Archive for the ‘familie’ Category

Zilele trecute am mers în plimbare până la  Read the rest of this entry »

Îmi este dor de ea. Mereu însemnez cu negru zilele de 16 şi de 18 în calendar.
Mereu se temea că o să o uităm şi a făcut astfel încât să nu se întâmple asta.
Era o zi friguroasă de iarnă. Stăteam în camera de cămin şi mă uitam la un film. Mă sunase fratele să îmi spună că vine în vizită pe la mine. Mă gândeam că poate vrea să îi urăm împreună “La mulţi ani!” mamei. Era ziua mamei noastre.
M-a lăsat liniştită să văd finalul filmului, fără să îmi dea nimic de înţeles.
Când m-am ridicat să pun un alt film. M-a prins de mână şi mi-a spus: “trebuie să vorbim!”
În momentul următor mi-am dat seama că ceva nu era în regulă.
“E vorba de mamaie”.
Sângele mi-a îngheţat în vene… ştiam că s-a întâmplat ceva rău…Mihai niciodată nu venea la mine la cămin.
“Acum câteva ore a…”
Am simţit cum pământul stă în loc. Am culcat capul pe pernă şi am început să plâng…nu era adevărat ceea ce îmi spunea.
În seara aia m-a luat la el acasă, să dorm la ei. Ştiau că nu trebuie să mă lase singură. Niciodată nu am primit veştile proaste bine.
A doua zi eram în tren spre Galaţi. Dormisem nici măcar două ore şi încercam să mă abţin să nu plâng.
Am ajuns în Galaţi…părea atât de pustiu. Mi-am lăsat bagajul acasă şi am plecat spre ea. Nu m-am oprit la apartament…m-am dus direct la…ea.
Când am ajuns acolo mama era lângă ea şi plângea. M-a văzut şi a vrut să mă ia în braţe, dar nu o vedeam decât pe ea. M-am apropiat de sicriu şi nu îmi venea să cred că ea este acolo. Am început să o mângâi şi să plâng. Veneau rude, ipocriţi, târfe şi infecţi să îmi spună “sincere consoleanţe”. Eu nu o vedeam decât pe ea…erau ultimele momente alături de ea.
Toţi încercau să mă facă să mă simt mai bine, dar eram incapabilă să reacţionez cu cei din jur. Îmi amintesc cum veneau diferite personaje şi mă luau în braţe să îmi spună că totul o să fie bine…nu! Totul nu avea să fie deloc bine.
Taică’miu a fost singurul capabil să mă scoată cu forţa din sală. M-a obligat să mă duc şi pe la bunicul meu să îl întreb ce face. Niciodată nu am avut o relaţie bună cu el. Am intrat în casă şi l-am văzut cum pregătea masa ipocriţilor. M-a văzut în pragul uşii, m-a strâns în braţe şi a început să plângă şi să îmi spună cât îi e dor de ea…nu îl credeam…am motivele mele.
Am ieşit din casă şi în faţa uşii mă aştepta căţelul. Se pusese cu botul pe genunchii mei şi se uita cu milă la mine în timp ce eu plângeam. El o iubea şi o respecta cel mai mult dintre noi toţi…
A doua zi urma să o îngropăm.
Am fost luată cu forţa acasă. Nu am reuşit să dorm nici măcar în patul copilăriei. Era a doua zi în care eram nedormită şi semnele începeau să fie vizibile.
Când am plecat spre biserică toate babele urlau ca la circ…de ce nu puteau să se abţină? Măcar acum.
Nu ştiu ce s-a întâmplat la biserică…pur şi simplu nu îmi amintesc…eram lipsită de viaţă şi ştiu doar că la un moment dat m-am aşezat pe ascuns din cauza unei crize de inimă…restul e ceaţă.
La masa ipocriţilor am fost luată pe sus, obligată să stau la masă cu toţi infecţii din viaţa ei.
Deodată bunicul meu se ridică şi spune: deşi azi e o zi tristă, o rază de soare ne luminează ziua: nepoata noastră Ioana împlineşte astăzi 21 de ani.
Uitasem…21 de ani. Speram să mă bucur de ziua asta, dar nu am putut. Am tras cel mai fals zâmbet, i-am mulţumit de urare şi m-am aşezat mai adânc în scaun. Speram să nu mă mai vadă nimeni. De ce trebuia să îmi reamintească?
Era prima zi de naştere pe care nu am putut să o sărbătoresc cu ea…
A doua zi prietenii mei m-au strâns mai puternic ca niciodată în braţe, mi-au urat “la mulţi ani!” şi m-au pupat. O singură persoană nu m-a întrebat cum mă simţeam…ce puteam să simt în acel moment? De ce toţi pun aceeaşi întrebare cretină: cum te simţi?! Cum dracu aş putea să mă simt în astfel de momente?
La un an după înmormântarea ei mi-am făcut curaj să mă duc la mormântul ei. Am lăsat nişte flori şi am plecat plângând. De fiecare dată când îmi cere tata să mă duc îl refuz politicos. Nu mai vreau să fiu văzută plângând. Sunt prea orgolioasă să aud : “îi venise timpul”.
Au trecut doi ani şi 10 luni de când am devenit atee, de când am început să îl blestem pe cel căruia voi îi spuneţi Dumnezeu.
Când a împlinit doi ani mama mi-a spus ceva care mi-a reamintit de frica ei de a nu o uita: Ioana, buni a murit de ziua mea şi noi am îngropat-o de ziua ta…aşa nu o să o uităm niciodată.
Eu sigur nu o să o uit…eu nu îi pot uita pe cei care au plecat de lângă mine fără să îmi spună “adio”.

