Nietzsche a murit

Archive for the ‘zapaciti’ Category

Eram in floarea varstei, venita in Bucuresti la facultate.

Read the rest of this entry »

Eu sunt o persoană uneori mai Read the rest of this entry »

…Halloween-ul. Şi ce?
De câţiva ani noi am început să preluăm din sărbătorilor americanilor- Halloweenul care de fapt este o sărbătoare a irlandezilor. De ce facem asta? Încă nu am găsit un răspuns normal la această întrebare. Ce plăcere avem să ne americanizăm? Este mai “cul”? Suntem mai “trendy”?
Eu una sunt total împotriva acestor sărbători precum: Ziua îndrăgostiţilor sau Halloween. Noi avem Dragobetele şi Sfântul Andrei. În Galaţi Sfântul Andrei a devenit o sărbătoare cât se poate de…apreciată…de cocalari şi piţipoance. Este o altă metodă de a te bate sau de a agăţa gagici, de a te îmbăta şi de a face scandal pe stradă. Am renunţat cu mulţi ani în urmă să mai ies ca o altă “oaie” şi să urmez turma până pe faleză unde cântă 3 non-vedete, văd 3 focuri de artificii şi atât. DA! Ştiu! Nu am habar cum să mă distrez şi alte alea, dar sinceră să fiu prefer să stau la o cafea cu ai mei în liniştea şi intimitatea casei decât să văd 3 beţivi şi 2 …dame de consumaţie.
Mă aprinsesem la un moment dat dintr-o discuţie cu o tipă care mi-a spus că ei nu i se pare normal să NU sărbătorim aceste 2 sărbători, că dacă este încă un motiv de petrecere de ce să nu profităm?
Pentru că nu înţelegem adevăratul sens al sărbătorii. De aia. Şi bag mâna în foc că dacă e să întrebi jumătate din indivizii şi individele care se dau atotştiutori cu privire la aceste sărbători o să înceapă cu un MARE: “ăăăăăăăăăă”.
La fosta mea facultate se dădeau tot felul de petreceri: de sf valentin, de halloween. Niciodată nu m-am sinchisit să mă duc la ele. Ca să ce? Să îmi pun nişte machiaj suplimentar pe faţă, să ţopăi ca o capră o noapte şi apoi să îmi număr banii rămaşi?! Nu merci!
Din păcate noi am ajuns să pierdem din semnificaţiile sărbătorilor româneşti şi găsim o metodă sau mai bine găsim o altă scuză ca să ne îmbătăm ca porcii şi să facem scandal [aici vorbesc de cretinism]. De ce nu spui: frate mă duc în club ca să agăţ o tipă?! Ci preferi varianta mai “pompoasă”: mă duc cu băieţii în club pentru că e Halloween.

