Nietzsche a murit

Archive for the ‘reguli’ Category

Buuunnn!! Să vă povestesc ceva drăguţ: de când mă chinui cu regimul hainele mele au ajuns să fie un pic cam largi- în special pantalonii, bluzele mereu le-am luat foarte largi din simplul motiv că îmi place să îmi “maschez” anumite minuni de la natură…în fine! Deviez de la subiect.
Şi intru pe diferite site-uri. Haine de piţipoance. Cu decolteuri, cu zorzoane, cu inimioare, cu floricele, roze, mov şi alte culori din astea tembele.
Am zis că nu pot cumpăra un produs fără să văd cum îmi “şade”. Am început căutările prin magazine. Pe lângă faptul că m-am umplut de draci am făcut şi sute de cruci că nu înţeleg cum se poate îmbrăca o persoană sănătoasă la cap cu aşa ceva.
Am luat un puloveraş care părea decent. Am zis: “PĂREA”! Cred că era unul din ăla cu efect de push up că m-am trezit cu sânii la gură în condiţiile în care eu nu port decât bustiere. Aşa ceva nu pot purta. Am mai luat altul. 10 minute am stat să mă uit cum şi pe unde trebuie îmbrăcat. Am renunţat la idee. Am preferat să trec la blugi/ pantaloni/ nădragi.
Băi oameni buni eu nu înţeleg blugii ăia cu talie foarte joasă şi pe tine arată de parcă ai făcut treaba mare pe tine…adică vin până la genunchi…nu ştiu cum să vă explic ca să vă prindeţi. Oricum blugii ăia sunt dubioşi rău de tot. I-am pus la loc şi am început să caut alţii. NU! Nu îmi plac blugii tăiaţi, pătaţi, cu sclipici, cu brizbrizuri. Nu îmi plac blugii cu talie joasă şi mulaţi. În timp ce mă schimbam înjurând că’s de modă veche apare o tipă cam plinuţă cu nişte blugi muuuuuuulaaaaaaaaaţi şi cu talie joaaaaaasăăăăăă. DE CE?!!!! De ce te îmbraci aşa dacă ştii că nu te avantajează?! Eu mai bine mor în chinuri groaznice decât să mă trezesc că îmi iese fundul din pantaloni când mă aplec sau… câh! Nici nu vreau să mă gândesc la altceva.
Am lăsat blugii şi am întrebat-o pe tanti de la casă: nu vă supăraţi, dar nişte pantaloni normali sau blugi normali nu aveţi? Adică să fie cu talie înaltă, simpli şi fără tăieturi sau alte alea? Desigur că aveau. Şi aveau cât pentru încă 3 de-alde mine. Adică în pantalonii ăia mai încăpeau 3 persoane. M-am uitat la ea şi i-am explicat că dacă vreau nişte blugi din ăştia mă duc la daddy că în pantalonii lui încap cu toate prietenele. S-a uitat urât la mine şi mi-a spus că altceva nu mai au. Că acum se cer blugii cu talie joasă şi…coloraţi.
Am încercat să mai caut şi prin alte magazine, dar degeaba. Mi se pare absurd să port pe vremea asta blugi ca ăia, mi se pare absurd ca pe vremea asta să mergi cu “şalele” goale doar pentru că aşa e moda, că numai aşa te place x-ulescu sau pentru că eşti mai “cul” decât colega.
Aşa mentalitate aveam şi eu la 14 ani până am răcit la ouţe de mi-am blestemat şi mama blugilor. De atunci am grijă să NU mai umblu cu din ăştia. Nicio modă, niciun băiat, nicio colegă nu merită sacrificiul de a-mi distruge sănătatea. Nu o să port fustă scurtă iarna – căăă dehhh sunt săcsi aşa, nu o să port blugi kitchoşi că aşa spune poponarul creator, nu o să îmi pun pierce în buză că aşa sunt mai interesantă.
Ştiu că par de modă veche şi că multe fete o să mă contrazică spunându-mi că nu o să păţească nimic, dar dragele mele vă înşelaţi: o să aveţi de suferit! Nu vă spun să mă ascultaţi pentru că oricum nu o să o faceţi, dar vă garantez că după 20 şi de ani o să îmi daţi dreptate. Eu acum îi dau dreptate mamei mele.
Îmi amintesc că am fost în Plazza [hai tu fată că mă duc acolo :))] să îmi iau nişte haine. Când am intrat într-un magazin şi am cerut nişte haine…normale vânzătoarea mi-a spus că sunt la reducere pentru că NIMENI nu le cumpără, dar că hainele de piţi sunt în mare vogă. Decât să mă îmbrac ca o paiaţă mai bine îmi păstrez respectul de sine…şi mai ales sănătatea.
Şi eu totuşi nu înţeleg un lucru: cum dracu poţi să te îmbraci în halul ăla? Adică…na…ştiu că gusturile nu se discută şi respect gusturile omului că la urma urmelor nu le dau eu educaţie la acest capitol, dar totuşi. Îţi place să vezi în oglindă un papagal cu haine de “fermă”?
Nu înseamnă că dau 10 ron pe o pereche de blugi, dar nici 200 de ron pe o batistă de-a lu’ tata. Sunt conştientă că o să duc lupte seculare în găsirea unor haine normale, care să acopere ce trebuie şi să lase descoperit ce trebuie.
Am probat un pulover. Simţeam că rămân fără aer de cât mă strângea la bust. Încerc să o conving pe vânzătoare să îmi dea unul cu vreo 4 numere mai mare la care ea îmi spune: păi îţi stă bine aşa, îţi ridică sânii şi plus că e şi cea mai mare mărime. M-am uitat câş la ea. I-am spus că nu am nevoie de sâni ridicaţi, ci de aer şi mobilitate. Desigur că mărimea era una pentru fetele slabe şi plate…ca apa plată :))
Într-un final cred că o să apelez la ajutorul vostru cu privire la câteva magazine pe care le ştiţi să aibă haine şi pentru fete care toamna şi iarna se îmbracă.

