Nietzsche a murit

Archive for the ‘familie’ Category

În ultima vreme majoritatea părinţilor nu prea mai ştiu să îşi educe odraslele. Fie sunt prea ocupate să îşi creeze un viitor financiar, fie pentru că nu îşi doreau acel copil.
Mulţi îi lasă în faţa televizorului la desene cu un grad de violenţă ridicat. Şi toate astea pentru ce? Ca să îi închidă gura copilului. Să nu îl mai audă: mama vreau aia sau tata vreau mingea.
Nepăsarea lor îi determină pe copii să facă orice numai să le capteze atenţia. Se bat, sparg, fură şi tot aşa. Ei sunt conştienţi că acestea sunt printre singurele metode a a atrage atenţia asupra lor. Totuşi uneori este prea târziu să mai poată fi făcut ceva.
Ştiu cazuri în care părinţii nu au fost niciodată la şcoală să se intereseze de situaţia şcolară a copiilor lor.
“O altă bubă” o reprezintă banii. Puştii de bani gata consideră că pot face numai ce îşi doresc pentru că părinţii îi pot salva din orice situaţie cu influenţa lor. Şi, drept urmare, ajung să comită inclusiv crime…fără a avea mustrări de conştiinţă.
Este trist că se ajunge în halul ăsta.
Vlad spunea la un moment dat că este important să ne implicăm în educarea tinerilor ce vin după noi.
Eu una sunt de părere că o să ne fie foarte greu să îi “reeducăm” atâta vreme cât peste tot- de la mass media până în mediul în care locuiesc se promovează violenţa.
Dacă îi dai unui copil de 10 ani o carte cu Creangă o să ţi-o dea de cap cerând Dragon Ball Z. Ăsta este adevărul!
Câţi părinţi mai ştiu să îşi educe odraslele? Să le arate ce este bine şi ce nu, să se intereseze de ei, de ce informaţii primesc din exterior şi tot aşa.
Nu spun să nu le mai dăm voie să se uite la TV, dar nici să îl prinzi cum are în geantă reviste pentru adulţi.
Calculatorul este, de asemenea, un mijloc mai puţin favorabil educării. Când îţi laşi copilul mai mult decât trebuie la calculator cred că este timpul să te opreşti. El dăunează, după părerea mea, cel mai mult.
Copiii au uitat să se mai joace afară- ceea ce mai nou a devenit un risc- oare câţi copii sunt răpiţi din faţa blocului?
Cred că mulţi părinţi ar trebui să înceapă să îşi pună nişte semne de întrebare cu privire la educaţia pe care o acordă copiilor lor.

Îmi amintesc de o prietenă de familie care a adoptat acum ceva ani buni o fetiţă. Şi îmi mai amintesc şi procesul de luuungă durată de până la adopţie. 1001 şi una de acte, uneori chiar inutile, dar asta este partea a doua.
Curiozitatea m-a făcut să caut mai multe despre asta.
Am dat peste un site cu diferite informaţii destul de utile, după părerea mea.
Ştiu doar că pentru a adopta un copil ai nevoie de nervi de oţel: durează un an pe puţin până termini cu actele şi toate idioţeniile alea- după cum spuneam uneori chiar inutile.
Nu spune nimeni că trebuie să fie un proces simplu ca bună- ziua, dar nici să te aducă la stadiul în care să te gândeşti: oare copilul ăla o să mai ajungă în sânul familiei mele?
Într-adevăt cei de la asistenţă socială trebuie să cerceteze cu lux de amănunte viitoarea familie a copilului, dar să fim serioşi, după părerea mea toate astea ar trebui să se facă atunci când copilul se află deja acolo: să vadă cum se înţeleg, dacă au grijă cu adevărat de copil. DA! Înainte într-adevăr trebuie să verifici trecutul familiei respective, motivele pentru care doresc să înfieze un copil, ce beneficii îi aduc copilului….lucruri de acest gen, dar sincer…astfel de analize nu ar trebui să dureze atât de mult. După cum am mai spus: este vorba de interesele copilului: cu cât este în sânul unei familii cu atât cresc şansele ca acesta să nu îşi rateze viitorul- cred că ştiţi că mulţi din copiii de la casele de copii abia ajung la liceu…să nu mai zic şi de facultate.
Totuşi, nu înţeleg de ce trebuie să dureze atât de mult. Da este vorba de o fiinţă umană, dar la fel este vorba şi de o fiinţă umană când stai cu orele să iei o adeverinţă- să spunem.
Puţini oameni- de care să ştiu eu- sunt dispuşi să înfieze. Mulţi fug de ideea de a creşte un străin. Eu una sunt încântată de ideea de a înfia. Mi se pare un gest nobil.
Nu ţine de mine, ci de acel copil care nu a greşit cu nimic şi care, din cauza unor inconştienţi sau laşi, riscă să îşi distrugă viitorul.
DA! Doresc să adopt un copil! Ştiu că mulţi or să spună că nu este acelaşi sentiment ca şi când ar fi al meu, născut de mine, dar de ce să fie diferit? Îl cresc, îl educ şi îl iubesc ca şi când ar fi al meu.
Mereu o să îi admir pe cei care adoptă un copil. Pentru că au curajul să poarte o luptă pentru un copil care nu are acelaşi ADN ca al lor.
Câte animale nu adoptă alţi pui, din alte specii? Ei de ce pot şi noi nu? Vă mai amintiţi cazul cu căţeluşa care a apărat şi încălzit un nou născut abandonat de fiinţa care i-a dat viaţa- aia nu e mamă. Şi a avut grijă de el până a venit cineva şi l-a luat? Chiar şi atunci căţelusa îşi arătase colţii.
De ce animalele adoptă şi iubesc pui din alte specii, în timp ce noi spunem: NU E DE-AL MEU! NU AM CUM SĂ ÎL IUBESC CA PE AL MEU.
Pentru mine toate astea sunt cu adevărat mistere…

