Nietzsche a murit

Archive for the ‘d'ale muncii’ Category

Astăzi chiar nu mă aşteptam să am o zi prea grozavă. Mă aşteptam să mă cert cu şeful, să mă dezamăgesc, dar se pare că nu a fost aşa.
Am reuşit să îmi impresionez şeful, am zâmbit mult şi…cireşica de pe tort a fost când m-a rugat un alt blogger să scriu ca guest un articol pentru blogul său.
Am simţit cum inima a început să îmi bată din ce în ce mai tare de fericire. Este prima dată când cineva mă roagă să scriu chiar şi ca guest pe un alt blog. Este o senzaţie de nedescris, este o plăcere şi un sentiment de împlinire. Este pe puţin una dintre cele mai bune şi frumoase lucruri păţite în ultima lună. Acum am de ce să zâmbesc

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=zbY8Tn-LD1U]

Astăzi trebuia să fie reuniunea forumiştilor, daaar ca de fiecare dată au apărut persoane care să îmi spună: nu mai pot ajunge. Şi din câte persoane eram am rămas…numai eu. Desigur că împreună cu încă doi prieteni de-ai mei ne-am băgat picioarele, am plătit doi lei la intrare şi am plecat să ne plimbăm prin Grădina Botanică.
Recunosc cu mâna pe inimă că îmi doream de foarte multă vreme să merg, dar de fiecare dată găseam câte o scuză să NU merg. Acum nu am mai avut un motiv aşa că mi-am inima în dinţi şi am intrat pe poartă. Am făcut câteva poze care, sper eu, să vă încânte ochii:

Astăzi am trecut de a doua zi a regimului. Din păcate nu pot renunţa la cafea. Vreau să fie singurul meu viciu.
Cum au decurs acest două zile? Groaznic! Toată lumea în jurul meu mănâncă junk food, ăştia de la muncă vor de declare vineri ziua dulciurilor, în fiecare dimineaţă trec pe lângă magazile cu diferite prostioare şi tot aşa- sunt FOAAAAARTE pofticioasă. Totuşi văd şi o parte sau mai bine spus două părţi pozitive în această privinţă: mă simt mult mai bine- nu mai am durerile de stomac sau stările de rău şi am slăbit două kilograme. Mănânc sănătos, beau sucuri de fructe făcute numai în casă sau apă şi am renunţat total şi definitiv la prostioarele zilnice. Mi-am propus ca luna viitoare să mai scap de câteva kilograme bune cu acelaşi regim. Şi un alt lucru care mă încurajează este faptul că nu mi-e foame. Dacă înainte după ce mâncam prostioare din oraş la nicio oră mi se făcea iar foame acum pot rezista cam minim 3 ore fără să mănănc, dar regimul mă obligă să am 4 mese la o diferenţă de două ore. Acceptabil având în vedere că două dintre mese le iau la muncă- am ajuns să îmi iau pacheţel. De un singur lucru îmi este poftă: ciocolată. Numai când mă gândesc îmi curge o băluţă în colţul stâng al gurii, daaar am renunţat de tot la ea. Acum am voie să mă bucur numai de piureul de fructe care de cele mai multe ori este dulce acrişor, aşa cum îmi place mie. Şi dacă o să gust acum din ciocolată ştiu că o să renunţ la regim şi nu este de bine.
Am promis ca de săptămâna viitoare să mă apuc şi de câteva exerciţii uşoare ca să îmi remodelez poponeaţa [=))]. Nu vă gândiţi că îmi doresc vreun corp din ăla a la fotomodel, nu mulţumesc. Formele pe care le am nu îmi permit să am 90-60-90. Ce mama naibii doar sunt moldoveancă cu forme rotunde [fac reclamă mascată :D]
Oricum dacă o să ajung la rezultatele de acum un an o să fiu şi mai fericită şi mai sănătoasă.
Uraţi-mi noroc! O viitoare piţipoancă :))

După cum spuneam în zilele trecute din cauza problemelor de sănătate sunt obligată să ţin un regim- destul de strict aş putea spune. Este a doua zi de când am început să salivez după mâncărurile tradiţionale: sandwich-uri sau pizza. Din păcate sau fericire orice încercare a mea de a mânca astfel de alimente va fi pedepsită cu o durere în toată regula de stomac. Aşa că am preferat să rămân numai la statutul de salivat.
O altă problemă pe care eu o întâmpin zilnic este tonomatul cu prostioare din holului birourilor. Azi dimineaţă când am ajuns la muncă am fost nevoită să îi spun “adio”. Recunosc că despărţirea nu a fost deloc plăcută. Amândoi aveam lacrimi în ochi şi multă durere în suflet, dar am decis că o îmbrăţişare ar fi mai puţin bună în această despărţire.
L-am trădat în cel mai urât mod cu putinţă: l-am trădat cu două mere şi o banana. Vedeam durerea din sufletul său, dar…această despărţire era inevitabilă. O să încerc mâine să nu îl privesc în ochii roşii şi umflaţi de plâns. Este cel mai bine…pentru amândoi.
Dar această despărţire o să fie urmată şi de o alta… adio tonomatule cu cafea. Sper ca totuşi tonomatul cu mâncare să nu discute în această seară cu el şi să nu îi spună ce îl aşteaptă mâine.

