Archive for the ‘zapaciti’ Category
Astăzi trebuia să fie reuniunea forumiştilor, daaar ca de fiecare dată au apărut persoane care să îmi spună: nu mai pot ajunge. Şi din câte persoane eram am rămas…numai eu. Desigur că împreună cu încă doi prieteni de-ai mei ne-am băgat picioarele, am plătit doi lei la intrare şi am plecat să ne plimbăm prin Grădina Botanică.
Recunosc cu mâna pe inimă că îmi doream de foarte multă vreme să merg, dar de fiecare dată găseam câte o scuză să NU merg. Acum nu am mai avut un motiv aşa că mi-am inima în dinţi şi am intrat pe poartă. Am făcut câteva poze care, sper eu, să vă încânte ochii:
Astăzi am trecut de a doua zi a regimului. Din păcate nu pot renunţa la cafea. Vreau să fie singurul meu viciu.
Cum au decurs acest două zile? Groaznic! Toată lumea în jurul meu mănâncă junk food, ăştia de la muncă vor de declare vineri ziua dulciurilor, în fiecare dimineaţă trec pe lângă magazile cu diferite prostioare şi tot aşa- sunt FOAAAAARTE pofticioasă. Totuşi văd şi o parte sau mai bine spus două părţi pozitive în această privinţă: mă simt mult mai bine- nu mai am durerile de stomac sau stările de rău şi am slăbit două kilograme. Mănânc sănătos, beau sucuri de fructe făcute numai în casă sau apă şi am renunţat total şi definitiv la prostioarele zilnice. Mi-am propus ca luna viitoare să mai scap de câteva kilograme bune cu acelaşi regim. Şi un alt lucru care mă încurajează este faptul că nu mi-e foame. Dacă înainte după ce mâncam prostioare din oraş la nicio oră mi se făcea iar foame acum pot rezista cam minim 3 ore fără să mănănc, dar regimul mă obligă să am 4 mese la o diferenţă de două ore. Acceptabil având în vedere că două dintre mese le iau la muncă- am ajuns să îmi iau pacheţel. De un singur lucru îmi este poftă: ciocolată. Numai când mă gândesc îmi curge o băluţă în colţul stâng al gurii, daaar am renunţat de tot la ea. Acum am voie să mă bucur numai de piureul de fructe care de cele mai multe ori este dulce acrişor, aşa cum îmi place mie. Şi dacă o să gust acum din ciocolată ştiu că o să renunţ la regim şi nu este de bine.
Am promis ca de săptămâna viitoare să mă apuc şi de câteva exerciţii uşoare ca să îmi remodelez poponeaţa [=))]. Nu vă gândiţi că îmi doresc vreun corp din ăla a la fotomodel, nu mulţumesc. Formele pe care le am nu îmi permit să am 90-60-90. Ce mama naibii doar sunt moldoveancă cu forme rotunde [fac reclamă mascată :D]
Oricum dacă o să ajung la rezultatele de acum un an o să fiu şi mai fericită şi mai sănătoasă.
Uraţi-mi noroc! O viitoare piţipoancă :))
Ieri am aflat o veste care mi-a înseninat ziua: Gorillaz vin în România. Nu ştiu dacă v-am spus, dar eu sunt fană Gorillaz. Îmi plac şi pentru cei 50 de ron pe care o să îi dau pe bilet sigur nu o să regret nicio secundă. Dacă vă este lene să îl luaţi dinainte la intrare o să vă coste 75 de ron…asta ca să ştiţi.
Ne vedem la Gorillaz- asta dacă este cineva interesat 😀
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=01C4RPEinM4]
De cand mi-am luat telefon nu mi l-am inchis decat o singura data noaptea din motive strict personale. Aseara mi-am scos inclusiv vibratiile ca sa aud alarma de dimineata. Toate bune si frumoase pana cand pe la 12 noaptea ma suna un cretin cu numar ascuns. Raspund cu o voce destul de artagoasa si ma ia tipu:
“Buneeee papuseaaa! Ce mai faci? Ti-o fost dor de mine?”
