Nietzsche a murit

Archive for the ‘reguli’ Category

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=td8D2A-oYcA]

De ceva vreme încoace tind să cred că arta sau cei care crează au luat-o un pic pe arătură. Să mă explic. Citeam azi un articol dintr-un ziar cum că unul face fotografii cu muşte moarte. Nu pot spune că nu este o idee destul de interesantă, dar…muşte moarte?! Pe lângă faptul că mi-ar fi scârbă de-a dreptul să le ating mai trebuie să le şi fotografiez?!
Din fire sunt mai …dezgustată de unele lucruri de acest gen, dar na…poate sunt un caz aparte.
O altă chestie pe care mi-am amintit-o a fost tabloul ăla cu Jiji Becalli. Cine şi de ce l-ar picta pe el?! DE CE?????????? Când mai am timp sau dispoziţia necesară mă mai duc şi eu pe la galeriile de artă din Bucureşti. Nu strică să văd cu ce se mai mănâncă pictura. Şi până acum nu am văzut nimic care să mă impresioneze până la lacrimi- nici nu merită să fac comparaţie cu tablourile de la Luvru. Ca fapt divers: tabloul Giocondei m-a cam dezamăgit. Mă aşteptam la …altceva…cred. În fine, deviez de la subiect.
O altă chestie care nu o înţeleg o reprezintă tablourile făcute de animale. Maaamăăă a tras elefănţelul Dumbo 3 linii şi se vinde tabloul cu sute, mii chiar milioane de euro. De ce?
Trag şi eu o linie roşie pe un fond roşu şi o expun. Să vezi atunci cuvinte precum: în viziunea picorului acea linie roşie reprezintă esenţa unei vieţi pricăjite. :))
Şi da! Eu nu am tablouri în casă. Mi se pare absurd să pun nişte desene ale unor oameni pe pereţi. Bunica mea înrăma tablouri făcute de daddy şi de unchiu’miu. Niciodată nu a cumpărat tablouri.
Şi cu bibelourile sau statuile sunt de aceeaşi părere mi se par inutile şi în plus. Pe mine mă impresionează un ceas vechi, o cutie muzicală [şi nu vorbesc de kitchurile din Obor], ci de cutiile muzicale …alea vechi. Eu aia consider artă, nu 3 culori pe o pânză.
Cât despre fotografie…rar prind mesajul transmis de o poză artistică. Prefer pozele cu familia, cu prietenii. Consider că au un mesaj mult mai solid de expus decât nişte bălţi. o frunză sau o babă pe o bancă. [insensibilă m-a mai făcut mama :))]

Ieri mi-a făcut cineva un “reproş” că nu am scris pe blog. Sinceră să fiu mi-a fost lene şi am stat prost şi la capitolul inspiraţie, dar azi am câteva bombonele pentru voi:
1. LA MULŢI ANI BUNICULUI MEU! AZI FACE 76 DE ANI! MULTĂ SĂNĂTATE ŞI LA MAI MARE
2. La mulţi ani Piti şi Şobi [porcuşori de guineea]
3. Seara petrecută cu Mary. Am stat amândouă ca două zuze şi ne-am prostit. Am vorbit despre multe lucruri, evenimente din viaţa noastră, despre dobitocii pe care noi i-am iubit şi după o perioadă suficientă ne-am dat seama că nu merită nici măcar cât negru sub unghie,am dormit ca două babe :))
P.s: am pus o poză ca să vedeţi şi voi cât ne iubim noi două 😀

4. ÎMI CER SCUZE PENTRU CE AM FĂCUT…sper să mă ierţi pentru tâmpenia făcută :* [ştie el despre ce este vorba :D]

