Nietzsche a murit

Archive for the ‘reguli’ Category

Nuuu!!!Nu aştept niciun bebe! Aici o să vorbesc despre Bebe Expo de la Sala Polivalentă. Am văzut atâţi de mulţi bebe şi atâtea mămici gravide încât cred că încep să cred că vreau şi eu unul… Sper să mă trezesc repede din “ieşirea asta” hormonală.
Şi nici despre asta nu vreau să vă vorbesc, ci despre Parentime. O nouă organizaţie care te ajută să îţi creşti copilul. Nu vă gândiţi la bone, dădace a la tv sau alte tâmpenii de genul. NU! Ci la cursuri de educare, de comunicare, cursuri de cum să acorzi primul ajutor- ia spuneţi sincer: dacă plodul se otrăveşte îi daţi lapte, nu? E TOTAL ERONATĂ CHESTIA!!! Se dă lapte numai dacă a dat pe gât sodă causită, în alte cazuri laptele grăbeşte moartea.
Spuneam într-un post trecut că nu ştim să ne educăm copiii…şi mare dreptate am avut! Problema mai gravă este că nici nu acceptăm ajutor din afară. Mă întreabă o duduie sictirită de viaţă: cum adică : cursuri pentru părinţi? Cine suntem noi să îi educăm ei copiii. Am încercat să îi explicăm că de fapt nu vrem să îi creştem copilul, ci doar să o ajutăm să comunice cu el mai uşor- că diferenţa mare de vârstă automat că afectează şi relaţia dintre cei doi.
Nu dom’le că ea ştie ce e mai bine pentru el şi că nu are nevoie de niciun ajutor de acest gen. Am tăcut, m-am făcut că plouă şi mi-am văzut de viaţă.
Acum sincer cum credeţi că v-a fi relaţia dintre cei 2? Eu cred că una groaznică.
În România, momentan, aceasta este singura organizaţie de acest gen care ajută părinţii. Mulţi sunt sceptici- şi le dau oarecum dreptate din moment ce nu s-a mai promovat un asemenea mod de a ajuta părinţii, dar sinceră să fiu eu una m-aş înscrie la un curs de acest gen… Cum ar fi cel de acordare a primului ajutor. Sunt cazuri în care părinţii nu au ştiut să acorde primul ajutor şi copilul a murit.
Asta este realitatea. Cer să ne educăm corespunzător copiii, dar cred că înainte de toate trebuie să ne educăm pe noi!
Nu mai suntem pe vremea lu’ împuşcatu’ să nu mai avem acces la informaţii sau la bunuri. Şi totuşi nu ştim să profităm de acest lucru.
Păcat!

După vreo 10 ore de stat în picioare am cedat psihic şi am luat taxiul până acasă- de la Tineretului până în Militari. CEA MAI MARE GREŞEALĂ FĂCUTĂ VREODATĂ!!!De ce? Pentru că nenea şofer asculta Radio Vocea Evangheliei- nici nu ştiam că există aşa ceva.

Nu…dar serios acum…cum este posibil să şi fredonezi cântecele alora?! A fost cel mai cumplit drum din viaţa mea. Mă gândeam să îl rog să schimbe postul, dar omul şi-a cam dat seama că nu îmi place după faţa pe care am făcut-o când mi-a zis ce post e…deci…aşa ceva nu se poate. Suna ca emisiunile alea de pe vremea lu’ împuşcatu’ [vorba lui Marius]. Atât de comuniste…trăiam cu impresia că îmi spală creierii…cu dragostea lor purăă şi perfectă…bla bla bla… a fost cumplit. Groaznic!!! data viitoare merg cu metroul:)))

Presupun că nu are sens să vă spun despre ce este vorba,nu? Minunatele reclame la detergenţi sau balsamuri pentru rufe.

Toaaate, dar toooooate sunt la fel. În schimb, am văzut una…nu ştiu dacă ar trebui să mă prăpădesc de râs sau de plâns. Este la balsam de rufe.