Recunosc cu mâna pe inimă că NU SUPORT ţiganii. Din cauza lor am fost nevoită să îmi iau spray paralizant [nu că ar fi de un real ajutor, dar na…insistenţele părinţilor].
Să mă explic: eram în clasa a 12a şi ieşisem cu o prietenă în oraş. Ne pregăteam să intrăm într-un magazin când se pune în faţa mea o ţigancă cu puradelul în braţe:
“dă-mi şi mie bani să îi iau copilului o pâine.” Desigur că am refuzat-o, chiar politicos aş putea spune. M-a scuipat şi a plecat. Eram în stare de şoc. Tremuram din toate încheieturile şi mi-a luat ceva până să îmi revin.
M-am dus acasă şi am tăcut din gură- daddy este foarte protector din fire şi ştiam că nu o să reacţioneze foarte frumos.
La o săptămână după mă îndreptam spre casă de la pregătire. Când în faţa mea apare aceeaşi ţigancă. Eram singură în zonă şi am zis că dacă e să se lege de mine acolo rămân [tipa era dublă faţă de mine din toate punctele de vedere].
M-am ascuns după o maşină, a aruncat cu pietre în mine şi m-a ameninţat. Când a plecat eu am picat din picioare- era prima mea criză de anxietate din viaţa mea. Tremuram şi eram incapabilă să respir sau să mă mişc. L-am sunat pe tatăl meu şi i-am povestit ce s-a întâmplat. La nici 10 minute era lângă mine cu poliţia. Au urmărit-o pe ţigancă şi au luat-o cu duba. Am fost nevoită să merg şi eu să depun nu ştiu ce declaraţie. Tremuram toată. Ea era în faţa mea cu copilul şi tata îi trăgea câte o înjurătură de fiecare dată când deschidea gura.
A început să mă implore să o iert şi că o să mă lase în pace. Era un pic cam târziu.
Am ajuns la secţie. Tata cu poliţiştii nu m-au lăsat să intru în biroul unde era dusă şi ţiganca. M-au pus să aştept într-o sală pe o băncuţă. Cei de acolo se purtau foarte frumos cu mine şi încercau să mă calmeze. Eu încă eram în stare de şoc şi nu puteam să reacţionez la ce se întâmpla.
La o oră au ieşit din birou. Ţiganca a fugit şi niciodată nu am mai văzut-o prin zonă. Ultima dată o văzusem prin centrul Galaţiului. M-a cuprins acelaşi sentiment de panică. Când m-a văzut a trecut pe partea cealaltă a străzii.
Devenisem atât de paranoia încât ajunsesem să nu mai ies din casă de frică. Abia la o lună a reuşit o prietenă cu chiu cu vai să mă scoată din casă.
Plecată din Galaţi şi ajunsă în capitală am zis că nu mai am ce să păţesc. Pe dracu.
Locuiam de câteva luni în Regie. Mă îndreptam spre cămine într-o seară când îi văd pe unii cu maşina în spatele meu. Când mă opream se opreau şi ei cu maşina, mergeau pe jumătate de trotuar. Eu deja începeam să tremur. Mă uit în spate: doi ţigani într-o dubă. Am mărit pasul şi ei mi-au luat faţa.
Gluma lor deşteaptă a fost să mă sperie…şi au reuşit. Când au întors maşina m-au atins la mână. M-au atins atât de bine încât mi-au învineţit mâna.
A doua zi eram mutată din Regie.
Experienţa care a pus capac a fost când s-au luat de mine 5 ţigani în metrou. Erau cât dulapul şi nimeni, dar absolut NIMENI nu a făcut nimic în privinţa asta. M-am dat jos la prima staţie rugându-mă să nu coboare şi ei.
A doua zi fratele meu mi-a luat un spray paralizant. Şi niciodată nu mă despart de el. Îl iau inclusiv în club sau mai bine spus îl luam şi în cluburi- de mai bine de un an de zile nu mai frecventez cluburile. Din aceleaşi motive…se iau unii aiurea de mine şi e suficient cât să îmi strice seara.
Bun! Să nu vă aud că nu toţi sunt la fel, că sunt şi excepţii de la regulă…bla bla bla. Nu cred asta!
În Franţa am văzut o cerşetoare, o ţigancă…era româncă. Atunci a fost momentul în care mi-a fost ruşine să spun că sunt româncă.
Cel mai mult îmi este frică de cele care te blesteamă. Ştiu că par nişte abureli, dar …cum eu sunt mai fricoasă din fire la acest capitol nu pot să ignor şi mi s-a întâmplat ca de foarte multe ori să fac crize de anxietate din cauza lor.
Îi urăsc pentru că primesc nişte privilegii pe care nu le merită, că ei se consideră nişte victime, că atacă oamenii şi apoi se dau nişte mieluşei.
Nu regret că susţin acest lucru. Dacă ar trece cineva prin ce am trecut eu sigur nu ar mai considera atitudinea mea rasistă,ci o atitudine cu o bază solidă.
Cineva îmi spunea că are prieteni ţigani şi că sunt nişte oameni super. Daaa sunt oameni super cu ea, nu şi cu un străin. Eu cred că un om nu se schimbă complet niciodată, ci face mici modificări. În cazul ţiganilor nu cred că există astfel de schimbări. Cred că toţi sunt o apă şi un pământ.
Au locuri la facultate, locuri la buget, trebuie să ia 5, un CINCI nenorocit ca să fie studenţi şi ei nu se prezintă, dar acele locuri nu se repartizează celorlalţi, rămân nişte locuri neocupate. Căăăă deh! Sunt discriminaţi.
Nu mă interesează ce o să se creadă despre mine, dar ăsta este adevărul: nu îi suport!
Şi o să am aceeaşi mentalitate până în clipa în care o să apar o excepţie de la regulă…până atunci celor care comentează aiurea: ciocul mic şi joc de glezne! Nişte cuvinte de laudă despre cineva nu mă impresionează cu nimic.

