Nietzsche a murit

Archive for the ‘mistere’ Category

Aseară am avut o zi destul de ciudată. A venit o prietenă de-a mea la mine şi ne-am dedicat câteva ore unor jocuri şi apoi pentru a ne plânge de milă una alteia.
Printre “subiectele interesante” se aflau şi cele cu privire la cum am reuşit să ne…”screw up” vieţile. Alegerile proaste ne-au urmărit de când ne ştim, adică de vreo doi ani.
De la simplul loc de muncă şi până la băieţii sau prietenii din viaţa noastră. Atât ea cât şi eu am ieşit din nişte relaţii care ne-au măcinat interiorul suficient cât să ne dăm seama că încă nu am ajuns la acel stadiu al maturităţii.
Stăteam şi ne întrebam cam pe unde am greşit când am luat acele decizii proaste. Răspunsurile veneau ca pe bandă rulantă şi niciunul nu suna a “este doar vina lor”. Cred că amândouă suntem atât de orgolioase încât am refuzat să plângem una pe umărul celeilalte. Se citea tristeţea din ochi, dar atât.
Cred că starea asta a fost amplificată de …una dintre veştile primite.
Cineva mi-a spus la un moment dat că este timpul să îmi fac ordine în viaţă, să o iau de la zero cu tot, să şterg amintiri sau mesaje care să îmi amintească de lucruri ce nu trebuie reamintite, să învăţ să retrăiesc.
Cu greu m-am abţinut în acel moment să nu plâng pentru că eu încă nu am ajuns persoana care să uite trecutul, să uite toate momentele acelea frumoase din viaţa mea. Şi cum unele sunt frumoase altele sunt dureroase şi…
Într-un final încep să cred că există pe undeva un râu plin de fericire şi unele persoane l-au descoperit şi îl ţin secret…

Stăteam de dimineaţă şi citeam un blog. Respectivul autor face astăzi 30 de ani. Dacă stai aşa şi te gândeşti este frumos să îmbătrâneşti. Devii mai înţelept, îţi poţi permite să spui: pe vremea mea sau de când mă ştiu…
Totuşi pe mine mă îngrozeşte teribil ideea că peste vreo 6 ani o să fac şi eu 30. 6 ANI! Mi se pare la o aruncătură de băţ. Simt că mai am atâtea de făcut, lucruri la care atunci o să renunţ. Probabil că o să am deja o familie- deşi mă cam îndoiesc- că o să am o slujbă cu un şef cretin şi cu un salariu de nimic. Da dragii mei, eu nu visez să ajung mare sculă pe basculă într-o companie.
Mi-e frică de responsabilităţile unui om de 30 de ani, mi-e frică să nu ajung să uit de visele pe care le aveam în copilărie, să ajung să spun: am îmbătrânit, mă dor toate celea şi tot aşa.
Ştiu că par absurdă, dar eu consider că după 30 de ani nu te mai distrezi cu aceeaşi poftă ca la 24 sau 20 sau 18.
Nu concep să văd riduri pe faţă, să mă culc la 9 pentru că a doua zi la 8 trebuie să fiu la muncă, să fiu nevoită să mă îmbrac ca la birou, să nu mai am voie să port tenişi coloraţi pentru că o să mă vadă copiii mei ca o ciudăţică şi tot aşa….
DECI: ofer recompensă celui care găseşte elixirul tinereţii.

Mereu am considerat că o cerere în căsătorie trebuie să apară în momentul în care ajungi să cunoşti foarte bine omul de lângă tine. Cât despre cererea în sine…mereu mi-am dorit una cât mai originală şi…ieşită din comun: nu de Crăciun, nu de Anul Nou, nu de Paşte, nu la Paris, Veneţia, nu acele cereri clasice şi banale. Consider că fiecare cerere în căsătorie ar trebui să fie inedită şi cu totul ieşită din comun decât cele pe care le-am văzut sau le ştim.
Azi un coleg de muncă s-a decis să o ceară pe prietena lui. Sunt împreună de 9 luni şi acum a considerat că a venit momentul- o să o ceară de ziua ei.
Cererea a fost….nişte bannere făcute de noi cu două mesaje. La început mi s-a părut ideea haioasă, dar mai apoi…mi-am amintit că am mai văzut astfel de cereri.
Nu cred că pentru ei ar conta atât de mult…doar se căsătoresc,nu ? Asta dacă spune ea DA.
Un alt lucru riscant mi se pare momentul în care ea dă răspunsul. Dacă spune DA o să fii probabil cel mai fericit om de pe planetă…dacă spune NU…viaţa ta s-a dus pe apa sâmbetei.
Dacă eşti genul de persoană care crede în suflete pereche atunci sigur o să îţi revii cu uşurinţă, dar dacă ai probleme la capitolul “suflete pereche”…atunci o să fie o problemă.
Cu riscul de a mă repeta eu chiar cred că o cerere în căsătorie este la fel ca un joc de ruletă. La urma urmelor nimeni nu ştie ce se află în căpuşorul fiecăruia.
Aşa că eu vin cu două întrebări. Pentru ambele sexe ca să nu se supere:
pentru fete: cum aţi refuza un băiat fără să îl răniţi?
pentru băieţi: cum vedeţi cererea în căsătorie ideală?
Tanananaaaaaaaaaaaaaa ete colea joc de idei ;))