Recunosc cu mâna pe inimă că sunt puţin cam foarte plictisită şi lipsită de inspiraţie la capitolul blog. Nu îmi găsesc explicaţia. Sper să nu fie nimic grav :))
În ultima vreme m-au tot cuprins diferite sentimente…sau hai să le spunem stări…sună mult mai bine, cel puţin pentru urechiuşele mele. Pe de o parte sunt exagerat de nervoasă, stresată, obosită şi pe de altă parte cum foarte calmă, relaxată şi odihnită. Nu îmi dau seama care este motivul stărilor mele.
Încerc de mai bine de o săptămână să îmi fac o listă a priorităţilor, ce vreau să fac, ce vreau să realizez. De o săptămână am în faţă o coală albă.
Iniţial scrisesem cum vreau să îl uit, să îl şterg total şi definitiv din inima mea. Nu a fost nevoie de o listă să îmi dau seama că acum nu mai reprezintă nimic pentru mine. Stau şi mă gândesc dacă a reprezentat ceva vreodată. Am stat împreună aproape un an [duminică am fi făcut un an] şi l-am uitat în nici măcar o lună. Să mă îngrijoreze? Nu cred. Sunt fericită că pasul ăsta l-am făcut fără să mă mai gândesc la : “şi ce o să mă fac fără el?!”
Acum am schimbat lista. Eu una aş vrea să am câteva idei simple, lucruri care să mă facă să par o egoistă şi nu îmi reuşeşte prea bine asta. Probabil că egoismul o să îl am în momentul în care o să vreau să mă bucur numai eu de…acea clipă.
O aştept…cu nerăbdare şi vreau să strig în gura mare asta, dar mă abţin. Este o regulă sfântă: spui ce simţi când nu mai eşti egoistă cu sentimentele tale.
Aberaţii…asta simt că scriu acum…sau…
Nu îmi pasă. Asta este ca un fel de …început, de introducere în lista pe care vreau să o termin. Azi am avut un moment de…nebunie: ce se întâmplă dacă renunţ la scris?
Mi se pare că de multe ori mă deschid prea mult în faţa unor necunoscuţi, că ajung să fiu ca o carte deschisă, o carte ce poate fi citită de mult prea mulţi oameni…şi toate astea pentru ce? Nu o să mai existe farmecul ăla de a fi cunoscută faţă în faţă, o să devin vulnerabilă…ca atunci când…
Poate ar trebui să scriu despre diferite evenimente, să devin impersonală, să scriu despre lucruri care nu implică răspunsuri subiective, poate ar trebui să scriu despre lucruri ce nu implică sentimente sau stări…

