Archive for the ‘mistere’ Category

Acum ceva zile s-a lansat Read the rest of this entry »

Am auzit o discuţie de curând la radio despre diferenţa dintre Read the rest of this entry »

Când am prea mult timp liber şi mă plictisesc iau măsuri şi intru pe diferite site-uri. Nu pentru a citi articolele în mod deosebit, ci pentru a citi comentariile.

Mare ţi-e grădina doamneee. Când văd ce fel de specimene comentează acolo mă apucă ameţeala. Am observat că majoritatea nu au nicio treabă cu articolul în sine, iar majoritatea discuţiilor duc la cu totul şi cu totul alte lucruri. Zău că nu există articol fără discuţii decente sau care să aibă legătură cu subiectul respectiv. Asta ca să nu mai zic de spammurile care sunt ca la ele acasă.

Oare chiar nu este nimeni care să se ocupe de aşa ceva? Şi pe lângă asta de ce le plac oamenilor să abereze pe lângă subiect? 

Cum mergeam eu aşa frumos pe stradă mi-a sărit în ochi o reclamă: tu ştii ce să faci în caz de…?
Pe scurt era o carte care te îndruma ce şi cum să faci în anumite situaţii: incendii, inundaţii şi alte situaţii de criză[şi nu este vorba de cea economică :)) ].
Şi apoi mi s-a apins şi mie un beculeţ: de ce se scriu astfel de cărţi?! La urma urmelor tot instinctul îşi spune cuvântul. Când ajungi să nu mai simţi pământul sub picioare în apă nu te gândeşti la capitolele din cartea respectivă cu privire la înec. Şi vă spun pentru că şi eu am citit câteva lucruri de acest gen pe gugălici şi tot frica de apă m-a salvat. Acum câţiva ani era să mă înec pentru că am vrut să mă dau mare şi tare la apă adâncă. Nu a fost chiar aşa. Am început să mă panichez şi să dau ca nebuna din mâini şi din picioare până am ajuns pe “teren sigur”. În cursul respectiv scria că trebuie să fii calm şi alte lucruri de acest gen.
Să îmi fie cu iertare, dar când viaţa ta este în pericol numai calm nu poţi fi.
Singura regulă pe care o respect cu stricteţe este în caz de cutremur când stau panicată vreo jumătate de oră sub tocul uşii. Dar nici măcar atunci nu “îmi păstrez calmul”.
Voi citiţi cărţi de acest gen? Şi ce faceţi în situaţii nu tocmai agreabile?

Nu mă pricep la politică şi sper să nu învăţ niciodată cum stă treaba. Spun acest lucru din simplul motiv că mi se pare o piesă de teatru tragico-comică. Nu mă mai pasionează acest joc de cuvinte simplu.
Totuşi am citit zilele trecute într-un ziar cum “blonda lui Iri” l-a rugat pe Nati Meir să se întoarcă în lupta pentru preşedinţie. Culmea e că individul vroia să o facă purtătoare de cuvânt. ĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂ!!! Poftim?!
Deci omul ăsta dă cu banul şi îşi alege purtătorul de cuvânt? Iniţial a fost hormonica, apoi zăvoranca şi acum asta?
Omului îi lipseşte o parte din ţigla de pe casă. Asta ar fi una la mână şi a doua ar fi: care ar fi înapoiatul mintal care l-ar vota pe ăsta? De fapt nu mă mai miră nimic din moment ce au fost votaţi şi unguri pentru primăriile din Bucureşti. Totuşi acest individ care dorea să fie preşedintele nostru habar nu are să vorbească corect româneşte. De ce să îl aleg? Deşi dacă ar fi să mă gândesc mai bine stau cam prost la capitolul alegere preşedinte. Băse a ratat “Oscarul” teatral de anul ăsta, Geoană e…cine e Geoană? :)) Crin Atonescu e omul din umbră…şiii…cine mai este? Să nu vă aud cu Becalli, Vadim sau alţi….nu nu alte personaje de acest gen.
Să revenim la blondă şi la Nati [numai mie mi se pare că numele său aduce a napolitane?!]
Eu nu o înţeleg pe duduia asta. Este atât de mult atrasă de moşi? De hotorogi impotenţi şi pedofili?! Eu una aş fi incapabilă să îi privesc pe oamenii ăştia…cel puţin Nati mi se pare un degenerat şi jumătate care îmi produce un disconfort stomacal instantaneu. Nu am nimic cu el, poate e ceva de capul lui, dar în ochii mei mereu o să pară o persoană libidinoasă…câh!
Şi totuşi duduia ce treabă are cu el? Vroia să intre în politică şi Iri nu avea cum să o ajute? Care este schema? Că în cazul ei sigur este o schemă :))

