Nietzsche a murit

Archive for the ‘mistere’ Category

Am citit un articol dintr-un ziar cum că nu ştiu ce firmă de prin Germania angajează femei “normale” [adică nu anorexice] pe post de modele pentru prezentările de modă.
Eu înclin pălăria în faţa celor care promovează astfel de mentalităţi. Din cauza unor poponari cu “talent în modă” femeile cu forme sunt privite ca nişte grase banale, femeile scunde ca nişte pitici şi tot aşa.
“Potrivit datelor DDP, în jur de 600.000 de persoane, cu vârste între 15 şi 35 de ani din Germania suferă de anorexie sau bulimie.” Acest a este unul dintre pasajele articolului. Şi nu vreau să ştiu cum să treaba şi în restul lumii. Promovarea mărimilor XS sau 0 duce la o instabilitate psihică în rândul celorlalte persoane. Nu ne mai acceptăm pentru că vedem numai aşchilopate, pentru că ni se impune de societate să nu avem sâni sau fund rotund.
Mi-e scârbă de oamenii care spun că ei mereu ar prefera un model şi umblă cu o fată deloc potrivită pentru acest “job”…mi-e scârbă de ipocrizia lor pentru că o sărută pe fată gândindu-se la o anorexică.
De ce suntem atât de înapoiaţi mintal încât suntem incapabili să ne placem pentru formele pe care le avem?
În trecut am fost la un pas de a ajunge la anorexie. Mă înfometam cu zilele de ruşine că aveam sâni şi fund rotund…şi asta numai din cauza unor băieţei impotenţi care râdeau de mine. Au fost suficiente câteva glume de prost gust ca să mă facă să îmi bag degetele pe gât după fiecare masă.
Cu greu am scăpat de această idee..şi din păcate şi acum mai am unele momente în care îmi vine să fac aceleaşi prostii din copilărie. Cele mai cumplite momente pentru o femeie cu forme sunt atunci când trebuie să îşi cumpere haine sau lenjerie intimă. Eu sunt nevoită de cele mai multe ori să fac comandă specială la sutien/ bustieră. Pentru că “mărimea mea nu este cerută”. Am văzut pantaloni care nu îmi intrau pe picior de mici ce erau sau tricouri în care nu îmi intra decât capul- şi erau cea mai mare mărime.
Peste tot ni se prezintă femei slabe, înalte, fără sâni, fund sau creier.
Nu am găsit nicio femeie cu forme care să fie mulţumită de acest lucru. Întotdeauna îşi găsesc un defect. Nu se acceptă tocmai pentru că văd la televizor cum x-uleasca, aia aşchilopată are mai mult succes decât ea…şi dă vina pe forme.
De mai bine de 4 ani eu nu mi-am mai cumpărat o revistă de femei. Mi se par nişte torturi cu imagini. Dacă vă uitaţi cu atenţie o să vedeţi 100 de articole de cum să slăbeşti, de cum să fii perfectă. DE CE? E chiar aşa de dificil să te bucuri de un lucru diferit?
Eu recunosc că sunt foarte timidă în privinţa expunerii formelor, dar asta nu înseamnă că nu mă bucur că am suficiente resurse cât să mă facă să mă simt mai bine. Mă bucur că nu sunt nevoită să recurg la operaţii să mă “corectez”. Şi cred că prima mulţumire cu privire la acest lucru a apărut în momentul în care nu am mai deschid nicio revistă de femei. Nu citesc Cosmopolitan, Tabu, Bolero şi alte născătoare de piţipoance anorexice. Prefer să citesc Maxim, FHM …reviste care să mă distreze şi nu care să îmi amintească de micile defecte.
Voi, aşa ca fapt divers, ce părere aveţi de iniţiativa celor din Germania? Merită aplaudaţi şi lăudaţi sau nu?