Buuunnn!! Să vă povestesc ceva drăguţ: de când mă chinui cu regimul hainele mele au ajuns să fie un pic cam largi- în special pantalonii, bluzele mereu le-am luat foarte largi din simplul motiv că îmi place să îmi “maschez” anumite minuni de la natură…în fine! Deviez de la subiect.
Şi intru pe diferite site-uri. Haine de piţipoance. Cu decolteuri, cu zorzoane, cu inimioare, cu floricele, roze, mov şi alte culori din astea tembele.
Am zis că nu pot cumpăra un produs fără să văd cum îmi “şade”. Am început căutările prin magazine. Pe lângă faptul că m-am umplut de draci am făcut şi sute de cruci că nu înţeleg cum se poate îmbrăca o persoană sănătoasă la cap cu aşa ceva.
Am luat un puloveraş care părea decent. Am zis: “PĂREA”! Cred că era unul din ăla cu efect de push up că m-am trezit cu sânii la gură în condiţiile în care eu nu port decât bustiere. Aşa ceva nu pot purta. Am mai luat altul. 10 minute am stat să mă uit cum şi pe unde trebuie îmbrăcat. Am renunţat la idee. Am preferat să trec la blugi/ pantaloni/ nădragi.
Băi oameni buni eu nu înţeleg blugii ăia cu talie foarte joasă şi pe tine arată de parcă ai făcut treaba mare pe tine…adică vin până la genunchi…nu ştiu cum să vă explic ca să vă prindeţi. Oricum blugii ăia sunt dubioşi rău de tot. I-am pus la loc şi am început să caut alţii. NU! Nu îmi plac blugii tăiaţi, pătaţi, cu sclipici, cu brizbrizuri. Nu îmi plac blugii cu talie joasă şi mulaţi. În timp ce mă schimbam înjurând că’s de modă veche apare o tipă cam plinuţă cu nişte blugi muuuuuuulaaaaaaaaaţi şi cu talie joaaaaaasăăăăăă. DE CE?!!!! De ce te îmbraci aşa dacă ştii că nu te avantajează?! Eu mai bine mor în chinuri groaznice decât să mă trezesc că îmi iese fundul din pantaloni când mă aplec sau… câh! Nici nu vreau să mă gândesc la altceva.
Am lăsat blugii şi am întrebat-o pe tanti de la casă: nu vă supăraţi, dar nişte pantaloni normali sau blugi normali nu aveţi? Adică să fie cu talie înaltă, simpli şi fără tăieturi sau alte alea? Desigur că aveau. Şi aveau cât pentru încă 3 de-alde mine. Adică în pantalonii ăia mai încăpeau 3 persoane. M-am uitat la ea şi i-am explicat că dacă vreau nişte blugi din ăştia mă duc la daddy că în pantalonii lui încap cu toate prietenele. S-a uitat urât la mine şi mi-a spus că altceva nu mai au. Că acum se cer blugii cu talie joasă şi…coloraţi.
Am încercat să mai caut şi prin alte magazine, dar degeaba. Mi se pare absurd să port pe vremea asta blugi ca ăia, mi se pare absurd ca pe vremea asta să mergi cu “şalele” goale doar pentru că aşa e moda, că numai aşa te place x-ulescu sau pentru că eşti mai “cul” decât colega.
Aşa mentalitate aveam şi eu la 14 ani până am răcit la ouţe de mi-am blestemat şi mama blugilor. De atunci am grijă să NU mai umblu cu din ăştia. Nicio modă, niciun băiat, nicio colegă nu merită sacrificiul de a-mi distruge sănătatea. Nu o să port fustă scurtă iarna – căăă dehhh sunt săcsi aşa, nu o să port blugi kitchoşi că aşa spune poponarul creator, nu o să îmi pun pierce în buză că aşa sunt mai interesantă.
Ştiu că par de modă veche şi că multe fete o să mă contrazică spunându-mi că nu o să păţească nimic, dar dragele mele vă înşelaţi: o să aveţi de suferit! Nu vă spun să mă ascultaţi pentru că oricum nu o să o faceţi, dar vă garantez că după 20 şi de ani o să îmi daţi dreptate. Eu acum îi dau dreptate mamei mele.
Îmi amintesc că am fost în Plazza [hai tu fată că mă duc acolo :))] să îmi iau nişte haine. Când am intrat într-un magazin şi am cerut nişte haine…normale vânzătoarea mi-a spus că sunt la reducere pentru că NIMENI nu le cumpără, dar că hainele de piţi sunt în mare vogă. Decât să mă îmbrac ca o paiaţă mai bine îmi păstrez respectul de sine…şi mai ales sănătatea.
Şi eu totuşi nu înţeleg un lucru: cum dracu poţi să te îmbraci în halul ăla? Adică…na…ştiu că gusturile nu se discută şi respect gusturile omului că la urma urmelor nu le dau eu educaţie la acest capitol, dar totuşi. Îţi place să vezi în oglindă un papagal cu haine de “fermă”?
Nu înseamnă că dau 10 ron pe o pereche de blugi, dar nici 200 de ron pe o batistă de-a lu’ tata. Sunt conştientă că o să duc lupte seculare în găsirea unor haine normale, care să acopere ce trebuie şi să lase descoperit ce trebuie.
Am probat un pulover. Simţeam că rămân fără aer de cât mă strângea la bust. Încerc să o conving pe vânzătoare să îmi dea unul cu vreo 4 numere mai mare la care ea îmi spune: păi îţi stă bine aşa, îţi ridică sânii şi plus că e şi cea mai mare mărime. M-am uitat câş la ea. I-am spus că nu am nevoie de sâni ridicaţi, ci de aer şi mobilitate. Desigur că mărimea era una pentru fetele slabe şi plate…ca apa plată :))
Într-un final cred că o să apelez la ajutorul vostru cu privire la câteva magazine pe care le ştiţi să aibă haine şi pentru fete care toamna şi iarna se îmbracă.