De cele mai multe ori am întâlnit persoane care adoră să îşi dea cu presupusul cam ce s-ar întâmpla în vieţile altora. Este simplu să te legi de viaţa omului când a ta devine din ce în ce mai patetică şi mai plictisitoare. Nu îi condamn, dar mă deranjează atitudinea de : eu le ştiu pe toate sau eu ştiu sigur că aşa este. Ai voie să spui că este fix aşa cum zici tu când vine de o problemă în matematică/ fizică sau chimie, nu şi când vine vorba de vieţile unor oameni.
Majoritatea care m-au cunoscut au presupus multe lucruri greşite şi au realizat asta după ce m-au cunoscut cu adevărat.
Înţeleg că pentru unii este o adevărată pasiune să facă din datul cu presupusul un sport naţional, dar este complet greşit raţionamentul ăsta. Nu ai dreptul să îţi dai cu presupusul în lucruri ce NU te privesc. Poate că din acelaşi motiv există şi ceea ce eu numesc: viaţa particulară. Adică: nu mă pasionează ce face vecinul sau vecina şi nici pe ei nu îi interesează viaţa mea, dar mereu păstrăm loc de “bună ziua”.
P.s: presupunerea cred că este primul pas către bârfă…nu?

În ultima vreme am văzut o invazie a documentarelor despre religie. Nu mă deranjează, aş putea spune că mă atrag în mod deosebit aceste genuri de documentare.
Despre ce este vorba? Un nene, care făcea stand- up comedy, se decide într-o zi că el vrea să afle mai multe lucruri despre divinitate. Şi se pune pe treabă. Începe să pună diferite întrebări unor persoane care, după părerea mea, au ajuns să fie oarbe din cauza religiei.
O foarte mare parte din cei “interogaţi” aveau aceeaşi scuză când venea vorba de credinţa lor: “Aşa a spus Dumnezeu” sau “Dacă nu crezi o să ajungi în Iad”.
Eu una cred şi susţin fără nepăsare că sunt ateu. Consider că dovezile ştiinţifice aduse de-a lungul vremii au fost mult mai solide decât Biblia- care este privită ca singura dovadă palpabilă. Tind să cred că nu suntem atât de retardaţi încât să credem cuvintele unei persoane doar pentru că aşa ne spune biserica.
În fine! Să revenim la subiect.
În toate perindările sale respectivul nene a pus diferite întrebări mai mult sau mai puţin indiscrete. Eu consider că toate au avut o bază solidă şi că scopul lor era bine determinat, dar nu toată lumea a considerat asta. Am văzut oameni credincioşi care se ridicau de pe scaun jigniţi de afirmaţiile acestuia, am văzut cum a fost dat afară din diferite locaţii şi cum i se refuzau unele întrebări.
De ce credincioşii nu ne aduc argumente concrete cu privire la credinţa şi religia lor?
Mi-am amintit de o discuţie cu un bărbat credincios, chiar foarte credincios, dar care mi-a zis un lucru: nu sunt de acord să îţi botezi copilul într-o religie cu care el nu s-ar simţi bine. Era genul de credincios care se ducea la biserică o dată pe an, dar care credea în sinea sa.
Pe la orele de religie ne spunea să nu ne rugăm la idoli, dar icoanele, biserica şi alte celea ce sunt? Pentru mine tot icoane sunt. La urma urmelor religia este plină de contradicţii. Spune să nu omori, dar câte crime s-au comis în numele religiei?!
Cred în apocalipsă, dar nu în cea descrisă în Biblie. Cred pentru că omul a fost atât de inventiv încât a creat bomba atomică şi armele. Cred că încălzirea globală, că bolile şi foametea, mortalitatea ridicată şi braconajul ajută apocalipsa. Nu văd niciun demon, un nene rău care să ne facă rău. Noi suntem singurii în stare să ne facem rău. Noi ne scriem propria istorie şi propriul destin prin deciziile pe care le luăm.
Nu cred că există cineva care să îmi decidă destinul. Asta se numeşte privare de libertate, de exprimare, de gândire. Şi prefer să nu fiu un astfel de om care să spună: aoleooo!!!! am greşit faţă de x-ulescu. Să vezi că o să fiu pedepsită de Dumnezeu. Prefer să îmi cer scuze şi să învăţ din acea greşeală decât să dau socoteală unui presupus zeu.
Religulos se numeşte documentarul şi vi-l recomand.