Într-un club un tip admiră o tipă şi totodată îi admiră şi rochia cea nouă. Vine amica lui şi îi spune că rochia nu este nouă, ci că este spălată cu nu ştiu ce balsam. Scoate din geantă balsamul şi îl tufleşte pe masă din club.

Reacţia mea a fost una cât se poate de normală: ce mama lui Ştefan cel Mare aşa fac şi duduile din bambu. Scot balsamul de rufe pe masă şi se mândresc cu hainele minunate.

ESTE O TÂMPENIE OAMENI BUNI!!!! Cum se poate una ca asta. Oare ăia care dau naştere unor asemenea reclame nu se gândesc că alea de prin cluburi una la mână că nu umblă cu aşa ceva după ele şi doi la mână slabe şanse ca să spele?! Dumnezeule!! Eu una am început să mă crucesc la  ce idioţenii am ajuns să văd la televizor.

NU! Nu sunt specialistă în reclame- nu zic spot că nu îmi place cum sună- dar ca posibil cumpărător al acelui produs cu greu mă puteţi convinge să cumpăr un produs utilizat de duduile din cluburi…eeeh!!!Am eu piticii mei la cap.

Per ansamblu?! Oameni buni gândiţi-vă că nu oricine spală, nu oricine se duce prin cluburi şi mai ales nu oricine ajunge să meargă cu detergentul de rufe după el în club.

Probabil că vă daţi seama despre ce o să fie vorba în postul ăsta. Dacă nu, vă luminez eu: există sau nu dragoste la prima vedere?
Eu una nu cred. Nu cred că te poţi îndrăgosti din prima de o persoană despre care nu ştii absolut nimic. Că este acea atracţie între voi…da! Asta o cred, dar dragoste? Să fim serioşi.
Nu ai cum să ştii că vei rămâne cu acea persoană pe veci…la urma urmelor există 50% şanse ca relaţia să nu funcţioneze nici după ce v-aţi cunoscut cât de cât mai bine.
Eu sunt genul care se îngrăgosteşte de oricine…şi aşa cum mă îndrăgostesc aşa îmi şi trece. Fără ruşine. Nu sunt genul de om care să se implice în totalitate într-o relaţie. Sau poate nu mai sunt…eram…cândva…mi-a cam trecut acum :))
Cred că este mult mai simplu să ne ascultăm inima decât raţiunea şi tocmai din acest motiv credem în existenţa dragostei de la prima privire.
Este mult mai simplu să spui: am preferat să îmi ascult inima decât creierul. Şi ştiţi de ce? Pentru că niciodată nu o să auziţi pe cineva să spună: s-a jucat cu mintea mea…NU! O să spună: s-a jucat cu inima mea. Devenim nişte victime şi încercăm să îl arătăm cu degetul pe celălalt. De ce? De ce nu suntem conştienţi că o parte din vină ne aparţine.
Uitaţi! Vă dau un exemplu: când m-am îndrăgostit prima dată am făcut o greşeală enormă: am fugit eu la el…când ştiam că oricum relaţia este ca şi compromisă. De ce? Pentru că ştiam după aia că oricum o să îl găsesc vinovat pentru ce mi-a făcut.
Cine a fost cu adevărat vinovatul? EU! De ce? Pentru că am lăsat garda jos. Pentru că mi-am lăsat orgoliul în Bucureşti în timp ce eu fugeam la Galaţi după el.
Aşa fac multe fete. Şi apoi se plâng că de ce aşa şi de ce pe dincolo.
Dragele mele să vă dau un sfat: nu e singurul bărbat de pe planetă şi sunt sigură că o să daţi peste altul de 1000 de ori mai bun.
DAAA!!!Ştiuuu!! Dragoste la prima vedere :-@ Dar sincer acum…ia gândiţi cu creierul şi nu cu inima să vedeţi voi cum începeţi să îi găsiţi defecte, să găsiţi în el lucruri care nu vă plac, care vă deranjează chiar prea mult.
Nu el este Prinţul de pe un cal alb la care vă gândeaţi când eraţi mici.
Dragostea la prima vedere nu are niciodată rezultate prea bune pentru CORASONUL vostru…