În ultima vreme toate îmi merg ca dracu. Certurile tot mai dese cu ai mei, despărţirea, şcoala care mai mult stă decât merge. În fiecare dimineaţă mă trezesc cu un chef “nebun” de viaţă.
Nu mai ies în oraş, nu mă mai dau jos din pat…nu mai fac absolut nimic. Cu greu reuşesc să schiţez un zâmbet cretin, fals. Copiii de la centru mă sună şi mă întreabă când mai vin …şi mereu le dau acelaşi răspuns sec: când o să am timp. Am timp liber, prea mult chiar…dar mă simt inutilă, incapabilă să fac ceva.
Am jurat să nu mai beau…azi am cedat…pur şi simplu am cedat. Măcar acum să uit toate câcaturile prin care trec.
Prietenii mă invită la o cafea, la o petrecere…le răspund la fel: nu am bani, deşi portofelul stă neatins. Moralul îmi este la pământ. Azi aş fi fost în oraş cu el, sărbătorind…acum sărbătoresc încă o lună de singurătate.
Mi-a spus să îmi continui viaşa fără el…şi primul impuls a fost să îi spun că am pe altcineva…nu m-ar fi crezut. Am înghiţit în sec şi i-am zis: Sper să mori!
Acum am un pahar cu lichior de ciocolată în faţă…îl beau printre lacrimi.
Azi se mai fac şi 2 ani şi 2 luni de când au îngropat-o…au îngropat-o de ziua mea…făceam 21 de ani. Prietenii mă sunau să îmi spună “La mulţi ani!” şi eu plângeam…şi le respingeam apelurile.
Nu mai simt nimic acum…psihic dunt demoralizată…complet. Mary a încercat să mă facă să zâmbesc…măcar un pic. Nu pot. Mi-a zis că viaţa e de câcat…şi îi dau dreptate…măcar pentru ea să fiu mai puternică…măcar pentru mine.
Nu mai ştiu să maschez ceea ce simt…nici măcar zâmbetul ăsta cretin nu mă mai ajută.
Nu ştiu unde se duce viaţa mea…nu ştiu ce o să se aleagă de ea…momentan este goală…lipsită de multe…
Şi ciudat este că începe să se obişnuiască aşa.[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=URvC-7lcrvI]

Atât au trecut! Mi-e dor de ea…singurul regret este că nu am fost lângă ea atunci când a avut nevoie de mine.
Acum…mi-aş vinde şi sufletul numai să o ţin de mână în acele momente…