În fiecare zi după ce scap de la muncă merg pe jos cam o oră. Pentru simplul motiv că am nevoie de mişcare şi de relaxare. Cu muzica de pe mp3, cu ghiozdanul în spate şi o ţinută cât mai comodă încerc să mă separ de restul populaţiei.
Totuşi aseară am văzut o fază care m-a lăsat mască: două dudui stăteau frumos pe o bancă din faţa blocului şi făceau muntele de coji de seminţe. Şi nu le spargeau în mâini şi apoi să arunce cojile…nuuuu. Le băgau în gură şi scuipau fără probleme coaja, păstrând miezul.
Eu vă garantez că ele sunt duduile care o să ţipe la colţ de stradă că vor să le respecţi pentru că sunt nişte domnişoare educate. Rar am văzut o duduie asemenea lor care să cedeze locul în metrou sau tramvai unui bătrân sau să îi ajute să coboare. Zilele trecute am văzut o asemenea domnişoară care “îi vorbea frumos şi politicos” unei doamne- care ar fi putut să îi fie mamă. Şi cel mai “frumos” moment a fost când duduia a scuipat-o pe doamnă. Motivele? Tanti a lovit-o din greşeală când a pus frână tramvaiul. Na de colea educaţie.
Presupun că într-un moment, sigur nu secolul acesta, aceste dudui vor primi şi respectul cuvenit. Şi nu! Nu este vorba de cel la care vă gândiţi voi. La un moment dat vor dispărea de pe faţa planetei. Nicio femeie adevărată nu ar accepta ca numele de “femeie” să fie purtat de nişte retardate cu patru clase- cu 2 repetenţe. Eu una nu aş suporta să fiu asociată cu o astfel de duduie. Nu sunt cea mai feminină persoană, dar nici să scuip seminţe ca ultimul boschetar nu aş accepta să fac, să fie ca o activitate de relaxare a neuronilor.

De câteva luni încoace, asta ca să nu spun ani am descoperit o nouă pasiune: să îmi complic viaţa. Şi aici nu fac referire la scărpinatul urechii stângi cu mâna dreaptă. Doamne fereşte! Asta ar fi un mic copil pe lângă experienţele din trecut. Pe undeva pe acolo, prin interiorul meu simt şi câteva dorinţe masochiste. La urma urmelor orice dorinţă de a-mi complica viaţa se află într-o legătură directă cu tendinţele sado-maso.
Nu îmi explic de unde şi până unde au apărut, dar nici nu mă complic să găsesc o soluţie în a scăpa de ele. Ba mai mult de la o vreme am început să o văd ca pe o foaaarte bună scuză. Nici măcar comoditatea nu mai întrece complicarea la capitolul scuze. Şi de ce nu? Dacă e să stăm să ne gândim de multe ori am preferat să venim cu fraza “doamne ce îmi mai complic viaţa”…adevărul este că sună mult mai bine decât: “băi am încercat,dar degeaba”.
Şi acum vine întrebarea: de ce ne complicăm viaţa? Ştiţi că de obicei lucrurile sau acţiunile au valori de 1 sau de 0, este sau nu este, dar cum noi suntem oameni deştepţi mai băgăm şi câte un 2 acolo…ca să fim siguri pe viitor.
Voi vă complcaţi viaţa?

Cum de câteva zile am avut nişte dureri de stomac am zis să îmi fac curaj şi să mă duc la medic. De data asta am fost fată deşteaptă şi m-am dus la clinică particulară.
Ajung acolo, plătesc milionul- atât este consultaţia şi intru în cabinet. Şi încep să îi spun medicului şi de aia şi de ailaltă. Parcă eram o babă.
Desigur că omul începea cu întrebările, le mai repeta, se făcea că se uită pe analizele mele şi tot aşa. Mă pipăie pe stomac, îmi ia tensiunea şi îmi caută pulsul. După ce termină toate astea mă ia iar la o serie de întrebări. Îi răspund ca la clasa întâi şi sper să îşi dea seama ce am.
Se apucă la un moment dat să scrie pe calculator ceva. Eu mă uitam din ce în ce mai disperată şi îl întreb: “ce am?”
“Păi cred că este de la stomac, dacă nu de la ficat sau intestinul gros.”
Traducere?! Habar nu are ce am. Deja îmi dădeam pumni în cap că am dat atâţia bani- şi o durere de cap în plus la lista de of-uri nu ar fi fost o problema.
Într-un final îmi spune că trebuie să îmi fac o ecografie la ficat şi să urmez un tratament. Un tratament ce presupunea PASTILE. Păi tu îi dai unui om care a început să aibă probleme cu fierea tone de pastile?
Desigur că nu voi urma acest tratament, iar duminică o să plec la Galaţi să mă internez în spital. Credeam că tratamentele cu pastile se dau numai după ce faci analize să vezi şi tu cum stă treaba cu omul respectiv, dar… cum la noi nimic nu este cum ar trebui. Deja nu ma mai miră nimic.
Ce mi-a zis mama? Să nu iau nicio pastilă până nu fac o investigaţie normală. Acum să îmi fie cu iertare, dar eu cam acum 4 luni am urmat un tratament de o lună. Adică într-o lună am înghiţit cam 150 de pastile. Aveam pastile pentru tratarea infecţiei, pentru tratarea posibilelor efecte secundare ale pastilelor pentru infecţie, pentru ficat, pentru tiroidă şi pentru… încă o chestie.
Per total? În luna aia am mâncat pastile. Abia acum organismul meu şi-a mai revenit şi tu vrei să mă îndopi cu pastile? Nu merci!
Din păcate mă gândesc cu groază că o să vină vremea când o să trebuiască să mai dau pe la medic pentru una două…Şi acum vine întrebarea mea: unde o să mă duc? La stat ca să mă dea ăia afară sau să îmi dea tratamentul necorespunzător sau la particular unde în loc de soluţii aud zeci de întrebări?!