L.e: merci pentru sfaturi!

De ceva vreme încoace tind să cred că arta sau cei care crează au luat-o un pic pe arătură. Să mă explic. Citeam azi un articol dintr-un ziar cum că unul face fotografii cu muşte moarte. Nu pot spune că nu este o idee destul de interesantă, dar…muşte moarte?! Pe lângă faptul că mi-ar fi scârbă de-a dreptul să le ating mai trebuie să le şi fotografiez?!
Din fire sunt mai …dezgustată de unele lucruri de acest gen, dar na…poate sunt un caz aparte.
O altă chestie pe care mi-am amintit-o a fost tabloul ăla cu Jiji Becalli. Cine şi de ce l-ar picta pe el?! DE CE?????????? Când mai am timp sau dispoziţia necesară mă mai duc şi eu pe la galeriile de artă din Bucureşti. Nu strică să văd cu ce se mai mănâncă pictura. Şi până acum nu am văzut nimic care să mă impresioneze până la lacrimi- nici nu merită să fac comparaţie cu tablourile de la Luvru. Ca fapt divers: tabloul Giocondei m-a cam dezamăgit. Mă aşteptam la …altceva…cred. În fine, deviez de la subiect.
O altă chestie care nu o înţeleg o reprezintă tablourile făcute de animale. Maaamăăă a tras elefănţelul Dumbo 3 linii şi se vinde tabloul cu sute, mii chiar milioane de euro. De ce?
Trag şi eu o linie roşie pe un fond roşu şi o expun. Să vezi atunci cuvinte precum: în viziunea picorului acea linie roşie reprezintă esenţa unei vieţi pricăjite. :))
Şi da! Eu nu am tablouri în casă. Mi se pare absurd să pun nişte desene ale unor oameni pe pereţi. Bunica mea înrăma tablouri făcute de daddy şi de unchiu’miu. Niciodată nu a cumpărat tablouri.
Şi cu bibelourile sau statuile sunt de aceeaşi părere mi se par inutile şi în plus. Pe mine mă impresionează un ceas vechi, o cutie muzicală [şi nu vorbesc de kitchurile din Obor], ci de cutiile muzicale …alea vechi. Eu aia consider artă, nu 3 culori pe o pânză.
Cât despre fotografie…rar prind mesajul transmis de o poză artistică. Prefer pozele cu familia, cu prietenii. Consider că au un mesaj mult mai solid de expus decât nişte bălţi. o frunză sau o babă pe o bancă. [insensibilă m-a mai făcut mama :))]