Am citit un articol dintr-un ziar cum că nu ştiu ce firmă de prin Germania angajează femei “normale” [adică nu anorexice] pe post de modele pentru prezentările de modă.
Eu înclin pălăria în faţa celor care promovează astfel de mentalităţi. Din cauza unor poponari cu “talent în modă” femeile cu forme sunt privite ca nişte grase banale, femeile scunde ca nişte pitici şi tot aşa.
“Potrivit datelor DDP, în jur de 600.000 de persoane, cu vârste între 15 şi 35 de ani din Germania suferă de anorexie sau bulimie.” Acest a este unul dintre pasajele articolului. Şi nu vreau să ştiu cum să treaba şi în restul lumii. Promovarea mărimilor XS sau 0 duce la o instabilitate psihică în rândul celorlalte persoane. Nu ne mai acceptăm pentru că vedem numai aşchilopate, pentru că ni se impune de societate să nu avem sâni sau fund rotund.
Mi-e scârbă de oamenii care spun că ei mereu ar prefera un model şi umblă cu o fată deloc potrivită pentru acest “job”…mi-e scârbă de ipocrizia lor pentru că o sărută pe fată gândindu-se la o anorexică.
De ce suntem atât de înapoiaţi mintal încât suntem incapabili să ne placem pentru formele pe care le avem?
În trecut am fost la un pas de a ajunge la anorexie. Mă înfometam cu zilele de ruşine că aveam sâni şi fund rotund…şi asta numai din cauza unor băieţei impotenţi care râdeau de mine. Au fost suficiente câteva glume de prost gust ca să mă facă să îmi bag degetele pe gât după fiecare masă.
Cu greu am scăpat de această idee..şi din păcate şi acum mai am unele momente în care îmi vine să fac aceleaşi prostii din copilărie. Cele mai cumplite momente pentru o femeie cu forme sunt atunci când trebuie să îşi cumpere haine sau lenjerie intimă. Eu sunt nevoită de cele mai multe ori să fac comandă specială la sutien/ bustieră. Pentru că “mărimea mea nu este cerută”. Am văzut pantaloni care nu îmi intrau pe picior de mici ce erau sau tricouri în care nu îmi intra decât capul- şi erau cea mai mare mărime.
Peste tot ni se prezintă femei slabe, înalte, fără sâni, fund sau creier.
Nu am găsit nicio femeie cu forme care să fie mulţumită de acest lucru. Întotdeauna îşi găsesc un defect. Nu se acceptă tocmai pentru că văd la televizor cum x-uleasca, aia aşchilopată are mai mult succes decât ea…şi dă vina pe forme.
De mai bine de 4 ani eu nu mi-am mai cumpărat o revistă de femei. Mi se par nişte torturi cu imagini. Dacă vă uitaţi cu atenţie o să vedeţi 100 de articole de cum să slăbeşti, de cum să fii perfectă. DE CE? E chiar aşa de dificil să te bucuri de un lucru diferit?
Eu recunosc că sunt foarte timidă în privinţa expunerii formelor, dar asta nu înseamnă că nu mă bucur că am suficiente resurse cât să mă facă să mă simt mai bine. Mă bucur că nu sunt nevoită să recurg la operaţii să mă “corectez”. Şi cred că prima mulţumire cu privire la acest lucru a apărut în momentul în care nu am mai deschid nicio revistă de femei. Nu citesc Cosmopolitan, Tabu, Bolero şi alte născătoare de piţipoance anorexice. Prefer să citesc Maxim, FHM …reviste care să mă distreze şi nu care să îmi amintească de micile defecte.
Voi, aşa ca fapt divers, ce părere aveţi de iniţiativa celor din Germania? Merită aplaudaţi şi lăudaţi sau nu?

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=KNthqC2fsVw]

Cum demult nu v-am mai plictisit cu o răceală azi vă fac plăcerea de a vă anunţa că am răcit. RĂU DE TOT! Abia pot vorbi, sunt răguşită [colegii de la muncă spuneau că aşa am voce de of 9 of 9] şi mă doare în gât de mor…sau nu.
Aseară sau mai bine spus pe la vreo 12 am făcut febră 40. Îmi ardea şi părul probabil.
Peste vreo oră, după ce o să apuc să mănânc şi eu ceva…sau măcar să încerc o să mă îndop cu ceaiuri, lămâie şi miere. Momentan numai asta am voie. Până nu primesc aprobarea de la medic că am voie şi alte pastile stau frumos şi savurez nişte ceai de tei.
Se pare că nici cel mai puternic tratament nu m-a scăpat de răceli [am urmat un tratament de 3 luni cu bronhovaxon].
Însănătoşire grabnică mie! :))