Eu chioara de somn incercam sa nu adorm cu ala la telefon si ii zic: “nu stiu cine esti, dorm, suna-ma maine!”
Am inchis, l-am injurat ca m-a deranjat si m-am culcat la loc.
Azi, pe la 12 acelasi taran retardat cu “buna papuseaaa”. Ii spun cu frumosul ca nu sunt papusa lui si ca nu stiu cine este el.
“Ninel din Italia iubita. Cum nu ma mai tii minte?”
Eu raman cu gura cascata si ii spun ca a gresit numarul, ca nu sunt iubita lui si ca nu cunosc niciun Ninel din Italia. Ii recomand sa verifice inca o data numarul la care a sunat si ii inchid telefonul in nas.
Acum sa imi fie cu iertare daca am fost nesimtita la telefon, dar cu astfel de personaje chiar nu as avea ce sa discut. Si numai atitudinea sa de cocalar imbecil m-a facut sa ii inchid telefonul in nas. Nu sunt pretentioasa, ci pur si simplu nu accept sa mi se vorbeasca de parca as fi ultima duduie.
De multe ori ne gândim că sfaturile pe care vrem să le oferim unei persoane sunt de un real folos persoanei respective. FALS! Spuneţi-mi sincer: când eraţi mici sau mai bine spus la vârsta adolescenţei ascultaţi de sfaturile mamei sau de cele din partea tatălui? Eu tind să cred că nu.
Niciodată nu ai ascultat-o pe mama ta când îţi spunea să nu mai vorbeşti cu el că sigur o să te rănească sau că o să te facă să plângi. Nu o asculţi că inima ta îţi spune să încerci…abia când te răneşti te duci la ea şi îi spui “ai avut dreptate”.
Eu, din păcate, mai mult ca oricine de pe planeta asta ştiu să NU ascult de mama mea. Deşi de fiecare dată sfaturile ei au fost exact ce vroiam să aud, dar se pare că orgoliul nu era de aceeaşi părere. Am preferat ca de fiecare dată să ignor cu încăpăţânare sfaturile unei femei care a trecut prin multe la viaţa ei…şi la urma urmelor este singura persoană despre planeta asta care mi-ar vrea binele.
În fine! Scopul acestui post nu este să discut despre relaţia dintre mine şi mama mea.
Vorbeam despre sfaturile pe care le dăm unor persoane care vor să audă altceva decât ceea ce îşi doresc. De câte ori nu aţi preferat “calea greşită” în locul acceptării sfatului unei persoane mult mai mature psihic decât voi? Fiecare din noi preferă să sse dea de 100 de ori cu capul de uşă decât să asculte pe cineva sfaturi de cum ar trebui să învăţăm să deschidem uşa.
Sau cum îi spuneam unei prietene: mă dau de 100 de ori cu capul de uşă şi odată şi odată tot o să învăţ să deschid uşa, să apăs pe clanţa aia nenorocită şi să deschid uşa.
Aşa învăţăm cu toţii să fim oameni maturi, cu responsabilităţi, cu capul pe umeri. Dacă mămica, tăticul, prietenul, prietena, x-ulescu ne deschid mereu uşa ce o să mai facem atunci când o să piardă ei cheia?
De câteva luni încoace, asta ca să nu spun ani am descoperit o nouă pasiune: să îmi complic viaţa. Şi aici nu fac referire la scărpinatul urechii stângi cu mâna dreaptă. Doamne fereşte! Asta ar fi un mic copil pe lângă experienţele din trecut. Pe undeva pe acolo, prin interiorul meu simt şi câteva dorinţe masochiste. La urma urmelor orice dorinţă de a-mi complica viaţa se află într-o legătură directă cu tendinţele sado-maso.
Nu îmi explic de unde şi până unde au apărut, dar nici nu mă complic să găsesc o soluţie în a scăpa de ele. Ba mai mult de la o vreme am început să o văd ca pe o foaaarte bună scuză. Nici măcar comoditatea nu mai întrece complicarea la capitolul scuze. Şi de ce nu? Dacă e să stăm să ne gândim de multe ori am preferat să venim cu fraza “doamne ce îmi mai complic viaţa”…adevărul este că sună mult mai bine decât: “băi am încercat,dar degeaba”.
