Nietzsche a murit

Archive for the ‘esenta’ Category

M-am trezit atât de bine dispusă încât am simţit nevoia să ascult melodia asta 😀

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=wWkzATVaowc&feature=channel]

În ultima vreme am văzut o invazie a documentarelor despre religie. Nu mă deranjează, aş putea spune că mă atrag în mod deosebit aceste genuri de documentare.
Despre ce este vorba? Un nene, care făcea stand- up comedy, se decide într-o zi că el vrea să afle mai multe lucruri despre divinitate. Şi se pune pe treabă. Începe să pună diferite întrebări unor persoane care, după părerea mea, au ajuns să fie oarbe din cauza religiei.
O foarte mare parte din cei “interogaţi” aveau aceeaşi scuză când venea vorba de credinţa lor: “Aşa a spus Dumnezeu” sau “Dacă nu crezi o să ajungi în Iad”.
Eu una cred şi susţin fără nepăsare că sunt ateu. Consider că dovezile ştiinţifice aduse de-a lungul vremii au fost mult mai solide decât Biblia- care este privită ca singura dovadă palpabilă. Tind să cred că nu suntem atât de retardaţi încât să credem cuvintele unei persoane doar pentru că aşa ne spune biserica.
În fine! Să revenim la subiect.
În toate perindările sale respectivul nene a pus diferite întrebări mai mult sau mai puţin indiscrete. Eu consider că toate au avut o bază solidă şi că scopul lor era bine determinat, dar nu toată lumea a considerat asta. Am văzut oameni credincioşi care se ridicau de pe scaun jigniţi de afirmaţiile acestuia, am văzut cum a fost dat afară din diferite locaţii şi cum i se refuzau unele întrebări.
De ce credincioşii nu ne aduc argumente concrete cu privire la credinţa şi religia lor?
Mi-am amintit de o discuţie cu un bărbat credincios, chiar foarte credincios, dar care mi-a zis un lucru: nu sunt de acord să îţi botezi copilul într-o religie cu care el nu s-ar simţi bine. Era genul de credincios care se ducea la biserică o dată pe an, dar care credea în sinea sa.
Pe la orele de religie ne spunea să nu ne rugăm la idoli, dar icoanele, biserica şi alte celea ce sunt? Pentru mine tot icoane sunt. La urma urmelor religia este plină de contradicţii. Spune să nu omori, dar câte crime s-au comis în numele religiei?!
Cred în apocalipsă, dar nu în cea descrisă în Biblie. Cred pentru că omul a fost atât de inventiv încât a creat bomba atomică şi armele. Cred că încălzirea globală, că bolile şi foametea, mortalitatea ridicată şi braconajul ajută apocalipsa. Nu văd niciun demon, un nene rău care să ne facă rău. Noi suntem singurii în stare să ne facem rău. Noi ne scriem propria istorie şi propriul destin prin deciziile pe care le luăm.
Nu cred că există cineva care să îmi decidă destinul. Asta se numeşte privare de libertate, de exprimare, de gândire. Şi prefer să nu fiu un astfel de om care să spună: aoleooo!!!! am greşit faţă de x-ulescu. Să vezi că o să fiu pedepsită de Dumnezeu. Prefer să îmi cer scuze şi să învăţ din acea greşeală decât să dau socoteală unui presupus zeu.
Religulos se numeşte documentarul şi vi-l recomand.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Q_eN9Mbj-OI]

De multe ori ne gândim că sfaturile pe care vrem să le oferim unei persoane sunt de un real folos persoanei respective. FALS! Spuneţi-mi sincer: când eraţi mici sau mai bine spus la vârsta adolescenţei ascultaţi de sfaturile mamei sau de cele din partea tatălui? Eu tind să cred că nu.
Niciodată nu ai ascultat-o pe mama ta când îţi spunea să nu mai vorbeşti cu el că sigur o să te rănească sau că o să te facă să plângi. Nu o asculţi că inima ta îţi spune să încerci…abia când te răneşti te duci la ea şi îi spui “ai avut dreptate”.
Eu, din păcate, mai mult ca oricine de pe planeta asta ştiu să NU ascult de mama mea. Deşi de fiecare dată sfaturile ei au fost exact ce vroiam să aud, dar se pare că orgoliul nu era de aceeaşi părere. Am preferat ca de fiecare dată să ignor cu încăpăţânare sfaturile unei femei care a trecut prin multe la viaţa ei…şi la urma urmelor este singura persoană despre planeta asta care mi-ar vrea binele.
În fine! Scopul acestui post nu este să discut despre relaţia dintre mine şi mama mea.
Vorbeam despre sfaturile pe care le dăm unor persoane care vor să audă altceva decât ceea ce îşi doresc. De câte ori nu aţi preferat “calea greşită” în locul acceptării sfatului unei persoane mult mai mature psihic decât voi? Fiecare din noi preferă să sse dea de 100 de ori cu capul de uşă decât să asculte pe cineva sfaturi de cum ar trebui să învăţăm să deschidem uşa.
Sau cum îi spuneam unei prietene: mă dau de 100 de ori cu capul de uşă şi odată şi odată tot o să învăţ să deschid uşa, să apăs pe clanţa aia nenorocită şi să deschid uşa.
Aşa învăţăm cu toţii să fim oameni maturi, cu responsabilităţi, cu capul pe umeri. Dacă mămica, tăticul, prietenul, prietena, x-ulescu ne deschid mereu uşa ce o să mai facem atunci când o să piardă ei cheia?