Vă spuneam ieri, dacă nu mă înşel, că vreau să fac cursuri de auto-apărare. Am găsit ceva:
asta.
Problema este alta: că mă uit la numele astea ca la cai verzi pe pereţi şi habar nu am ce să aleg.
Dar într-un final mi-am făcut curaj şi am luat la întrebări una din persoanele în cauză. Mi-a răspuns foarte frumos şi chiar mi-a dat toate indicaţiile.
De săptămâna viitoare am marţea şi joia cursuri de maltratare 😀
Să nu uitaţi şi de scuipatul plămânilor prin alergare.
Până în Decembrie sper să ajung la minunata greutate de 45 de kg. Dar sper să îmi şi reuşească. Adică mai am de scăpat de încă 10 kilograme “minunate” care îmi macină existenţa :))
Momentan am la activ 8 kilograme în minus. Şi sunt în scădere. Unele din semnele kilogramelor scăzute sunt hainele care au început să stea ca pe gard pe mine. Mă amuză că am început să port curea: acum două zile era să rămân în fundul gol: pantalonii erau largi şi până să slăbesc…acum sunt: cortul pe mine.
Deci: să îmi uraţi noroc! Am mare nevoie că mă aşteaptă multe zile fripte şi multe vânătai :))

Azi am avut o zi destul de câh, o zi pe care aş vrea să o şterg din calendar. M-am trezit prost dispusă şi am continuat ziua în acelaşi stil. Nu mă întrebaţi de ce pentru că nu ştiu ce să vă spun. A fost suficient să mă iau la harţă cu o clientă şi să fiu şi mai antisocială decât eram de dimineaţă…detalii nesemnificative.
Apropos: ştie cineva în Bucureşti pe unde aş putea să fac cursuri de auto-apărare? Vreau să mă apuc de aşa ceva şi nu ştiu unde aş putea să mă duc….şi mai ales ce preţuri sunt.
Merci!

Recunosc că încă nu m-am apucat de alergat. Mă trage o lene de neînchipuit. Din păcate de săptămâna viitoare sunt decisă să las lenea deoparte.
Oricum regimul funcţionează de minune. 7 kilograme scăpate cu multă muncă [în fiecare seară îmi ridic poponeaţa din pat să fac câteva exerciţii] şi un regim strict. Până acum am poftit la pizza, ciocolată, paste cu carne şi sos şi…lista continuă. Sunt un bagaj de pofte, dar, din păcate, până peste 6 luni când o să îmi refac analizele nu am voie nici măcar să mă uit la ele.
Deeeeciii dragii mei să îmi uraţi succes la viitoarea febră musculară care o să mă aştepte după primii 2 kilometri alergaţi [mă rog să mă ţină plămânii atâta :))]
Măcar sunt mulţumită de rezultatele de până acum. Mi-am propus ca până la sfârşitul anului să mai scap de câteva kilograme şi după asta o să mă declar profund satisfăcută, dar până atunci tre’ să îmi iau inima în piept…sau în mâini şi să mă alerg singură prin Bucureşti.

Cred că azi mi-am băgat şi mi-am scos cei mai mulţi sfinţi. Să mă explic:
de când am aflat că am probleme cu stomacul am început să mănânc regulat. Şi cum o mare parte din zi mi-o petrec la muncă mereu îmi iau pacheţelul pregătit cu mare dragoste acasă.
Azi m-am trezit la 6 şi jumătate să pregătesc pacheţelul. Am ajuns la muncă la ora 9 şi l-am dus la bucătărie, în frigider, acolo unde îi este locul.
Şi m-am pus pe treabă. La ora 11 era prima pauză. Fericită mă îndrept spre bucătărie, deschid frigiderul şi…nimic. DA DA! Nimic! Frigiderul era gol. Iniţial am zis că şterge tanti de servici frigiderul şi din cauza asta. O prind în bucătărie şi o întreb: “nu vă supăraţi, dar mâncarea noastră?”
“Păi Oana de la contabilitate a aruncat-o pe toată acum o oră.”
Eu am rămas perplexă. Am zis că sunt două variante: fie sunt la camera ascunsă, fie este 1 aprilie. “Ferice” pe mine că nu era niciun din cele două.
O întreb pe tanti de servici unde e Oana de la contabilitate să îi fac o vizită.
“Bună ziua! Am înţeles că a-ţi aruncat toată mâncarea din frigider”
“DA! Aşa e. De ce? E vreo problemă?”
“Da. Este una foarte mare. Eu abia îmi adusesem pachetul de acasă şi era proaspătă…deeecii”
“Cum proaspătă că era carnea cu alb prin ea…deci era mucegăită.”
“Aia era brânza. Eu mănânc carne cu brânză.”
“Aaaahhh! Îmi pare rău. Am crezut că este stricată şi am aruncat sacoşa cu totul.”
“Ştiţi că aveam şi mere abia cumpărate şi tacâmurile preferate în sacoşă?”
“Da, dar nu vedeam de ce să le mai las în frigider.”
A simţit cum mi se urcă sângele la cap. A fost prima oară când mi-am dorit să omor pe cineva.
Desigur că am început să tremur din toate încheieturile din cauza miilor de draci. M-am dus la tonomatul de mâncare şi să vezi: nu am voie absolut nimic din ce este pe acolo.
M-am ales cu un baton cu cereale din care muşcam cu milă.
Acum înjur şi o blestem pe proasta de Oana de la contabilitate pentru durerea de stomac insuportabilă pe care o am în acest moment.
Nu mă deranjează că a aruncat mâncarea, mă deranjează că a pus mâna pe ceva ce NU este al ei…pentru mine ăsta se numeşte FURT.
Acum domnişoarei Oana de la contabilitate îi doresc o indigestie de toată frumuseţea pe o perioadă nedeterminată de timp.
The End!
P.s: sunt totuşi fericită pentru un lucru: analizele făcute ieri au ieşit bune…yeeeyyy!