În ultima vreme majoritatea părinţilor nu prea mai ştiu să îşi educe odraslele. Fie sunt prea ocupate să îşi creeze un viitor financiar, fie pentru că nu îşi doreau acel copil.
Mulţi îi lasă în faţa televizorului la desene cu un grad de violenţă ridicat. Şi toate astea pentru ce? Ca să îi închidă gura copilului. Să nu îl mai audă: mama vreau aia sau tata vreau mingea.
Nepăsarea lor îi determină pe copii să facă orice numai să le capteze atenţia. Se bat, sparg, fură şi tot aşa. Ei sunt conştienţi că acestea sunt printre singurele metode a a atrage atenţia asupra lor. Totuşi uneori este prea târziu să mai poată fi făcut ceva.
Ştiu cazuri în care părinţii nu au fost niciodată la şcoală să se intereseze de situaţia şcolară a copiilor lor.
“O altă bubă” o reprezintă banii. Puştii de bani gata consideră că pot face numai ce îşi doresc pentru că părinţii îi pot salva din orice situaţie cu influenţa lor. Şi, drept urmare, ajung să comită inclusiv crime…fără a avea mustrări de conştiinţă.
Este trist că se ajunge în halul ăsta.
Vlad spunea la un moment dat că este important să ne implicăm în educarea tinerilor ce vin după noi.
Eu una sunt de părere că o să ne fie foarte greu să îi “reeducăm” atâta vreme cât peste tot- de la mass media până în mediul în care locuiesc se promovează violenţa.
Dacă îi dai unui copil de 10 ani o carte cu Creangă o să ţi-o dea de cap cerând Dragon Ball Z. Ăsta este adevărul!
Câţi părinţi mai ştiu să îşi educe odraslele? Să le arate ce este bine şi ce nu, să se intereseze de ei, de ce informaţii primesc din exterior şi tot aşa.
Nu spun să nu le mai dăm voie să se uite la TV, dar nici să îl prinzi cum are în geantă reviste pentru adulţi.
Calculatorul este, de asemenea, un mijloc mai puţin favorabil educării. Când îţi laşi copilul mai mult decât trebuie la calculator cred că este timpul să te opreşti. El dăunează, după părerea mea, cel mai mult.
Copiii au uitat să se mai joace afară- ceea ce mai nou a devenit un risc- oare câţi copii sunt răpiţi din faţa blocului?
Cred că mulţi părinţi ar trebui să înceapă să îşi pună nişte semne de întrebare cu privire la educaţia pe care o acordă copiilor lor.