De multe ori ne gândim că sfaturile pe care vrem să le oferim unei persoane sunt de un real folos persoanei respective. FALS! Spuneţi-mi sincer: când eraţi mici sau mai bine spus la vârsta adolescenţei ascultaţi de sfaturile mamei sau de cele din partea tatălui? Eu tind să cred că nu.
Niciodată nu ai ascultat-o pe mama ta când îţi spunea să nu mai vorbeşti cu el că sigur o să te rănească sau că o să te facă să plângi. Nu o asculţi că inima ta îţi spune să încerci…abia când te răneşti te duci la ea şi îi spui “ai avut dreptate”.
Eu, din păcate, mai mult ca oricine de pe planeta asta ştiu să NU ascult de mama mea. Deşi de fiecare dată sfaturile ei au fost exact ce vroiam să aud, dar se pare că orgoliul nu era de aceeaşi părere. Am preferat ca de fiecare dată să ignor cu încăpăţânare sfaturile unei femei care a trecut prin multe la viaţa ei…şi la urma urmelor este singura persoană despre planeta asta care mi-ar vrea binele.
În fine! Scopul acestui post nu este să discut despre relaţia dintre mine şi mama mea.
Vorbeam despre sfaturile pe care le dăm unor persoane care vor să audă altceva decât ceea ce îşi doresc. De câte ori nu aţi preferat “calea greşită” în locul acceptării sfatului unei persoane mult mai mature psihic decât voi? Fiecare din noi preferă să sse dea de 100 de ori cu capul de uşă decât să asculte pe cineva sfaturi de cum ar trebui să învăţăm să deschidem uşa.
Sau cum îi spuneam unei prietene: mă dau de 100 de ori cu capul de uşă şi odată şi odată tot o să învăţ să deschid uşa, să apăs pe clanţa aia nenorocită şi să deschid uşa.
Aşa învăţăm cu toţii să fim oameni maturi, cu responsabilităţi, cu capul pe umeri. Dacă mămica, tăticul, prietenul, prietena, x-ulescu ne deschid mereu uşa ce o să mai facem atunci când o să piardă ei cheia?

În fiecare zi după ce scap de la muncă merg pe jos cam o oră. Pentru simplul motiv că am nevoie de mişcare şi de relaxare. Cu muzica de pe mp3, cu ghiozdanul în spate şi o ţinută cât mai comodă încerc să mă separ de restul populaţiei.
Totuşi aseară am văzut o fază care m-a lăsat mască: două dudui stăteau frumos pe o bancă din faţa blocului şi făceau muntele de coji de seminţe. Şi nu le spargeau în mâini şi apoi să arunce cojile…nuuuu. Le băgau în gură şi scuipau fără probleme coaja, păstrând miezul.
Eu vă garantez că ele sunt duduile care o să ţipe la colţ de stradă că vor să le respecţi pentru că sunt nişte domnişoare educate. Rar am văzut o duduie asemenea lor care să cedeze locul în metrou sau tramvai unui bătrân sau să îi ajute să coboare. Zilele trecute am văzut o asemenea domnişoară care “îi vorbea frumos şi politicos” unei doamne- care ar fi putut să îi fie mamă. Şi cel mai “frumos” moment a fost când duduia a scuipat-o pe doamnă. Motivele? Tanti a lovit-o din greşeală când a pus frână tramvaiul. Na de colea educaţie.
Presupun că într-un moment, sigur nu secolul acesta, aceste dudui vor primi şi respectul cuvenit. Şi nu! Nu este vorba de cel la care vă gândiţi voi. La un moment dat vor dispărea de pe faţa planetei. Nicio femeie adevărată nu ar accepta ca numele de “femeie” să fie purtat de nişte retardate cu patru clase- cu 2 repetenţe. Eu una nu aş suporta să fiu asociată cu o astfel de duduie. Nu sunt cea mai feminină persoană, dar nici să scuip seminţe ca ultimul boschetar nu aş accepta să fac, să fie ca o activitate de relaxare a neuronilor.