Recunosc cu mâna pe inimă că NU SUPORT ţiganii. Din cauza lor am fost nevoită să îmi iau spray paralizant [nu că ar fi de un real ajutor, dar na…insistenţele părinţilor].
Să mă explic: eram în clasa a 12a şi ieşisem cu o prietenă în oraş. Ne pregăteam să intrăm într-un magazin când se pune în faţa mea o ţigancă cu puradelul în braţe:
“dă-mi şi mie bani să îi iau copilului o pâine.” Desigur că am refuzat-o, chiar politicos aş putea spune. M-a scuipat şi a plecat. Eram în stare de şoc. Tremuram din toate încheieturile şi mi-a luat ceva până să îmi revin.
M-am dus acasă şi am tăcut din gură- daddy este foarte protector din fire şi ştiam că nu o să reacţioneze foarte frumos.
La o săptămână după mă îndreptam spre casă de la pregătire. Când în faţa mea apare aceeaşi ţigancă. Eram singură în zonă şi am zis că dacă e să se lege de mine acolo rămân [tipa era dublă faţă de mine din toate punctele de vedere].
M-am ascuns după o maşină, a aruncat cu pietre în mine şi m-a ameninţat. Când a plecat eu am picat din picioare- era prima mea criză de anxietate din viaţa mea. Tremuram şi eram incapabilă să respir sau să mă mişc. L-am sunat pe tatăl meu şi i-am povestit ce s-a întâmplat. La nici 10 minute era lângă mine cu poliţia. Au urmărit-o pe ţigancă şi au luat-o cu duba. Am fost nevoită să merg şi eu să depun nu ştiu ce declaraţie. Tremuram toată. Ea era în faţa mea cu copilul şi tata îi trăgea câte o înjurătură de fiecare dată când deschidea gura.
A început să mă implore să o iert şi că o să mă lase în pace. Era un pic cam târziu.
Am ajuns la secţie. Tata cu poliţiştii nu m-au lăsat să intru în biroul unde era dusă şi ţiganca. M-au pus să aştept într-o sală pe o băncuţă. Cei de acolo se purtau foarte frumos cu mine şi încercau să mă calmeze. Eu încă eram în stare de şoc şi nu puteam să reacţionez la ce se întâmpla.
La o oră au ieşit din birou. Ţiganca a fugit şi niciodată nu am mai văzut-o prin zonă. Ultima dată o văzusem prin centrul Galaţiului. M-a cuprins acelaşi sentiment de panică. Când m-a văzut a trecut pe partea cealaltă a străzii.
Devenisem atât de paranoia încât ajunsesem să nu mai ies din casă de frică. Abia la o lună a reuşit o prietenă cu chiu cu vai să mă scoată din casă.
Plecată din Galaţi şi ajunsă în capitală am zis că nu mai am ce să păţesc. Pe dracu.
Locuiam de câteva luni în Regie. Mă îndreptam spre cămine într-o seară când îi văd pe unii cu maşina în spatele meu. Când mă opream se opreau şi ei cu maşina, mergeau pe jumătate de trotuar. Eu deja începeam să tremur. Mă uit în spate: doi ţigani într-o dubă. Am mărit pasul şi ei mi-au luat faţa.
Gluma lor deşteaptă a fost să mă sperie…şi au reuşit. Când au întors maşina m-au atins la mână. M-au atins atât de bine încât mi-au învineţit mâna.
A doua zi eram mutată din Regie.
Experienţa care a pus capac a fost când s-au luat de mine 5 ţigani în metrou. Erau cât dulapul şi nimeni, dar absolut NIMENI nu a făcut nimic în privinţa asta. M-am dat jos la prima staţie rugându-mă să nu coboare şi ei.
A doua zi fratele meu mi-a luat un spray paralizant. Şi niciodată nu mă despart de el. Îl iau inclusiv în club sau mai bine spus îl luam şi în cluburi- de mai bine de un an de zile nu mai frecventez cluburile. Din aceleaşi motive…se iau unii aiurea de mine şi e suficient cât să îmi strice seara.
Bun! Să nu vă aud că nu toţi sunt la fel, că sunt şi excepţii de la regulă…bla bla bla. Nu cred asta!
În Franţa am văzut o cerşetoare, o ţigancă…era româncă. Atunci a fost momentul în care mi-a fost ruşine să spun că sunt româncă.
Cel mai mult îmi este frică de cele care te blesteamă. Ştiu că par nişte abureli, dar …cum eu sunt mai fricoasă din fire la acest capitol nu pot să ignor şi mi s-a întâmplat ca de foarte multe ori să fac crize de anxietate din cauza lor.
Îi urăsc pentru că primesc nişte privilegii pe care nu le merită, că ei se consideră nişte victime, că atacă oamenii şi apoi se dau nişte mieluşei.
Nu regret că susţin acest lucru. Dacă ar trece cineva prin ce am trecut eu sigur nu ar mai considera atitudinea mea rasistă,ci o atitudine cu o bază solidă.
Cineva îmi spunea că are prieteni ţigani şi că sunt nişte oameni super. Daaa sunt oameni super cu ea, nu şi cu un străin. Eu cred că un om nu se schimbă complet niciodată, ci face mici modificări. În cazul ţiganilor nu cred că există astfel de schimbări. Cred că toţi sunt o apă şi un pământ.
Au locuri la facultate, locuri la buget, trebuie să ia 5, un CINCI nenorocit ca să fie studenţi şi ei nu se prezintă, dar acele locuri nu se repartizează celorlalţi, rămân nişte locuri neocupate. Căăăă deh! Sunt discriminaţi.
Nu mă interesează ce o să se creadă despre mine, dar ăsta este adevărul: nu îi suport!
Şi o să am aceeaşi mentalitate până în clipa în care o să apar o excepţie de la regulă…până atunci celor care comentează aiurea: ciocul mic şi joc de glezne! Nişte cuvinte de laudă despre cineva nu mă impresionează cu nimic.