Ieri mi-a făcut cineva un “reproş” că nu am scris pe blog. Sinceră să fiu mi-a fost lene şi am stat prost şi la capitolul inspiraţie, dar azi am câteva bombonele pentru voi:
1. LA MULŢI ANI BUNICULUI MEU! AZI FACE 76 DE ANI! MULTĂ SĂNĂTATE ŞI LA MAI MARE
2. La mulţi ani Piti şi Şobi [porcuşori de guineea]
3. Seara petrecută cu Mary. Am stat amândouă ca două zuze şi ne-am prostit. Am vorbit despre multe lucruri, evenimente din viaţa noastră, despre dobitocii pe care noi i-am iubit şi după o perioadă suficientă ne-am dat seama că nu merită nici măcar cât negru sub unghie,am dormit ca două babe :))
P.s: am pus o poză ca să vedeţi şi voi cât ne iubim noi două :D
IMG_4404

4. ÎMI CER SCUZE PENTRU CE AM FĂCUT…sper să mă ierţi pentru tâmpenia făcută :* [ştie el despre ce este vorba :D]

bad-mirrorAm citit un articol dintr-un ziar cum că nu ştiu ce firmă de prin Germania angajează femei “normale” [adică nu anorexice] pe post de modele pentru prezentările de modă.
Eu înclin pălăria în faţa celor care promovează astfel de mentalităţi. Din cauza unor poponari cu “talent în modă” femeile cu forme sunt privite ca nişte grase banale, femeile scunde ca nişte pitici şi tot aşa.
“Potrivit datelor DDP, în jur de 600.000 de persoane, cu vârste între 15 şi 35 de ani din Germania suferă de anorexie sau bulimie.” Acest a este unul dintre pasajele articolului. Şi nu vreau să ştiu cum să treaba şi în restul lumii. Promovarea mărimilor XS sau 0 duce la o instabilitate psihică în rândul celorlalte persoane. Nu ne mai acceptăm pentru că vedem numai aşchilopate, pentru că ni se impune de societate să nu avem sâni sau fund rotund.
Mi-e scârbă de oamenii care spun că ei mereu ar prefera un model şi umblă cu o fată deloc potrivită pentru acest “job”…mi-e scârbă de ipocrizia lor pentru că o sărută pe fată gândindu-se la o anorexică.
De ce suntem atât de înapoiaţi mintal încât suntem incapabili să ne placem pentru formele pe care le avem?
În trecut am fost la un pas de a ajunge la anorexie. Mă înfometam cu zilele de ruşine că aveam sâni şi fund rotund…şi asta numai din cauza unor băieţei impotenţi care râdeau de mine. Au fost suficiente câteva glume de prost gust ca să mă facă să îmi bag degetele pe gât după fiecare masă.
Cu greu am scăpat de această idee..şi din păcate şi acum mai am unele momente în care îmi vine să fac aceleaşi prostii din copilărie. Cele mai cumplite momente pentru o femeie cu forme sunt atunci când trebuie să îşi cumpere haine sau lenjerie intimă. Eu sunt nevoită de cele mai multe ori să fac comandă specială la sutien/ bustieră. Pentru că “mărimea mea nu este cerută”. Am văzut pantaloni care nu îmi intrau pe picior de mici ce erau sau tricouri în care nu îmi intra decât capul- şi erau cea mai mare mărime.
Peste tot ni se prezintă femei slabe, înalte, fără sâni, fund sau creier.
Nu am găsit nicio femeie cu forme care să fie mulţumită de acest lucru. Întotdeauna îşi găsesc un defect. Nu se acceptă tocmai pentru că văd la televizor cum x-uleasca, aia aşchilopată are mai mult succes decât ea…şi dă vina pe forme.
De mai bine de 4 ani eu nu mi-am mai cumpărat o revistă de femei. Mi se par nişte torturi cu imagini. Dacă vă uitaţi cu atenţie o să vedeţi 100 de articole de cum să slăbeşti, de cum să fii perfectă. DE CE? E chiar aşa de dificil să te bucuri de un lucru diferit?
Eu recunosc că sunt foarte timidă în privinţa expunerii formelor, dar asta nu înseamnă că nu mă bucur că am suficiente resurse cât să mă facă să mă simt mai bine. Mă bucur că nu sunt nevoită să recurg la operaţii să mă “corectez”. Şi cred că prima mulţumire cu privire la acest lucru a apărut în momentul în care nu am mai deschid nicio revistă de femei. Nu citesc Cosmopolitan, Tabu, Bolero şi alte născătoare de piţipoance anorexice. Prefer să citesc Maxim, FHM …reviste care să mă distreze şi nu care să îmi amintească de micile defecte.
Voi, aşa ca fapt divers, ce părere aveţi de iniţiativa celor din Germania? Merită aplaudaţi şi lăudaţi sau nu?