Şi acum vine întrebarea: de ce ne complicăm viaţa? Ştiţi că de obicei lucrurile sau acţiunile au valori de 1 sau de 0, este sau nu este, dar cum noi suntem oameni deştepţi mai băgăm şi câte un 2 acolo…ca să fim siguri pe viitor.
Voi vă complcaţi viaţa?
Vorbeam acum câteva zile cu cineva care îmi propunea să scriu câteva lucruri despre pesimism şi optimism, aşa cum le văd eu. Cum văd eu lumea când sunt pesimistă sau când sunt optimistă. Mi s-a părut o idee suficient deinteresantă cât să îmi doresc să o pun în practică.
Hai că încep:
Ce înseamnă pentru mine pesimismul: să nu mai vezi soarele în plină zi pentru că ţii ochii în pământ, să fii printre oameni şi să te simţi singur, să spui “adio” unei persoane la care ai ţinut şi să nu îţi poţi aminti decât că ai pierdut-o. Să nu te bucuri de acele momente petrecute alături de ea, ci să plângi că mâine nu mai ai cui să îi spui unele lucruri. Pesimismul e starea pe care o ai atunci când nu îţi mai înţelegi viaţa, când nu mai înţelegi ce se întâmplă cu tine, când simţi că eşti pierdut şi că nu mai ai ce face pe lumea asta.
Din păcate la viaţa mea am fost de mult prea multe ori pesimistă şi mă gândesc că este cazul să îmi schimb mentalitatea…în mai bine.
Ce înseamna optimismul: să râzi după o ceartă cu şeful, să râzi când ţi-ai luat amendă şi să spui: eeeh asta este, să te bucuri că vine iarna. Să te bucuri că ai o familie sănătoasă şi mulţi prieteni care să îţi sară în ajutor atunci când ai nevoie. Să te gândeşti că ACEA persoană te aşteaptă undeva, dar că încă nu este timpul să te duci şi tu acolo, să te gândeşti că şi mâine este o zi, că şi baba de la doi se plictiseşte şi vrea să mai stea la o bârfă cu tine.
Poate ar fi o idee mai bună ca de mâine să învăţ să zâmbesc mai mult. La urma urmelor şi mâine este o zi.
Azi am fost cu gaşca în Plazza să vedem “Inglorious bastards“. Genial ce este drept, dar mult prea lung. După juma de litru de suc vezica mea simţea cum explodează şi începeam să nu mai fiu atentă la cursul acţiunii. [ca o notă personală: vă recomand să vă duceţi să îl vedeţi la cinema. Merită TOŢI banii]
Ciudat este faptul că nu am văzut suficiente piţipoance. Adică am văzut vreo două sau trei pe total, ceea ce este un lucru bun pentru ochişorii mei. Cred că motivul a fost că am mers destul de devreme şi nu au apucat să iasă duduile din casă.
Să revenim la subiect: Inglorious bastards. Filmul poartă semnătura lui Q. Tarantino, deci să vă aşteptaţi la multe scene vionete şi cu suficient de mult sânge. Pe mine acest lucru începuse să mă deranjeze, dar nu am rămas neplăcut surprinsă. Brad Pitt a demonstrat că este un actor care îşi merită numele şi pentru prima dată a jucat peste standardele sale.
Au fost trei ore în care am râs, m-am încruntat, m-am speriat şi mi-am pus mâna la ochi, dar au meritat.
Felicitări atât actorilor cât şi producătorului pentru că au dat naştere acestui film deosebit.
Posted in esenta, filme, gaşca, infectii ale societatii, noi, reguli, zapaciti, zilnice | 10 Comments »
Cum spuneam zilele trecute: căţeluşa mea e o nebună. A reuşit să ajungă în ţarcul porcuşorilor de guineea…mai grav e că se joacă cu puii, dar mama lor [a.k.a Gogoşica] o cam compostează şi nu o lasă ;))
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=s4A9wd6q5d8]