De câteva luni încoa’ tot mă întreabă lumea: donezi cu noi sânge? Haaaiii donează cu noi sânge!
Nu am voie să donez sânge! Nu o fac din principiu, din frica absurdă de ace sau din cauza stării insuportabile de după.
NU AM VOIE! Inclusiv medicul mi-a interzis. Eu la 7 ani am făcut hepatita A şi de atunci nu am mai avut voie. Sinceră să fiu nici grupa nu mi-o ştiu. Am zis că o să mă duc o dată să aflu, dar…când mă gândesc la ace…prefer să trăiesc în neştiinţă :))
Deci! Vă repet pentru ultima dată: oricât de mult mi-aş dori să vă ajut la acest capitol nu am cum. Niciun laborator de acest gen din ţară nu o să accepte acest lucru. Într-o perioasă te şi puneau să dai nu ştiu ce declaraţie că nu ai anumite boli…acum nu ştiu cum se mai practică.
Totuşi nu pot nega că sunt şi puţin [bine…puţin mai mult] egoistă şi nu prea îmi place să îmi dau sângele. De preferat aş vrea să rămână în mine, dar na…în anumite situaţii…
Sper ca lumea să nu ia acest post ca pe o ofensă sau…nu mai ştiu cum, dar, din păcate, asta este treaba…nu am voe să donez sânge

L.e: merci pentru sfaturi!