De când mă ştiu am fost magnet pentru oameni cu o lipsă semnificativă a ţiglei pe casă.
Să vă explic: de când m-am angajat şi am început regimul mă trezesc de dimineaţă pentru a merge pe jos la muncă. Presupun că persoanele care au maşină ştiu cum este să mergi lunea dimineaţa cu maşina. Să mai spun că eu stau şi pe un bulevard principal?
Nu cred că mai este nevoie. Dar totuşi asta nu îi împiedică pe şoferi să meargă ca idioţii cu viteză pe trotuar. Cum mergeam eu aşa…între boscheţi şi pista de biciclete [am mers o dată pe pistă şi a trecut un biciclist şi m-a atenţionat că nu e frumos să le ocup locul. M-am simţit atât de prost faţă de el încât am început să merg prin boscheţi numai să nu le calc pista …vorbesc foaaaaaaaaarte serios]. Cum mergeam eu aşa încercând să ocolesc când o maşină, când o baltă am simţit un fior pe tot spatele. Trecuse unu cu scuterul fix pe lângă mine. Mi-a îngheţat inima în secunda doi. Am înjurat în gând, m-am calmat şi mi-am văzut de drum.
A doua zi, fix în aceeaşi zonă a trecut o maşină…avea vreo 30 de kilometri pe oră. Vă jur că am simţit cum m-a atins. M-am oprit şi am început să tremur ca un câine înainte de injecţii. Mi s-a făcut instantaneu frică să mai merg. Mă panicasem complet. Vreo 5 minute am stat în acelaşi loc încercând să îmi revin.
Şi acum vine întrebarea mea: dacă mă împiedicam şi picam în faţa maşinii…mai rămânea ceva din mine?
Azi când scăpam şi eu veselă de la muncă a trecut un dobitoc [altfel nu am cum să îi spun] căruia i s-a părut amuzant să îmi dea cu casca sa de construcţii peste mâna. Eu am încheieturile mâinilor foaaaaaaaaaaaaaarte subţiri şi prin urmare durerea a fost aproape sfâşietoare. Am vrut să îl înjur, dar când am văzut că e un bou la 1.80 şi vreo 100 de kg am zis că mai bine plâng decât să mor sugrumată de ăla. Am plecat cu lacrimi în ochi, am ajuns acasă şi mi-am pus o faşă la mână în speranţa că mâine nu o să am ditamai umflatura sau vânătaia la mână.
De săptămâna viitoare încep programul de alergat…minim un kilometru. Sunt curioasă atunci prin ce o să mai trec. Sigur o să îmi iau sprayul paralizant şi instrumentul pentru căţei că ţin la sănătatea mea…şi în ritmul ăsta sigur o să ajung călcată de maşină, muşcată de vreun câine sau… :-?? nici nu vreau să mă gândesc ce pot păţi.

un mic subiect interesant…cel puţin din punctul meu de vedere. De aici

– să iau sângele…sau mai bine spus să lucrez cu ace/seringi şi tot aşa. Ciudat sau nu, dar sper ca viitoarea mea meserie [după master] mă va obliga să stau prin preajma lor.
– renunţ la prietenii de o viaţă. Am cât degetele de la o mână, dar mă ţin cu dinţii de ei. La urma urmelor ei au fost mereu lângă mine şi m-au suţinut. Eu de ce să fiu laşă şi să nu fac la fel?
– să stau lângă cineva [un bărbat] doar pentru că suma din contul său nu este un număr de telefon cu multe cifre.
– să iert omul care mi-a înşelat încrederea. Ai o şansă să îmi fii alături. Dai cu bâta în baltă…dispari din viaţa mea.
– să închid ochii în faţa unui peisaj superb
– să spun “te iubesc” fără să o simt cu adevărat
– să fiu indiferentă în faţa unei fiinţe neajutorate – s-a întâmplat ca din ultimii mei bani să iau mâncare unui căţel. Nu am regretat nicio secundă şi mi-au dat lacrimile când mi-a lins mâna până să mănânce.
– să uit oamenii care au plecat din viaţa mea. Fie că am greşit eu, fie că au greşit ei.
– să fiu altfel decât sunt acum
– să uit cum să râd şi cum să fiu copil
– să mă uit într-o revistă cu rochii de mireasă fără să am acel inel de logodnă pe deget
– să spun “mulţumesc” fără să fie sincer
– să renunţ la telefonul zilnic dat părinţilor
– să renunţ la muzică, la dansul din fiecare seară
– să renunţ la pijămăluţele preferate, la şoşonii cu iepuraşi sau la pernele mele în formă de căţel şi de leu
– să renunţ la a scrie pe blog
– să renunţ la a cânta sub duş
– SĂ RENUNŢ LA A SPERA CĂ MÂINE VA FI MAI BINE