L.e: merci pentru sfaturi!

Ieri mi-a făcut cineva un “reproş” că nu am scris pe blog. Sinceră să fiu mi-a fost lene şi am stat prost şi la capitolul inspiraţie, dar azi am câteva bombonele pentru voi:
1. LA MULŢI ANI BUNICULUI MEU! AZI FACE 76 DE ANI! MULTĂ SĂNĂTATE ŞI LA MAI MARE
2. La mulţi ani Piti şi Şobi [porcuşori de guineea]
3. Seara petrecută cu Mary. Am stat amândouă ca două zuze şi ne-am prostit. Am vorbit despre multe lucruri, evenimente din viaţa noastră, despre dobitocii pe care noi i-am iubit şi după o perioadă suficientă ne-am dat seama că nu merită nici măcar cât negru sub unghie,am dormit ca două babe :))
P.s: am pus o poză ca să vedeţi şi voi cât ne iubim noi două 😀

4. ÎMI CER SCUZE PENTRU CE AM FĂCUT…sper să mă ierţi pentru tâmpenia făcută :* [ştie el despre ce este vorba :D]

Azi dimineaţă am primit de la daddy al meu nişte poze. Vă jur că am râs cu lacrimi când le-am văzut.
Sper să nu faceţi pipi pe voi de la atâta râs 😀

puşa şi mâţa

puşa şi daddy

daddy şi puşa

un mic subiect interesant…cel puţin din punctul meu de vedere. De aici

– să iau sângele…sau mai bine spus să lucrez cu ace/seringi şi tot aşa. Ciudat sau nu, dar sper ca viitoarea mea meserie [după master] mă va obliga să stau prin preajma lor.
– renunţ la prietenii de o viaţă. Am cât degetele de la o mână, dar mă ţin cu dinţii de ei. La urma urmelor ei au fost mereu lângă mine şi m-au suţinut. Eu de ce să fiu laşă şi să nu fac la fel?
– să stau lângă cineva [un bărbat] doar pentru că suma din contul său nu este un număr de telefon cu multe cifre.
– să iert omul care mi-a înşelat încrederea. Ai o şansă să îmi fii alături. Dai cu bâta în baltă…dispari din viaţa mea.
– să închid ochii în faţa unui peisaj superb
– să spun “te iubesc” fără să o simt cu adevărat
– să fiu indiferentă în faţa unei fiinţe neajutorate – s-a întâmplat ca din ultimii mei bani să iau mâncare unui căţel. Nu am regretat nicio secundă şi mi-au dat lacrimile când mi-a lins mâna până să mănânce.
– să uit oamenii care au plecat din viaţa mea. Fie că am greşit eu, fie că au greşit ei.
– să fiu altfel decât sunt acum
– să uit cum să râd şi cum să fiu copil
– să mă uit într-o revistă cu rochii de mireasă fără să am acel inel de logodnă pe deget
– să spun “mulţumesc” fără să fie sincer
– să renunţ la telefonul zilnic dat părinţilor
– să renunţ la muzică, la dansul din fiecare seară
– să renunţ la pijămăluţele preferate, la şoşonii cu iepuraşi sau la pernele mele în formă de căţel şi de leu
– să renunţ la a scrie pe blog
– să renunţ la a cânta sub duş
– SĂ RENUNŢ LA A SPERA CĂ MÂINE VA FI MAI BINE

Va spuneam ieri ca m-a rugat un alt blogger sa scriu ca guest un articol pentru un blog, altul decat al meu.
Uite ce a iesit:

Omul in complexitatea sa traieste intr-o lume definita ca fiind un cerc vicios. Este o lume impartita in doua jumatati perfect egale. Pe de o parte curajul si pe de cealalta parte frica. Daca ar fi existat numai curajul lumea ar fi perfecta, lipsita de griji, probleme, ar fi fost ceva monoton si deloc atragator, iar daca ar fi fost numai frica lumea ar fi fost o simpla dezamagire in ochii filosofilor sau ai poetilor, ai pictorilor si ai muzicienilor.
Nu am mai fi citit despre curajul de a spune ce simtim, nu am mai fi citit despre curajul de a indrazni sa visam, sa fim noi, sa radem si sa ne bucuram. Frica si tacerea sunt armele cele mai periculoase ale unei minti nedescoperite. Un geniu tacut poate crea o lume a creaturilor demonice, poate crea ura in propriul suflet, se poate izola si poate uita a fi om.
Ce este mai placut pe lumea asta decat sa fii om? Sa spui “Au” cand te doare, sa spui ca iti este dor cand plangi, sa spui “multumesc” cand simti?
Ce s-ar mai intampla cu lumea daca toti am refuza sa fim niste mici luptatori ai curajului? S-ar mai fi inventat basmele?
Intr-o poveste a unei lumi pline de frica Romeo a avut curajul sa ii spuna “te iubesc” unei tinere Julieta. Ce s-ar fi intamplat daca William Shakespeare nu ar fi avut o poveste despre curajul de a iubi si a spune acest lucru?
Niciodata nu o sa primim curajul, ci o sa ni se ofere posibilitatea de a fi curajosi, de a indrazni sa spunem si sa facem ceva, sa schimbam un lucru, fie el cat de mic. Trebuie sa vedem acea oportunitate pentru ca in caz contrar am cadea in universul unei lumi definita de frica, teama si lipsa unui curaj, curajul de a fi acei mici luptatori.
Daca Don Quijote nu ar fi incercat sa se lupte cu morile de vant, daca nu ar fi luptat pentru iubirile sale povestea sa ar fi fost o alta insiruire de cuvinte, fara semnificatie si fara rost.
Daca printul pe cal alb nu ar fi omorat dragonul si nu ar fi salvat-o pe printesa sa din castel atunci nu am mai fi crezut in printi si printese. Nu am mai fi avut curajul sa spunem si sa credem in basme, ci am fi fost umbriti de gandul ca printul nostru nu a gasit castelul si ca dragonul nu poate fi invins.
De ce ne este frica sa spunem uneori ce suntem si cine suntem? De ce ne este frica sa spunem uneori ce simtim si ce ne dorim? Oare este chiar atat de greu sa acceptam curajul in locul fricii?
La urma urmelor fiecare din noi are in inima sa un mic luptator curajos.

Nu am pus diacritice pentru ca a vrut sa fie articolul. Cum vi se pare?:D

De când cu regimul ăsta am ajuns să fiu foarte pofticioasă, dar rău de tot. Din fericire reuşesc să mă abţin de fiecare dată să nu gust câhurile neindicate de medic.
De curând am tot dat la muncă peste o tipă mai…plinuţă aşa din fel. Şi am observat o chestie tare ciudată la ea: se plânge că s-a îngrăşat în timp ce muşca cu pasiune şi poftă dintr-un sandwich. Păăăi să îmi fie cu iertare, dar tu cum vrei să fii mai puţin plinuţă dacă te îndopi cu toate tâmpeniile?! Ştiu că acum par maniacă după regimuri şi toate alea, dar măcar eu îmi doresc şi lupt să am acel lucru.
Nu înţeleg femeile astea care se plâng că “vai m-am îngrăşat, vai cât m-am făcut” şi tot aşa, dar pe de altă parte iau micul dejun, prânzul şi cina la mc’donalds.
Culmea ironiei este că prietenele lor pentru a nu le jigni pe individe le spun: “ce ai fată? Că nu te-ai îngrăşat, arăţi chiar bine!”
Eu îmi amintesc de o discuţie cu o prietenă de-a mea, una mai veche
“Fată ne-am făcut amândouă cât vacile”
“Da mă, dar eu tot nu renunţ la îngheţată”
“Fată, dar chiar suntem cât vacile. La regim cu noi.”
În luna următoare eram amândouă la regim, alergând şi poftind la îngheţata de la mc. Acum suntem cliente fidele mâncării sănătoase şi a mişcării. Ea din fericire are spaţiu suficient cât să ţină şi o bicicletă medicinală, în timp ce eu îmi rup şalele lucrând diferite exerciţii. La sfârşitul anului vedem care a câştigat în lupta cu kilogramele adunate după mesele de la mc.