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=KNthqC2fsVw]

Cum demult nu v-am mai plictisit cu o răceală azi vă fac plăcerea de a vă anunţa că am răcit. RĂU DE TOT! Abia pot vorbi, sunt răguşită [colegii de la muncă spuneau că aşa am voce de of 9 of 9] şi mă doare în gât de mor…sau nu.
Aseară sau mai bine spus pe la vreo 12 am făcut febră 40. Îmi ardea şi părul probabil.
Peste vreo oră, după ce o să apuc să mănânc şi eu ceva…sau măcar să încerc o să mă îndop cu ceaiuri, lămâie şi miere. Momentan numai asta am voie. Până nu primesc aprobarea de la medic că am voie şi alte pastile stau frumos şi savurez nişte ceai de tei.
Se pare că nici cel mai puternic tratament nu m-a scăpat de răceli [am urmat un tratament de 3 luni cu bronhovaxon].
Însănătoşire grabnică mie! :))

un mic subiect interesant…cel puţin din punctul meu de vedere. De aici

– să iau sângele…sau mai bine spus să lucrez cu ace/seringi şi tot aşa. Ciudat sau nu, dar sper ca viitoarea mea meserie [după master] mă va obliga să stau prin preajma lor.
– renunţ la prietenii de o viaţă. Am cât degetele de la o mână, dar mă ţin cu dinţii de ei. La urma urmelor ei au fost mereu lângă mine şi m-au suţinut. Eu de ce să fiu laşă şi să nu fac la fel?
– să stau lângă cineva [un bărbat] doar pentru că suma din contul său nu este un număr de telefon cu multe cifre.
– să iert omul care mi-a înşelat încrederea. Ai o şansă să îmi fii alături. Dai cu bâta în baltă…dispari din viaţa mea.
– să închid ochii în faţa unui peisaj superb
– să spun “te iubesc” fără să o simt cu adevărat
– să fiu indiferentă în faţa unei fiinţe neajutorate – s-a întâmplat ca din ultimii mei bani să iau mâncare unui căţel. Nu am regretat nicio secundă şi mi-au dat lacrimile când mi-a lins mâna până să mănânce.
– să uit oamenii care au plecat din viaţa mea. Fie că am greşit eu, fie că au greşit ei.
– să fiu altfel decât sunt acum
– să uit cum să râd şi cum să fiu copil
– să mă uit într-o revistă cu rochii de mireasă fără să am acel inel de logodnă pe deget
– să spun “mulţumesc” fără să fie sincer
– să renunţ la telefonul zilnic dat părinţilor
– să renunţ la muzică, la dansul din fiecare seară
– să renunţ la pijămăluţele preferate, la şoşonii cu iepuraşi sau la pernele mele în formă de căţel şi de leu
– să renunţ la a scrie pe blog
– să renunţ la a cânta sub duş
– SĂ RENUNŢ LA A SPERA CĂ MÂINE VA FI MAI BINE

Deci dragii mei azi a fost ziua în care am învăţat vreo 10 lecţii:
– niciodată să nu iei autobuzul pe care să nu îl ştii- adică nu ai mai mers niciodată cu el
– niciodată să nu te pui la geam- sigur o să se pună o babă lângă tine şi să spună “tineretul din ziua de azi”
– să nu stai la geam când sunt 20 de grade afară
– mă rog să nu moară decanul facultăţii mele- m-am dus să iau o adeverinţă nenorocită şi abia săptămâna viitoare o să o am în dotare. Se pare că numai el poate semna adeverinţa…ciudat
– să nu mai vorbesc niciodată cu bărbaţi- azi mai bine de juma de uitau la ţâţele mele şi apoi la faţa mea…iniţial am crezut că am bluza pătată. De ce vă uitaţi la decolteul unei femei când vorbiţi cu ea?! MISTEEEEEEEEERRRRR!!!!!!!!!!!!!!!!!!De data viitoare o să port numai bluze pe gât şi foaaaaaaaaaaaarte foaaaaaaaaaaaaarte foaaaaaaaaaaaaaaarte largi.

Poate diseară am să-mi cumpăr puţină plăcere
Şi-am să mă îmbăt cu o mângâiere
Azi, pentru noi doi am să mai închin
Pentru-a nu ştiu câta oară un pahar cu gin