Îmi amintesc de o prietenă de familie care a adoptat acum ceva ani buni o fetiţă. Şi îmi mai amintesc şi procesul de luuungă durată de până la adopţie. 1001 şi una de acte, uneori chiar inutile, dar asta este partea a doua.
Curiozitatea m-a făcut să caut mai multe despre asta.
Am dat peste un site cu diferite informaţii destul de utile, după părerea mea.
Ştiu doar că pentru a adopta un copil ai nevoie de nervi de oţel: durează un an pe puţin până termini cu actele şi toate idioţeniile alea- după cum spuneam uneori chiar inutile.
Nu spune nimeni că trebuie să fie un proces simplu ca bună- ziua, dar nici să te aducă la stadiul în care să te gândeşti: oare copilul ăla o să mai ajungă în sânul familiei mele?
Într-adevăt cei de la asistenţă socială trebuie să cerceteze cu lux de amănunte viitoarea familie a copilului, dar să fim serioşi, după părerea mea toate astea ar trebui să se facă atunci când copilul se află deja acolo: să vadă cum se înţeleg, dacă au grijă cu adevărat de copil. DA! Înainte într-adevăr trebuie să verifici trecutul familiei respective, motivele pentru care doresc să înfieze un copil, ce beneficii îi aduc copilului….lucruri de acest gen, dar sincer…astfel de analize nu ar trebui să dureze atât de mult. După cum am mai spus: este vorba de interesele copilului: cu cât este în sânul unei familii cu atât cresc şansele ca acesta să nu îşi rateze viitorul- cred că ştiţi că mulţi din copiii de la casele de copii abia ajung la liceu…să nu mai zic şi de facultate.
Totuşi, nu înţeleg de ce trebuie să dureze atât de mult. Da este vorba de o fiinţă umană, dar la fel este vorba şi de o fiinţă umană când stai cu orele să iei o adeverinţă- să spunem.
Puţini oameni- de care să ştiu eu- sunt dispuşi să înfieze. Mulţi fug de ideea de a creşte un străin. Eu una sunt încântată de ideea de a înfia. Mi se pare un gest nobil.
Nu ţine de mine, ci de acel copil care nu a greşit cu nimic şi care, din cauza unor inconştienţi sau laşi, riscă să îşi distrugă viitorul.
DA! Doresc să adopt un copil! Ştiu că mulţi or să spună că nu este acelaşi sentiment ca şi când ar fi al meu, născut de mine, dar de ce să fie diferit? Îl cresc, îl educ şi îl iubesc ca şi când ar fi al meu.
Mereu o să îi admir pe cei care adoptă un copil. Pentru că au curajul să poarte o luptă pentru un copil care nu are acelaşi ADN ca al lor.
Câte animale nu adoptă alţi pui, din alte specii? Ei de ce pot şi noi nu? Vă mai amintiţi cazul cu căţeluşa care a apărat şi încălzit un nou născut abandonat de fiinţa care i-a dat viaţa- aia nu e mamă. Şi a avut grijă de el până a venit cineva şi l-a luat? Chiar şi atunci căţelusa îşi arătase colţii.
De ce animalele adoptă şi iubesc pui din alte specii, în timp ce noi spunem: NU E DE-AL MEU! NU AM CUM SĂ ÎL IUBESC CA PE AL MEU.
Pentru mine toate astea sunt cu adevărat mistere…

Eram la metrou şi văd pe minunatele ecrane de la ZOOM o ştire care m-a lăsat mască: La Oradea nu ştiu ce preot a fost de acord, contra sumei de 150 de lei să oficializeze o căsătorie între 2 homosexuali.
Pe mine m-a cam şocat ştirea asta. Păi parcă biserica era împotriva lor şi împotriva căsătoriei dintre două persoane de acelaşi sex. Acum fie sunt eu prea debusolată, fie cei de la biserică sunt cam…ipocriţi. Adică… stai să înţeleg: nu îi accepţi, dar eşti de acord să îi căsătoreşti contra unei sume de bani…În lumea mea asta se numeşte ipocrizie pe faţă.
Păi voi ţipaţi în stânga şi în dreapta că vai domnule că nenea de sus a lăsat femeia şi bărbatul , nu bărbatul şi bărbatul sau femeia şi femeia, dar îi căsătoriţi…
Nu am nimic cu ei, doamne fereşte! Nu vreau să se înţeleagă greşit acest post, dar pur şi simplu pe mine mă depăşeşte chestia asta…la modul cel mai nesimţit…
Poate există cineva care să mă poată ajuta..

Se apropie minunata zi de 14 februarie. Până acum 5- 6 ani era o zi ca oricare alta, dar în ultima vreme este una dintre cele mai importante. De ce? Pentru că este Valentine’s Day. De unde am preluat-o? De la americani…la fel cum am preluat şi multe alte sărbători nesemnificative pentru tradiţia noastră…şi mai nou am văzut că sărbătorim şi ziua Americii…în timp ce ei cred că România este..că nu există pe hartă. În fine.
Mi-am permis să dau un search pe atotştiutărul gugle [DAAA!!!Google] şi să aflu cum stă treaba. Şi uite ce am aflat:
În Europa