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=KNthqC2fsVw]

Azi dimineaţă am primit de la daddy al meu nişte poze. Vă jur că am râs cu lacrimi când le-am văzut.
Sper să nu faceţi pipi pe voi de la atâta râs :D

puşa şi mâţa

puşa şi mâţa


puşa şi daddy

puşa şi daddy


daddy şi puşa

daddy şi puşa

În perioada: 7- 11 luna asta mă găsiţi la Galaţi. Persoanele doritoare de o ieşire la un “cico” îmi pot lăsa pe aici un mesaj

De câte ori nu v-aţi întrebat: DE CE NUMAI EU? DE CE NUMAI EU PĂŢESC ASTA? Şi de câte ori nu v-aţi dorit ca şi alţii să treacă prin aceleaşi ghinioane ca şi voi?
Eu mereu am avut o mică “problemă” la acest capitol. Mă întreb de ce trec numai eu prin anumite situaţii. Se pare că în acel moment nu fac decât să mă victimizez singură. Sunt sigură că nu sunt nici prima şi nici ultima care a trecut printr-o despărţire, printr-o ceartă sau pur şi simplu a avut o zi proastă. Dar cum ne stă în fire să ne facem nişte victime acţionăm şi reacţionăm în consecinţă.
Citeam la un moment dat pe un blog despre judecata: “ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte”. Dacă eu păţesc un lucru rău încep să mă rog ca şi x-ulescu să treacă prin acelaşi lucru. Nu! Nu aş vrea să treacă nimeni prin ceea ce am trecut eu. Poate pentru unii sunt nişte copilării, dar pentru mine au fost nişte momente în viaţă care m-au marcat fizic şi psihic. Am răni emoţionale şi răni trupeşti şi toate se datorează “victimizării”.
Până de curând am avut o discuţie destul de aprinsă cu un amic despre prima mea relaţie. El îl învinovăţea pe respectiv… acordându-i câteva prenume deloc plăcute mie. I-am explicat că nu el m-a obligat să mă urc în tren şi să fug de acasă, nu el m-a obligat să fac lucrurile pe care le-am făcut. Nu îi iau apărarea pentru că şi el a greşit mult faţă de mine, dar nu mi se pare normal să primească el toate bobârnacele. Atunci eram doi şi amândoi ne-am învăţat minte.
De ce mi-aş dori să treacă şi altcineva prin ce am trecut noi doi…chiar şi separaţi?
Nu înţeleg de ce unii trebuie să spună: “băi ai văzut ce a făcut x-ulescu? Băi deci eu nu aş face niciodată aşa ceva”. Dar nimeni nu se gândeşte la viitor…fie el şi îndepărtat. Nimeni nu se gândeşte că într-o zi poate fi pus în situaţia respectivă.
Vrem uneori răul oamenilor, dar când vine vorba de “pedeapsa” pentru această faptă devenim nişte victime şi refuzăm să vedem faptele trecutului.