…Halloween-ul. Şi ce?
De câţiva ani noi am început să preluăm din sărbătorilor americanilor- Halloweenul care de fapt este o sărbătoare a irlandezilor. De ce facem asta? Încă nu am găsit un răspuns normal la această întrebare. Ce plăcere avem să ne americanizăm? Este mai “cul”? Suntem mai “trendy”?
Eu una sunt total împotriva acestor sărbători precum: Ziua îndrăgostiţilor sau Halloween. Noi avem Dragobetele şi Sfântul Andrei. În Galaţi Sfântul Andrei a devenit o sărbătoare cât se poate de…apreciată…de cocalari şi piţipoance. Este o altă metodă de a te bate sau de a agăţa gagici, de a te îmbăta şi de a face scandal pe stradă. Am renunţat cu mulţi ani în urmă să mai ies ca o altă “oaie” şi să urmez turma până pe faleză unde cântă 3 non-vedete, văd 3 focuri de artificii şi atât. DA! Ştiu! Nu am habar cum să mă distrez şi alte alea, dar sinceră să fiu prefer să stau la o cafea cu ai mei în liniştea şi intimitatea casei decât să văd 3 beţivi şi 2 …dame de consumaţie.
Mă aprinsesem la un moment dat dintr-o discuţie cu o tipă care mi-a spus că ei nu i se pare normal să NU sărbătorim aceste 2 sărbători, că dacă este încă un motiv de petrecere de ce să nu profităm?
Pentru că nu înţelegem adevăratul sens al sărbătorii. De aia. Şi bag mâna în foc că dacă e să întrebi jumătate din indivizii şi individele care se dau atotştiutori cu privire la aceste sărbători o să înceapă cu un MARE: “ăăăăăăăăăă”.
La fosta mea facultate se dădeau tot felul de petreceri: de sf valentin, de halloween. Niciodată nu m-am sinchisit să mă duc la ele. Ca să ce? Să îmi pun nişte machiaj suplimentar pe faţă, să ţopăi ca o capră o noapte şi apoi să îmi număr banii rămaşi?! Nu merci!
Din păcate noi am ajuns să pierdem din semnificaţiile sărbătorilor româneşti şi găsim o metodă sau mai bine găsim o altă scuză ca să ne îmbătăm ca porcii şi să facem scandal [aici vorbesc de cretinism]. De ce nu spui: frate mă duc în club ca să agăţ o tipă?! Ci preferi varianta mai “pompoasă”: mă duc cu băieţii în club pentru că e Halloween.

