că nu o să mai beau şi că o să am grijă de mine…NU! Nu mai am de gând să fac asta.
Aseară m-am îmbătat atât de tare încât nu am mai fost în stare de nimic…m-am culcat cu speranţa că nu o să îmi fie rău ziua următoare.
Motivul?
Păăăi cred că s-au adunat atât de multe încât am simţit nevoia ca pentru o seară să uit de toate şi de toţi, să uit ca EL m-a dezamăgit [nu că asta ar mai conta pentru tine dragul meu,nu?], să uit că unii oameni au prin vene ură şi să uit pentru o noapte de mine.
Rezultatul? Un somn atât de lin şi de plăcut încât nu mi-ar mai veni să mă culc “trează”.
P.s: îmi cer scuze că nu m-am ţinut de promisiune
P.s 2: m-am certat cu P pentru postul anterior…

Dacă ar fi să dăm o definiţie persoanelor cu caracter infect ar trebui să avem liber vreo 10 zile de la muncă şi vreo 100 de pagini goale pentru completare.
Aceşti ţărani- şi nu fac referire la oamenii din mediul rural care ne ajută cu mâncarea- suferă de lipsă de bună creştere. Este într-adevăr destul de complicat să îţi educi neuronii să se poarte adecvat. Este şi mai greu să accepţi educaţia primită de-a lungul vieţii, asta ca să nu spun de regulile de genul: am păţit ceva trag o linie şi scriu concluzia şi rămân cu ea.
Am început să fiu dezgustată de mârlănia şi prostia unor oameni care se cred mai semnificative decât vedetele de carton de pe meleagurile noastre. Desigur că o astfel de atitudine nu este greu de obţinut, dar este dificil de scăpat.
Un alt lucru important ce trebuie menţionat în cazul acestor persoane este limbajul. Jignirile sunt nişte lucruri absolut normale şi fireşti. Dacă nu ai în limbaj un vocabular minim cu jugniri atunci este clar că persoana respectivă încă mai are şansă să scape. Dar, din păcate, de cele mai multe ori aceste excepţii de la regulă nu prea există.
O altă problemă a acestui subiect o reprezintă metoda de învingere şi de eliberare din această atitudine. Cam complicat aş putea spune. Dacă mediul în care trăieşti este exact cel pe care ţi-l doreai poţi fi sigur/ă că şansele de a scăpa de prostia din dotare sunt slabe, aproape inexistente

Mă enervează la culme când se mai trezeşte câte o persoană din asta care să îmi spună: de ce dracu ţii regimul? Nu vezi că îl ţii degeaba şi multe alte răutăţi de acest gen.
Dragii mei vă explic pentru ultima dată: eu regimul ăsta îl am din motive STRICT MEDICALE! Am şi ditamai dovada care să ateste că sunt obligată să respect cu stricteţe un regim. Nici mie nu îmi place ideea de a renunţa la ciocolăţica zilnică sau la diferite alte prostioare care îmi plac, dar când vine vorba de SĂNĂTATEA MEA las totul deoparte.
Sunt curioasă cât timp o să mai dureze răutatea unora.

De când cu regimul ăsta am ajuns să fiu foarte pofticioasă, dar rău de tot. Din fericire reuşesc să mă abţin de fiecare dată să nu gust câhurile neindicate de medic.
De curând am tot dat la muncă peste o tipă mai…plinuţă aşa din fel. Şi am observat o chestie tare ciudată la ea: se plânge că s-a îngrăşat în timp ce muşca cu pasiune şi poftă dintr-un sandwich. Păăăi să îmi fie cu iertare, dar tu cum vrei să fii mai puţin plinuţă dacă te îndopi cu toate tâmpeniile?! Ştiu că acum par maniacă după regimuri şi toate alea, dar măcar eu îmi doresc şi lupt să am acel lucru.
Nu înţeleg femeile astea care se plâng că “vai m-am îngrăşat, vai cât m-am făcut” şi tot aşa, dar pe de altă parte iau micul dejun, prânzul şi cina la mc’donalds.
Culmea ironiei este că prietenele lor pentru a nu le jigni pe individe le spun: “ce ai fată? Că nu te-ai îngrăşat, arăţi chiar bine!”
Eu îmi amintesc de o discuţie cu o prietenă de-a mea, una mai veche
“Fată ne-am făcut amândouă cât vacile”
“Da mă, dar eu tot nu renunţ la îngheţată”
“Fată, dar chiar suntem cât vacile. La regim cu noi.”
În luna următoare eram amândouă la regim, alergând şi poftind la îngheţata de la mc. Acum suntem cliente fidele mâncării sănătoase şi a mişcării. Ea din fericire are spaţiu suficient cât să ţină şi o bicicletă medicinală, în timp ce eu îmi rup şalele lucrând diferite exerciţii. La sfârşitul anului vedem care a câştigat în lupta cu kilogramele adunate după mesele de la mc.