Nu am nimic cu această sărbătoare, adică nu vreau să se înţeleagă că aş fi împotriva ei, ci pur şi simplu nu mi se pare normal să sărbătorim ceva ce NU NE APARŢINE!
Noi avem Dragobetele…şi normal ar fi să le sărbătorim!
De ce să împrumutăm lucruri din tradiţia altora? De ce oamenii de rând nu vor să înţeleagă cât de apreciată este tradiţia noastră în afara României? Singura mare greşeală pe care, consider, că o facem este aceea că nu ştim să ne promovăm tradiţia.
Am mai observat încă un lucru destul de bun pentru noi, ca ţară, faptul că se promovează turismul rural. Că vin americanii la noi şi mănâncă mămăliguţă şi sarmale.
Dacă o asemenea promovare aduce beneficii gândiţi-vă ce bine ar fi primite şi părţi din tradiţia noastră. Fiecare ţară are o tradiţie şi o cultură deosebită, nu zic nu, dar noi avem avantajul peisajelor minunate.
Păcat că nu ştim să apreciem aceste lucruri şi le întoarcem spatele. Pentru ce? La urma urmelor câţi dintre noi se mută în alte ţări şi rămân acolo? Nu cred că sunt mulţi oameni. Iar cei care fac asta sigur se vor gândi la România şi vor povesti lucruri legate de ea, nu de America sau altele.
Deci!
Oameni buni! Haideţi să promovăm tradiţia noastră! Nu pe a altora. Că ăia sigur nu ne promovează tradiţia de dragul de a o promova.

DEEEEEEEEEEEEEEEEECCCIIII!!!!
De azi nu mai pun gura pe băutură. Mi-e rău de mor, sunt mahmură, dacă ţipă cineva lângă mine cred că aş fi în stare să îi dau cu ceva în cap numai să nu mai facă asta. De aseară şi până azi am băut o sticlă cu apă şi tot mi-e sete- arşiţa. Azi vine şi Mihai- habar nu am la ce oră. Cred că o să mă sune de la aeroport.
Gata! Nu mai ştiu ce să scriu şi nu vreau să îmi chinui creieraşii aiurea.

M-am trezit din beţie…şi asta înseamnă că fie nu am băut suficient, fie…nu ştiu.
Ciudat este că încă mai simt un pic de alcool prin sânge…îmi place, mă gâdilă, îmi gâdilă globulele roşii.
Am terminat sesiunea…aproape că uitasem să vă zic.
Mă bucur că în sfârşit am terminat-o!!Mi se acrise de atâta şcoală. O să am şi eu câteva zile de linişte, de relaxare, de somn până la 12…
Mai ciudat mi se pare faptul că am început să mă gândesc la o discuţie purtată cu Chris despre… în principiu despre tâmpeniile pe care le fac. Mi-a plăcut când mi-a tuflit:
“CRISTI: suferi
CRISTI: shi-tzi inneci amaru in bautura
ME: si de ce puii mei nu rezolv nimic?!
CRISTI: ca pur shi simplu doar bei..
CRISTI: ce crezi ca alcoolul face minuni ?
ME: speram
CRISTI: p moment poate..dar p termen scurt…
CRISTI: p termen lung uitzi singura”
A fost probabil singurul care mi-a zis adevărul “în faţă”. Şi încep să realizez că nu fac decât să mă port ca un copil râzgâiat care nu are ce face altceva mai bun decât să se plângă de viaţă. Dar acum fie vorba între noi: de ce să mă plâng? La urma urmelor am tot ce îmi doresc. Oamenii ăia care nu au ce pune pe masă, care merg kilometri întregi numai ca să ia o găleată cu apă…ăia ce să mai spună?
Să devină EMO? Pentru ce? De asta suntem singurele fiinţe raţionale. Pentru că suntem singurele în stare să gândim raţional.
Şi cred că este timpul să mă pun şi eu cu picioarele pe pământ!