De câteva luni încoace, asta ca să nu spun ani am descoperit o nouă pasiune: să îmi complic viaţa. Şi aici nu fac referire la scărpinatul urechii stângi cu mâna dreaptă. Doamne fereşte! Asta ar fi un mic copil pe lângă experienţele din trecut. Pe undeva pe acolo, prin interiorul meu simt şi câteva dorinţe masochiste. La urma urmelor orice dorinţă de a-mi complica viaţa se află într-o legătură directă cu tendinţele sado-maso.
Nu îmi explic de unde şi până unde au apărut, dar nici nu mă complic să găsesc o soluţie în a scăpa de ele. Ba mai mult de la o vreme am început să o văd ca pe o foaaarte bună scuză. Nici măcar comoditatea nu mai întrece complicarea la capitolul scuze. Şi de ce nu? Dacă e să stăm să ne gândim de multe ori am preferat să venim cu fraza “doamne ce îmi mai complic viaţa”…adevărul este că sună mult mai bine decât: “băi am încercat,dar degeaba”.
Şi acum vine întrebarea: de ce ne complicăm viaţa? Ştiţi că de obicei lucrurile sau acţiunile au valori de 1 sau de 0, este sau nu este, dar cum noi suntem oameni deştepţi mai băgăm şi câte un 2 acolo…ca să fim siguri pe viitor.
Voi vă complcaţi viaţa?

De fiecare dată când apare pe net câte un articol despre un blogger jumatate din comentatori sar de posterior în sus că ei pot mai multe decât respectivul.
Dragii mei hai să vă explic ceva: nimeni, dar ABSOLUT NIMENI nu vă obligă să nu scrieţi pe un blog personal. Dacă simţiţi că aveţi în sânge acest lucru…sunteţi invitaţii mei să ne delectaţi cu idei cu adevărat noi.
Şi să nu vă aud cu scuze penale de genul: nu am timp, nu am chef, nu ştiu ce titlu să îi pun sau cum să mi-l promovez că să mor de vă cred.
Ca de fiecare dată românul trebuie să comenteze aiurea la adresa cuiva, la adresa oricui. “Eu cânt mai bine, eu fac aia mai bine, eu învăţ mai bine”, dar niciodată nu pune în aplicare aceste talente ale sale.
De ce să mă apuc de scris când pot să arunc cu rahat în toţi bloggerii mari din România? Este varianta prescurtată a dorinţelor mele de a face un lucru util,nu?
Puţini se gândesc câtă muncă necesită un blog cu renume. Muncă, talent şi timp. Câţi dintre voi sunteţi dispuşi să luptaţi până în pânze albe ca să aveţi blogul pe primul loc în zelist? Sau ce astfel de “aranjare” a bloggerilor într-o ordine o mai fi.
Deci! Ce recomand unor astfel de frustraţi: să-şi lase injuriile acasă şi să se apuce să scrie…numai aşa îl pot întrece pe Zoso- asta dacă au noroc 😀

Vorbeam acum câteva zile cu cineva care îmi propunea să scriu câteva lucruri despre pesimism şi optimism, aşa cum le văd eu. Cum văd eu lumea când sunt pesimistă sau când sunt optimistă. Mi s-a părut o idee suficient deinteresantă cât să îmi doresc să o pun în practică.
Hai că încep:
Ce înseamnă pentru mine pesimismul: să nu mai vezi soarele în plină zi pentru că ţii ochii în pământ, să fii printre oameni şi să te simţi singur, să spui “adio” unei persoane la care ai ţinut şi să nu îţi poţi aminti decât că ai pierdut-o. Să nu te bucuri de acele momente petrecute alături de ea, ci să plângi că mâine nu mai ai cui să îi spui unele lucruri. Pesimismul e starea pe care o ai atunci când nu îţi mai înţelegi viaţa, când nu mai înţelegi ce se întâmplă cu tine, când simţi că eşti pierdut şi că nu mai ai ce face pe lumea asta.
Din păcate la viaţa mea am fost de mult prea multe ori pesimistă şi mă gândesc că este cazul să îmi schimb mentalitatea…în mai bine.
Ce înseamna optimismul: să râzi după o ceartă cu şeful, să râzi când ţi-ai luat amendă şi să spui: eeeh asta este, să te bucuri că vine iarna. Să te bucuri că ai o familie sănătoasă şi mulţi prieteni care să îţi sară în ajutor atunci când ai nevoie. Să te gândeşti că ACEA persoană te aşteaptă undeva, dar că încă nu este timpul să te duci şi tu acolo, să te gândeşti că şi mâine este o zi, că şi baba de la doi se plictiseşte şi vrea să mai stea la o bârfă cu tine.
Poate ar fi o idee mai bună ca de mâine să învăţ să zâmbesc mai mult. La urma urmelor şi mâine este o zi.