Pentru că muzica de calitate nu se uită niciodată

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=dXO3OMGKPpw&feature=fvst]

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=bOL5cpwTkes&feature=related]

În fiecare zi după ce scap de la muncă merg pe jos cam o oră. Pentru simplul motiv că am nevoie de mişcare şi de relaxare. Cu muzica de pe mp3, cu ghiozdanul în spate şi o ţinută cât mai comodă încerc să mă separ de restul populaţiei.
Totuşi aseară am văzut o fază care m-a lăsat mască: două dudui stăteau frumos pe o bancă din faţa blocului şi făceau muntele de coji de seminţe. Şi nu le spargeau în mâini şi apoi să arunce cojile…nuuuu. Le băgau în gură şi scuipau fără probleme coaja, păstrând miezul.
Eu vă garantez că ele sunt duduile care o să ţipe la colţ de stradă că vor să le respecţi pentru că sunt nişte domnişoare educate. Rar am văzut o duduie asemenea lor care să cedeze locul în metrou sau tramvai unui bătrân sau să îi ajute să coboare. Zilele trecute am văzut o asemenea domnişoară care “îi vorbea frumos şi politicos” unei doamne- care ar fi putut să îi fie mamă. Şi cel mai “frumos” moment a fost când duduia a scuipat-o pe doamnă. Motivele? Tanti a lovit-o din greşeală când a pus frână tramvaiul. Na de colea educaţie.
Presupun că într-un moment, sigur nu secolul acesta, aceste dudui vor primi şi respectul cuvenit. Şi nu! Nu este vorba de cel la care vă gândiţi voi. La un moment dat vor dispărea de pe faţa planetei. Nicio femeie adevărată nu ar accepta ca numele de “femeie” să fie purtat de nişte retardate cu patru clase- cu 2 repetenţe. Eu una nu aş suporta să fiu asociată cu o astfel de duduie. Nu sunt cea mai feminină persoană, dar nici să scuip seminţe ca ultimul boschetar nu aş accepta să fac, să fie ca o activitate de relaxare a neuronilor.

De câteva luni încoace, asta ca să nu spun ani am descoperit o nouă pasiune: să îmi complic viaţa. Şi aici nu fac referire la scărpinatul urechii stângi cu mâna dreaptă. Doamne fereşte! Asta ar fi un mic copil pe lângă experienţele din trecut. Pe undeva pe acolo, prin interiorul meu simt şi câteva dorinţe masochiste. La urma urmelor orice dorinţă de a-mi complica viaţa se află într-o legătură directă cu tendinţele sado-maso.
Nu îmi explic de unde şi până unde au apărut, dar nici nu mă complic să găsesc o soluţie în a scăpa de ele. Ba mai mult de la o vreme am început să o văd ca pe o foaaarte bună scuză. Nici măcar comoditatea nu mai întrece complicarea la capitolul scuze. Şi de ce nu? Dacă e să stăm să ne gândim de multe ori am preferat să venim cu fraza “doamne ce îmi mai complic viaţa”…adevărul este că sună mult mai bine decât: “băi am încercat,dar degeaba”.
Şi acum vine întrebarea: de ce ne complicăm viaţa? Ştiţi că de obicei lucrurile sau acţiunile au valori de 1 sau de 0, este sau nu este, dar cum noi suntem oameni deştepţi mai băgăm şi câte un 2 acolo…ca să fim siguri pe viitor.
Voi vă complcaţi viaţa?

De fiecare dată când apare pe net câte un articol despre un blogger jumatate din comentatori sar de posterior în sus că ei pot mai multe decât respectivul.
Dragii mei hai să vă explic ceva: nimeni, dar ABSOLUT NIMENI nu vă obligă să nu scrieţi pe un blog personal. Dacă simţiţi că aveţi în sânge acest lucru…sunteţi invitaţii mei să ne delectaţi cu idei cu adevărat noi.
Şi să nu vă aud cu scuze penale de genul: nu am timp, nu am chef, nu ştiu ce titlu să îi pun sau cum să mi-l promovez că să mor de vă cred.
Ca de fiecare dată românul trebuie să comenteze aiurea la adresa cuiva, la adresa oricui. “Eu cânt mai bine, eu fac aia mai bine, eu învăţ mai bine”, dar niciodată nu pune în aplicare aceste talente ale sale.
De ce să mă apuc de scris când pot să arunc cu rahat în toţi bloggerii mari din România? Este varianta prescurtată a dorinţelor mele de a face un lucru util,nu?
Puţini se gândesc câtă muncă necesită un blog cu renume. Muncă, talent şi timp. Câţi dintre voi sunteţi dispuşi să luptaţi până în pânze albe ca să aveţi blogul pe primul loc în zelist? Sau ce astfel de “aranjare” a bloggerilor într-o ordine o mai fi.
Deci! Ce recomand unor astfel de frustraţi: să-şi lase injuriile acasă şi să se apuce să scrie…numai aşa îl pot întrece pe Zoso- asta dacă au noroc 😀

Nu ştiu care sunt motivele, dar aseară am avut nişte dureri de stomac aproape insuportabile. Şi ca tacâmul să fie complet m-au apucat şi migrenele. Ce este de făcut? Păi nimic. Poate doar să dormi. Din păcare o să fiu nevoită să le mai suport până luni când o să mă internez în spital. Şi nu la Bucureşti…da, prefer să mă duc în Galaţi decât să mai aud : “nu ştiu ce ai”.
Deci de duminică şi până marţi seară nu o să mai scriu nimic pe aici. Dar promit să recuperez sau să programez câteva posturi. Să vedem dacă sunteţi cuminţi 😀