Aseară am avut o zi destul de ciudată. A venit o prietenă de-a mea la mine şi ne-am dedicat câteva ore unor jocuri şi apoi pentru a ne plânge de milă una alteia.
Printre “subiectele interesante” se aflau şi cele cu privire la cum am reuşit să ne…”screw up” vieţile. Alegerile proaste ne-au urmărit de când ne ştim, adică de vreo doi ani.
De la simplul loc de muncă şi până la băieţii sau prietenii din viaţa noastră. Atât ea cât şi eu am ieşit din nişte relaţii care ne-au măcinat interiorul suficient cât să ne dăm seama că încă nu am ajuns la acel stadiu al maturităţii.
Stăteam şi ne întrebam cam pe unde am greşit când am luat acele decizii proaste. Răspunsurile veneau ca pe bandă rulantă şi niciunul nu suna a “este doar vina lor”. Cred că amândouă suntem atât de orgolioase încât am refuzat să plângem una pe umărul celeilalte. Se citea tristeţea din ochi, dar atât.
Cred că starea asta a fost amplificată de …una dintre veştile primite.
Cineva mi-a spus la un moment dat că este timpul să îmi fac ordine în viaţă, să o iau de la zero cu tot, să şterg amintiri sau mesaje care să îmi amintească de lucruri ce nu trebuie reamintite, să învăţ să retrăiesc.
Cu greu m-am abţinut în acel moment să nu plâng pentru că eu încă nu am ajuns persoana care să uite trecutul, să uite toate momentele acelea frumoase din viaţa mea. Şi cum unele sunt frumoase altele sunt dureroase şi…
Într-un final încep să cred că există pe undeva un râu plin de fericire şi unele persoane l-au descoperit şi îl ţin secret…

Nu ştiu câţi dintre voi aveţi habar de apariţia celei de-a doua părţi din Transformers. Dar a apărut de ceva vreme. În fine! Azi l-am văzut şi eu. Ce părere mi-am făcut? Ce impresie mi-a lăsat? Una destul de proastă. Filmul este făcut aşa: 90 % alergat şi restul luptat cu diferiţi roboţei. Modul în care e realizat filmul lasă de dorit: niciodată nu îmi dădeam seama care cu care se bate sau ce fac ăia pe acolo, iar finalul este cât se poate de sec.
Cât despre actori…băi oameni buni o fi arătând duduia Fox bine, dar nu mi se pare că joacă deloc bine. E…doar o altă piţipoancă ajunsă mare vedetă- şi nu dragii mei nu sunt geloasă pe ea. Consider că sunt femei mult mai frumoase decât ea şi pe ele aş avea cu adevărat motive să fiu.
Dar nu despre ea discut acum. Oricum dacă vreţi să vedeţi filmul aveţi suficiente surse mai legale sau nu, dar din punctul meu de vedere este un film care nu o să vă impresioneze în mod absolut.

Stăteam de dimineaţă şi citeam un blog. Respectivul autor face astăzi 30 de ani. Dacă stai aşa şi te gândeşti este frumos să îmbătrâneşti. Devii mai înţelept, îţi poţi permite să spui: pe vremea mea sau de când mă ştiu…
Totuşi pe mine mă îngrozeşte teribil ideea că peste vreo 6 ani o să fac şi eu 30. 6 ANI! Mi se pare la o aruncătură de băţ. Simt că mai am atâtea de făcut, lucruri la care atunci o să renunţ. Probabil că o să am deja o familie- deşi mă cam îndoiesc- că o să am o slujbă cu un şef cretin şi cu un salariu de nimic. Da dragii mei, eu nu visez să ajung mare sculă pe basculă într-o companie.
Mi-e frică de responsabilităţile unui om de 30 de ani, mi-e frică să nu ajung să uit de visele pe care le aveam în copilărie, să ajung să spun: am îmbătrânit, mă dor toate celea şi tot aşa.
Ştiu că par absurdă, dar eu consider că după 30 de ani nu te mai distrezi cu aceeaşi poftă ca la 24 sau 20 sau 18.
Nu concep să văd riduri pe faţă, să mă culc la 9 pentru că a doua zi la 8 trebuie să fiu la muncă, să fiu nevoită să mă îmbrac ca la birou, să nu mai am voie să port tenişi coloraţi pentru că o să mă vadă copiii mei ca o ciudăţică şi tot aşa….
DECI: ofer recompensă celui care găseşte elixirul tinereţii.

De cand mi-am luat telefon nu mi l-am inchis decat o singura data noaptea din motive strict personale. Aseara mi-am scos inclusiv vibratiile ca sa aud alarma de dimineata. Toate bune si frumoase pana cand pe la 12 noaptea ma suna un cretin cu numar ascuns. Raspund cu o voce destul de artagoasa si ma ia tipu:
“Buneeee papuseaaa! Ce mai faci? Ti-o fost dor de mine?”
Eu chioara de somn incercam sa nu adorm cu ala la telefon si ii zic: “nu stiu cine esti, dorm, suna-ma maine!”
Am inchis, l-am injurat ca m-a deranjat si m-am culcat la loc.
Azi, pe la 12 acelasi taran retardat cu “buna papuseaaa”. Ii spun cu frumosul ca nu sunt papusa lui si ca nu stiu cine este el.
“Ninel din Italia iubita. Cum nu ma mai tii minte?”
Eu raman cu gura cascata si ii spun ca a gresit numarul, ca nu sunt iubita lui si ca nu cunosc niciun Ninel din Italia. Ii recomand sa verifice inca o data numarul la care a sunat si ii inchid telefonul in nas.
Acum sa imi fie cu iertare daca am fost nesimtita la telefon, dar cu astfel de personaje chiar nu as avea ce sa discut. Si numai atitudinea sa de cocalar imbecil m-a facut sa ii inchid telefonul in nas. Nu sunt pretentioasa, ci pur si simplu nu accept sa mi se vorbeasca de parca as fi ultima duduie.