Astăzi viaţa mea a fost frumoasă. Am râs şi am plâns, am spus mulţumesc şi am spus “la revedere!”. Am dedicat un pahat cu vin unei vechi cunoştinţe şi o sticlă unei noi cunoştinţe. Am spus ce simt şi mi-a spus ce simte. Ar trebui să fiu tristă, să plâng, să fiu supărată şi totuşi nu sunt. Am câştigat un prieten. Un alt ajutor, un alt prieten care să îmi spună: “nu face aia, nu e bine să faci x lucru” şi tot aşa.
M-am plimbat şi am savurat fiecare rază din soarele toamnei. M-am gândit cum mâine o să mă trezesc cu părul vâlvoi şi cum o să chiulesc pentru a nu ştiu câta oară de la muncă ca să fiu numai cu mine şi cu gândurile mele. Să fiu antisocială şi în acelaşi timp foarte prietenoasă.
Mâine o să mă gândesc că mai am 1 leu în buzunar şi că nu am nevoie de sticla aia de vin pe care mi-o promisesem ca să trec de încă o seară…numai eu şi muţulachii mei.
Mă gândeam să îmi sun un amic şi să îl întreb ce mai face, cum se mai simte, ce a mai făcut sau dacă mai are restanţe, dar…am renunţat.
Îmi păstrez minutele pentru nimeni…pentru ideile mele, pentru serile în care sunt atât de pierdută încât am nevoie de îndrumări telefonice pentru a-mi găsi drumul…

“Unde este Iuliu Maniu?” Aşa s-ar întreba mintea mea plictisită de prea multă atenţie.

Azi şi mâine vreau să scriu şi să mă gândesc la nimic.

De câte ori nu v-aţi întrebat: DE CE NUMAI EU? DE CE NUMAI EU PĂŢESC ASTA? Şi de câte ori nu v-aţi dorit ca şi alţii să treacă prin aceleaşi ghinioane ca şi voi?
Eu mereu am avut o mică “problemă” la acest capitol. Mă întreb de ce trec numai eu prin anumite situaţii. Se pare că în acel moment nu fac decât să mă victimizez singură. Sunt sigură că nu sunt nici prima şi nici ultima care a trecut printr-o despărţire, printr-o ceartă sau pur şi simplu a avut o zi proastă. Dar cum ne stă în fire să ne facem nişte victime acţionăm şi reacţionăm în consecinţă.
Citeam la un moment dat pe un blog despre judecata: “ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte”. Dacă eu păţesc un lucru rău încep să mă rog ca şi x-ulescu să treacă prin acelaşi lucru. Nu! Nu aş vrea să treacă nimeni prin ceea ce am trecut eu. Poate pentru unii sunt nişte copilării, dar pentru mine au fost nişte momente în viaţă care m-au marcat fizic şi psihic. Am răni emoţionale şi răni trupeşti şi toate se datorează “victimizării”.
Până de curând am avut o discuţie destul de aprinsă cu un amic despre prima mea relaţie. El îl învinovăţea pe respectiv… acordându-i câteva prenume deloc plăcute mie. I-am explicat că nu el m-a obligat să mă urc în tren şi să fug de acasă, nu el m-a obligat să fac lucrurile pe care le-am făcut. Nu îi iau apărarea pentru că şi el a greşit mult faţă de mine, dar nu mi se pare normal să primească el toate bobârnacele. Atunci eram doi şi amândoi ne-am învăţat minte.
De ce mi-aş dori să treacă şi altcineva prin ce am trecut noi doi…chiar şi separaţi?
Nu înţeleg de ce unii trebuie să spună: “băi ai văzut ce a făcut x-ulescu? Băi deci eu nu aş face niciodată aşa ceva”. Dar nimeni nu se gândeşte la viitor…fie el şi îndepărtat. Nimeni nu se gândeşte că într-o zi poate fi pus în situaţia respectivă.
Vrem uneori răul oamenilor, dar când vine vorba de “pedeapsa” pentru această faptă devenim nişte victime şi refuzăm să vedem faptele trecutului.

Va spuneam ieri ca m-a rugat un alt blogger sa scriu ca guest un articol pentru un blog, altul decat al meu.
Uite ce a iesit:

Omul in complexitatea sa traieste intr-o lume definita ca fiind un cerc vicios. Este o lume impartita in doua jumatati perfect egale. Pe de o parte curajul si pe de cealalta parte frica. Daca ar fi existat numai curajul lumea ar fi perfecta, lipsita de griji, probleme, ar fi fost ceva monoton si deloc atragator, iar daca ar fi fost numai frica lumea ar fi fost o simpla dezamagire in ochii filosofilor sau ai poetilor, ai pictorilor si ai muzicienilor.
Nu am mai fi citit despre curajul de a spune ce simtim, nu am mai fi citit despre curajul de a indrazni sa visam, sa fim noi, sa radem si sa ne bucuram. Frica si tacerea sunt armele cele mai periculoase ale unei minti nedescoperite. Un geniu tacut poate crea o lume a creaturilor demonice, poate crea ura in propriul suflet, se poate izola si poate uita a fi om.
Ce este mai placut pe lumea asta decat sa fii om? Sa spui “Au” cand te doare, sa spui ca iti este dor cand plangi, sa spui “multumesc” cand simti?
Ce s-ar mai intampla cu lumea daca toti am refuza sa fim niste mici luptatori ai curajului? S-ar mai fi inventat basmele?
Intr-o poveste a unei lumi pline de frica Romeo a avut curajul sa ii spuna “te iubesc” unei tinere Julieta. Ce s-ar fi intamplat daca William Shakespeare nu ar fi avut o poveste despre curajul de a iubi si a spune acest lucru?
Niciodata nu o sa primim curajul, ci o sa ni se ofere posibilitatea de a fi curajosi, de a indrazni sa spunem si sa facem ceva, sa schimbam un lucru, fie el cat de mic. Trebuie sa vedem acea oportunitate pentru ca in caz contrar am cadea in universul unei lumi definita de frica, teama si lipsa unui curaj, curajul de a fi acei mici luptatori.
Daca Don Quijote nu ar fi incercat sa se lupte cu morile de vant, daca nu ar fi luptat pentru iubirile sale povestea sa ar fi fost o alta insiruire de cuvinte, fara semnificatie si fara rost.
Daca printul pe cal alb nu ar fi omorat dragonul si nu ar fi salvat-o pe printesa sa din castel atunci nu am mai fi crezut in printi si printese. Nu am mai fi avut curajul sa spunem si sa credem in basme, ci am fi fost umbriti de gandul ca printul nostru nu a gasit castelul si ca dragonul nu poate fi invins.
De ce ne este frica sa spunem uneori ce suntem si cine suntem? De ce ne este frica sa spunem uneori ce simtim si ce ne dorim? Oare este chiar atat de greu sa acceptam curajul in locul fricii?
La urma urmelor fiecare din noi are in inima sa un mic luptator curajos.

Nu am pus diacritice pentru ca a vrut sa fie articolul. Cum vi se pare?:D

Astăzi chiar nu mă aşteptam să am o zi prea grozavă. Mă aşteptam să mă cert cu şeful, să mă dezamăgesc, dar se pare că nu a fost aşa.
Am reuşit să îmi impresionez şeful, am zâmbit mult şi…cireşica de pe tort a fost când m-a rugat un alt blogger să scriu ca guest un articol pentru blogul său.
Am simţit cum inima a început să îmi bată din ce în ce mai tare de fericire. Este prima dată când cineva mă roagă să scriu chiar şi ca guest pe un alt blog. Este o senzaţie de nedescris, este o plăcere şi un sentiment de împlinire. Este pe puţin una dintre cele mai bune şi frumoase lucruri păţite în ultima lună. Acum am de ce să zâmbesc

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=zbY8Tn-LD1U]

Dacă ar fi să dăm o definiţie persoanelor cu caracter infect ar trebui să avem liber vreo 10 zile de la muncă şi vreo 100 de pagini goale pentru completare.
Aceşti ţărani- şi nu fac referire la oamenii din mediul rural care ne ajută cu mâncarea- suferă de lipsă de bună creştere. Este într-adevăr destul de complicat să îţi educi neuronii să se poarte adecvat. Este şi mai greu să accepţi educaţia primită de-a lungul vieţii, asta ca să nu spun de regulile de genul: am păţit ceva trag o linie şi scriu concluzia şi rămân cu ea.
Am început să fiu dezgustată de mârlănia şi prostia unor oameni care se cred mai semnificative decât vedetele de carton de pe meleagurile noastre. Desigur că o astfel de atitudine nu este greu de obţinut, dar este dificil de scăpat.
Un alt lucru important ce trebuie menţionat în cazul acestor persoane este limbajul. Jignirile sunt nişte lucruri absolut normale şi fireşti. Dacă nu ai în limbaj un vocabular minim cu jugniri atunci este clar că persoana respectivă încă mai are şansă să scape. Dar, din păcate, de cele mai multe ori aceste excepţii de la regulă nu prea există.
O altă problemă a acestui subiect o reprezintă metoda de învingere şi de eliberare din această atitudine. Cam complicat aş putea spune. Dacă mediul în care trăieşti este exact cel pe care ţi-l doreai poţi fi sigur/ă că şansele de a scăpa de prostia din dotare sunt slabe, aproape inexistente