Deja simt că s-au adunat prea multe în mintea mea. Tot felul de idioţenii, de tâmpenii….deja simt cum am nevoie de nişte vin, dar am promis să nu mai beau…şi sper să mă şi ţin de promisiune. Trec prin acea perioadă minunată a vieţii mele în care mă întreb: ce dracu este de învăţat din toate astea?!
Cu ce mă ajută pe mine toate astea?!
Niciodată nu m-am mai simţit atât de…debusolată, pierdută…niciodată nu m-am mai simţit atât de ciudat. Am nevoie de o pauză…în tot ceea ce fac. Am nevoie să mă relaxez, să îmi pun în ordine gândurile, ideile şi toate sentimentele pentru că dacă nu o fac…hai să spunem că sunt ca o bombă cu ceas care stă în orice moment să explodeze…
Va urma…

DEEEEEEEEEEEEEEEEECCCIIII!!!!
De azi nu mai pun gura pe băutură. Mi-e rău de mor, sunt mahmură, dacă ţipă cineva lângă mine cred că aş fi în stare să îi dau cu ceva în cap numai să nu mai facă asta. De aseară şi până azi am băut o sticlă cu apă şi tot mi-e sete- arşiţa. Azi vine şi Mihai- habar nu am la ce oră. Cred că o să mă sune de la aeroport.
Gata! Nu mai ştiu ce să scriu şi nu vreau să îmi chinui creieraşii aiurea.

Îmi place viaţa mea…sau cel puţin asta îmi spun. Ciudat este că iar am devenit ploada aia emo. Nu ştiu de ce! Doar mereu mă iau de ei. În fine!
Eram în metrou şi mă întrebam: unde dracu vreau să ajung? Azi m-am dus la examen mahmură. Ieri am băut de am turbat…de ce? Nici eu nu ştiu. Sau poate ştiu şi pe undeva încerc să ocolesc subiectul. Stau şi mă întreb pe când va veni şi schimbarea?! Am mai primit o lovitură azi…aşa fraţilor! fără număr, fără număr că doar sunt din piatră, fără sentimente. Ciudat este că în seara asta probabil că o să mă fac praf! Sunt la al doilea pahar cu vin şi nu mă las până nu termin sticla.
Vorbeam într-o zi cu Mary şi îi spuneam că în momentul ăsta suntem amândouă terminate, distruse psihic. Problema este că ea este mai matură decât mine şi mereu îmi spune: “Nu mai bea! Îţi face rău! Te rog!Ai grijă de tine!” Eu o aprob şi seara când ajung acasă deschid o sticlă de băutură. Deja s-au adunat cam multe sticle şi ficatul meu începe să îmi facă scandal. Îi dau una şi continui să beau.
Momentan viaţa mea este de câcat! Am nevoie de umărul lui …să plâng pe el…şi el îmi spune că este într-o ceaţă în ceea ce privesc sentimentele. Aşa că mă închid în camera mea, bag nişte muzică, doar de dragul de a fi şi torn puţin câte puţin vin sau orice altceva.
M-a distrus.
Uneori îmi muşc buza să nu mai plâng, alteori am ochii umflaţi şi roşii de la atâta bocit. Poate am obosit…sau poate am realizat că s-a terminat. Nu ştiu…
Ştiu doar că am început să beau şi că îmi place starea pe care mi-o conferă…Pot să îmi iau gândul de la toate astea.
Acum sinceră să fiu nu ştiu de ce beau…chiar nu am motive. Motive întemeiate….pur şi simplu a devenit un…moft. Înainte de culcare mă îndop cu nişte alcool. Consider că aşa adorm mai repede, nu mai am coşmaruri, nu mă mai trezesc pe la 2 şi încep să plâng că proasta. Prea complicat pentru mine. Mama mi-a zis că îmi complic viaţa aiurea. Cu oameni care nu merită…poate are dreptate, poate ar trebui să o ascult mai des…nu ştiu.
Ştiu doar că trebuie să o termin cu obiceiul ăsta prost de a-mi mai distruge viaţa.
Poate că acum e cazul să mă maturizez…Să încep oare de mâine?

Mă macină o curiozitate de câteva zile: cine sunt cei care mă citesc şi mai ales care sunt motivele pentru care revin pe blogul lui Nietzsche.

CUI? CUM NU ŞTIŢI CUI?
LUI D3M3NŢIAL!!!!!!!!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=EqiojZAlNt8]
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=0URx_XJoITk]