Deci dragii mei azi a fost ziua în care am învăţat vreo 10 lecţii:
– niciodată să nu iei autobuzul pe care să nu îl ştii- adică nu ai mai mers niciodată cu el
– niciodată să nu te pui la geam- sigur o să se pună o babă lângă tine şi să spună “tineretul din ziua de azi”
– să nu stai la geam când sunt 20 de grade afară
– mă rog să nu moară decanul facultăţii mele- m-am dus să iau o adeverinţă nenorocită şi abia săptămâna viitoare o să o am în dotare. Se pare că numai el poate semna adeverinţa…ciudat
– să nu mai vorbesc niciodată cu bărbaţi- azi mai bine de juma de uitau la ţâţele mele şi apoi la faţa mea…iniţial am crezut că am bluza pătată. De ce vă uitaţi la decolteul unei femei când vorbiţi cu ea?! MISTEEEEEEEEERRRRR!!!!!!!!!!!!!!!!!!De data viitoare o să port numai bluze pe gât şi foaaaaaaaaaaaarte foaaaaaaaaaaaaarte foaaaaaaaaaaaaaaarte largi.

Poate diseară am să-mi cumpăr puţină plăcere
Şi-am să mă îmbăt cu o mângâiere
Azi, pentru noi doi am să mai închin
Pentru-a nu ştiu câta oară un pahar cu gin

Astăzi viaţa mea a fost frumoasă. Am râs şi am plâns, am spus mulţumesc şi am spus “la revedere!”. Am dedicat un pahat cu vin unei vechi cunoştinţe şi o sticlă unei noi cunoştinţe. Am spus ce simt şi mi-a spus ce simte. Ar trebui să fiu tristă, să plâng, să fiu supărată şi totuşi nu sunt. Am câştigat un prieten. Un alt ajutor, un alt prieten care să îmi spună: “nu face aia, nu e bine să faci x lucru” şi tot aşa.
M-am plimbat şi am savurat fiecare rază din soarele toamnei. M-am gândit cum mâine o să mă trezesc cu părul vâlvoi şi cum o să chiulesc pentru a nu ştiu câta oară de la muncă ca să fiu numai cu mine şi cu gândurile mele. Să fiu antisocială şi în acelaşi timp foarte prietenoasă.
Mâine o să mă gândesc că mai am 1 leu în buzunar şi că nu am nevoie de sticla aia de vin pe care mi-o promisesem ca să trec de încă o seară…numai eu şi muţulachii mei.
Mă gândeam să îmi sun un amic şi să îl întreb ce mai face, cum se mai simte, ce a mai făcut sau dacă mai are restanţe, dar…am renunţat.
Îmi păstrez minutele pentru nimeni…pentru ideile mele, pentru serile în care sunt atât de pierdută încât am nevoie de îndrumări telefonice pentru a-mi găsi drumul…

“Unde este Iuliu Maniu?” Aşa s-ar întreba mintea mea plictisită de prea multă atenţie.

Azi şi mâine vreau să scriu şi să mă gândesc la nimic.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Vr0II3cdtZw]
Îţi aminteşti ce bine era
Să privim din balcon un răsărit de soare
Îţi aminteşti cum plângeam
Şi cuvintele rele aveau o valoare
Îţi aminteşti ce bine era, ce bine era
Să crezi că ce-i rău nu te mai poate atinge
Şi lumea e a ta
Îţi aminteşti ce bïne era…
Jumătate tu, jumătate eu
Credeam că vom fi împreună mereu
Jumătate tu, jumătate eu
ERAM DOAR A TA, ERAI SUFLETUL MEU.