Buuunnn!! Să vă povestesc ceva drăguţ: de când mă chinui cu regimul hainele mele au ajuns să fie un pic cam largi- în special pantalonii, bluzele mereu le-am luat foarte largi din simplul motiv că îmi place să îmi “maschez” anumite minuni de la natură…în fine! Deviez de la subiect.
Şi intru pe diferite site-uri. Haine de piţipoance. Cu decolteuri, cu zorzoane, cu inimioare, cu floricele, roze, mov şi alte culori din astea tembele.
Am zis că nu pot cumpăra un produs fără să văd cum îmi “şade”. Am început căutările prin magazine. Pe lângă faptul că m-am umplut de draci am făcut şi sute de cruci că nu înţeleg cum se poate îmbrăca o persoană sănătoasă la cap cu aşa ceva.
Am luat un puloveraş care părea decent. Am zis: “PĂREA”! Cred că era unul din ăla cu efect de push up că m-am trezit cu sânii la gură în condiţiile în care eu nu port decât bustiere. Aşa ceva nu pot purta. Am mai luat altul. 10 minute am stat să mă uit cum şi pe unde trebuie îmbrăcat. Am renunţat la idee. Am preferat să trec la blugi/ pantaloni/ nădragi.
Băi oameni buni eu nu înţeleg blugii ăia cu talie foarte joasă şi pe tine arată de parcă ai făcut treaba mare pe tine…adică vin până la genunchi…nu ştiu cum să vă explic ca să vă prindeţi. Oricum blugii ăia sunt dubioşi rău de tot. I-am pus la loc şi am început să caut alţii. NU! Nu îmi plac blugii tăiaţi, pătaţi, cu sclipici, cu brizbrizuri. Nu îmi plac blugii cu talie joasă şi mulaţi. În timp ce mă schimbam înjurând că’s de modă veche apare o tipă cam plinuţă cu nişte blugi muuuuuuulaaaaaaaaaţi şi cu talie joaaaaaasăăăăăă. DE CE?!!!! De ce te îmbraci aşa dacă ştii că nu te avantajează?! Eu mai bine mor în chinuri groaznice decât să mă trezesc că îmi iese fundul din pantaloni când mă aplec sau… câh! Nici nu vreau să mă gândesc la altceva.
Am lăsat blugii şi am întrebat-o pe tanti de la casă: nu vă supăraţi, dar nişte pantaloni normali sau blugi normali nu aveţi? Adică să fie cu talie înaltă, simpli şi fără tăieturi sau alte alea? Desigur că aveau. Şi aveau cât pentru încă 3 de-alde mine. Adică în pantalonii ăia mai încăpeau 3 persoane. M-am uitat la ea şi i-am explicat că dacă vreau nişte blugi din ăştia mă duc la daddy că în pantalonii lui încap cu toate prietenele. S-a uitat urât la mine şi mi-a spus că altceva nu mai au. Că acum se cer blugii cu talie joasă şi…coloraţi.
Am încercat să mai caut şi prin alte magazine, dar degeaba. Mi se pare absurd să port pe vremea asta blugi ca ăia, mi se pare absurd ca pe vremea asta să mergi cu “şalele” goale doar pentru că aşa e moda, că numai aşa te place x-ulescu sau pentru că eşti mai “cul” decât colega.
Aşa mentalitate aveam şi eu la 14 ani până am răcit la ouţe de mi-am blestemat şi mama blugilor. De atunci am grijă să NU mai umblu cu din ăştia. Nicio modă, niciun băiat, nicio colegă nu merită sacrificiul de a-mi distruge sănătatea. Nu o să port fustă scurtă iarna – căăă dehhh sunt săcsi aşa, nu o să port blugi kitchoşi că aşa spune poponarul creator, nu o să îmi pun pierce în buză că aşa sunt mai interesantă.
Ştiu că par de modă veche şi că multe fete o să mă contrazică spunându-mi că nu o să păţească nimic, dar dragele mele vă înşelaţi: o să aveţi de suferit! Nu vă spun să mă ascultaţi pentru că oricum nu o să o faceţi, dar vă garantez că după 20 şi de ani o să îmi daţi dreptate. Eu acum îi dau dreptate mamei mele.
Îmi amintesc că am fost în Plazza [hai tu fată că mă duc acolo :))] să îmi iau nişte haine. Când am intrat într-un magazin şi am cerut nişte haine…normale vânzătoarea mi-a spus că sunt la reducere pentru că NIMENI nu le cumpără, dar că hainele de piţi sunt în mare vogă. Decât să mă îmbrac ca o paiaţă mai bine îmi păstrez respectul de sine…şi mai ales sănătatea.
Şi eu totuşi nu înţeleg un lucru: cum dracu poţi să te îmbraci în halul ăla? Adică…na…ştiu că gusturile nu se discută şi respect gusturile omului că la urma urmelor nu le dau eu educaţie la acest capitol, dar totuşi. Îţi place să vezi în oglindă un papagal cu haine de “fermă”?
Nu înseamnă că dau 10 ron pe o pereche de blugi, dar nici 200 de ron pe o batistă de-a lu’ tata. Sunt conştientă că o să duc lupte seculare în găsirea unor haine normale, care să acopere ce trebuie şi să lase descoperit ce trebuie.
Am probat un pulover. Simţeam că rămân fără aer de cât mă strângea la bust. Încerc să o conving pe vânzătoare să îmi dea unul cu vreo 4 numere mai mare la care ea îmi spune: păi îţi stă bine aşa, îţi ridică sânii şi plus că e şi cea mai mare mărime. M-am uitat câş la ea. I-am spus că nu am nevoie de sâni ridicaţi, ci de aer şi mobilitate. Desigur că mărimea era una pentru fetele slabe şi plate…ca apa plată :))
Într-un final cred că o să apelez la ajutorul vostru cu privire la câteva magazine pe care le ştiţi să aibă haine şi pentru fete care toamna şi iarna se îmbracă.

Recunosc cu mâna pe inimă că sunt puţin cam foarte plictisită şi lipsită de inspiraţie la capitolul blog. Nu îmi găsesc explicaţia. Sper să nu fie nimic grav :))
În ultima vreme m-au tot cuprins diferite sentimente…sau hai să le spunem stări…sună mult mai bine, cel puţin pentru urechiuşele mele. Pe de o parte sunt exagerat de nervoasă, stresată, obosită şi pe de altă parte cum foarte calmă, relaxată şi odihnită. Nu îmi dau seama care este motivul stărilor mele.
Încerc de mai bine de o săptămână să îmi fac o listă a priorităţilor, ce vreau să fac, ce vreau să realizez. De o săptămână am în faţă o coală albă.
Iniţial scrisesem cum vreau să îl uit, să îl şterg total şi definitiv din inima mea. Nu a fost nevoie de o listă să îmi dau seama că acum nu mai reprezintă nimic pentru mine. Stau şi mă gândesc dacă a reprezentat ceva vreodată. Am stat împreună aproape un an [duminică am fi făcut un an] şi l-am uitat în nici măcar o lună. Să mă îngrijoreze? Nu cred. Sunt fericită că pasul ăsta l-am făcut fără să mă mai gândesc la : “şi ce o să mă fac fără el?!”
Acum am schimbat lista. Eu una aş vrea să am câteva idei simple, lucruri care să mă facă să par o egoistă şi nu îmi reuşeşte prea bine asta. Probabil că egoismul o să îl am în momentul în care o să vreau să mă bucur numai eu de…acea clipă.
O aştept…cu nerăbdare şi vreau să strig în gura mare asta, dar mă abţin. Este o regulă sfântă: spui ce simţi când nu mai eşti egoistă cu sentimentele tale.
Aberaţii…asta simt că scriu acum…sau…
Nu îmi pasă. Asta este ca un fel de …început, de introducere în lista pe care vreau să o termin. Azi am avut un moment de…nebunie: ce se întâmplă dacă renunţ la scris?
Mi se pare că de multe ori mă deschid prea mult în faţa unor necunoscuţi, că ajung să fiu ca o carte deschisă, o carte ce poate fi citită de mult prea mulţi oameni…şi toate astea pentru ce? Nu o să mai existe farmecul ăla de a fi cunoscută faţă în faţă, o să devin vulnerabilă…ca atunci când…
Poate ar trebui să scriu despre diferite evenimente, să devin impersonală, să scriu despre lucruri care nu implică răspunsuri subiective, poate ar trebui să scriu despre lucruri ce nu implică sentimente sau stări…

Azi am avut o zi destul de câh, o zi pe care aş vrea să o şterg din calendar. M-am trezit prost dispusă şi am continuat ziua în acelaşi stil. Nu mă întrebaţi de ce pentru că nu ştiu ce să vă spun. A fost suficient să mă iau la harţă cu o clientă şi să fiu şi mai antisocială decât eram de dimineaţă…detalii nesemnificative.
Apropos: ştie cineva în Bucureşti pe unde aş putea să fac cursuri de auto-apărare? Vreau să mă apuc de aşa ceva şi nu ştiu unde aş putea să mă duc….şi mai ales ce preţuri sunt.
Merci!

De ceva vreme încoace tind să cred că arta sau cei care crează au luat-o un pic pe arătură. Să mă explic. Citeam azi un articol dintr-un ziar cum că unul face fotografii cu muşte moarte. Nu pot spune că nu este o idee destul de interesantă, dar…muşte moarte?! Pe lângă faptul că mi-ar fi scârbă de-a dreptul să le ating mai trebuie să le şi fotografiez?!
Din fire sunt mai …dezgustată de unele lucruri de acest gen, dar na…poate sunt un caz aparte.
O altă chestie pe care mi-am amintit-o a fost tabloul ăla cu Jiji Becalli. Cine şi de ce l-ar picta pe el?! DE CE?????????? Când mai am timp sau dispoziţia necesară mă mai duc şi eu pe la galeriile de artă din Bucureşti. Nu strică să văd cu ce se mai mănâncă pictura. Şi până acum nu am văzut nimic care să mă impresioneze până la lacrimi- nici nu merită să fac comparaţie cu tablourile de la Luvru. Ca fapt divers: tabloul Giocondei m-a cam dezamăgit. Mă aşteptam la …altceva…cred. În fine, deviez de la subiect.
O altă chestie care nu o înţeleg o reprezintă tablourile făcute de animale. Maaamăăă a tras elefănţelul Dumbo 3 linii şi se vinde tabloul cu sute, mii chiar milioane de euro. De ce?
Trag şi eu o linie roşie pe un fond roşu şi o expun. Să vezi atunci cuvinte precum: în viziunea picorului acea linie roşie reprezintă esenţa unei vieţi pricăjite. :))
Şi da! Eu nu am tablouri în casă. Mi se pare absurd să pun nişte desene ale unor oameni pe pereţi. Bunica mea înrăma tablouri făcute de daddy şi de unchiu’miu. Niciodată nu a cumpărat tablouri.
Şi cu bibelourile sau statuile sunt de aceeaşi părere mi se par inutile şi în plus. Pe mine mă impresionează un ceas vechi, o cutie muzicală [şi nu vorbesc de kitchurile din Obor], ci de cutiile muzicale …alea vechi. Eu aia consider artă, nu 3 culori pe o pânză.
Cât despre fotografie…rar prind mesajul transmis de o poză artistică. Prefer pozele cu familia, cu prietenii. Consider că au un mesaj mult mai solid de expus decât nişte bălţi. o frunză sau o babă pe o bancă. [insensibilă m-a mai făcut mama :))]