Cum eram eu aşa la muncă şi îmi făceam meseria ca o fată conştiincioasă mă sună o tipă cu care eu nu m-am înţeles niciodată la trainnig şi cu care am avut onoarea de a nu fi colegă- a fost respinsă la ultimul test.
Şi cum îmi explica ea acolo de zor îmi spune că şi-a deschis o afacere şi că vrea să lucrez la ea. Deja eu începusem să îmi pun câteva semne de întrebare: adică îţi deschizi propria firmă, dar cauţi să lucrezi în altă parte? Ciudat aş spune.
Nici bine nu apucă să îmi spună despre firmă că îmi şi pasează la telefon un “asociat” de-al ei. A început individul cu prezentările şi a început să îmi turuie la telefon că e o afacere nouă, prosperă…bla bla bla
Când îl întreb cu ce se ocupă mai exact firma omul o cam dă cotită: că de fapt e comenţ digital, că dacă nu îmi place îmi pot alege alt domeniu, depinde numai de ce ştiu să fac. Eu rămân perplexă la telefon şi îi cer din ce în ce mai insistent mai multe detalii. El îmi spune că nu poate acum, dar dacă vrea ne întâlnim în Cora şi discutăm acolo.
Desigur că nu m-am dus. Sunt mai căzută în cap şi aeriană, dar astfel de chestii nu sunt chiar atât de normale, iar telefonul primit de la duduie nu mi se părea deloc unul potrivit. Aşa că…mă fac că plouă.
După o oră de la ora stabilită mă sună respectivul. Că de ce nu am venit, că x, că y. Şi mă trezesc că îmi spune: ştii la jobul ăsta câştigi în jurul a 1000 de euro lunar.
HAI să recapitulăm: un job pe net plătit cu 1000 de euro! A ce vă sună? DA DA!!! Spuneţi în cor: A VIDEO CHAT!
Să pic de pe scaun când îmi spune ăla salariul. Că să îmi dau demisia la noul loc de muncă pentru că el îmi oferă lunar 1000 de euro.
BĂ NENE MĂ LAŞI?! Te-ai ţăcănit la cap?! Dar eu sunt curioasă de o chestie: de unde şi până unde s-a gândit deşteapta aia să îmi dea numărul de telefon unul asemenea individ.
În fine!
Totuşi cred că e timpul să mă gândesc din ce în ce mai serios la o asemenea ofertă din moment ce este a doua oară în viaţa asta de când primesc un loc de muncă în video chat….saaaaaaaaaaauuu muncesc ca tot omul de rând fără să îmi arăt zonele acoperite unui moş libidinos care ar putea fi chiar vecinul de la parter.

Chiar dacă astăzi toate mi-au mers ca pe roate trebuia să se întâmple şi ceva rău. Că deh…cică aşa este firesc.
Din păcate mama unei persoane apropiate şi dragi mie s-a îmbolnăvit. Nu mi-a venit să cred când mi-a dat vestea prin telefon şi speram ca totul să fie un coşmar. Dar nu a fost să fie aşa. Ciudat sau nu azi pentru prima dată după multă vreme m-am rugat ca ea să se însănătoşească.
Multă sănătate! Din păcate numai atât pot spune

Cum veneam eu aşa de la muncă [doamne cât îmi place să zic asta] mă opreşte un nene fix când să intru în lift. Prinde uşa şi stă…şi stă şi începe să o analizeze. Eu lihnită de foame, ruptă în gură de oboseală aproape că îmi venea să îi dau cu traista în cap şi să îi zic să mă lase să urc.
“DAAAA!!! Asta nu o să ţină! E lipită şi atât. Sigur se rupe acuma.”
Eu mă uit la el cu o faţă de “haide bre mă laşi să urc?” şi nici bine nu apuc să deschid gura că îl aud:
“Dacă urci acum cu liftul te blochezi sigur!”
“De ce?”
“Că ştiu eu!”
Sinceră să fiu eram mult prea sictirită să urc pe scări şi am zis să urc cu liftul 8 ETAJE.
“Păi m-am mai plimbat cu liftul şi nu m-am blocat.”
“Bine, dar să ştii că tu rişti.”
Am închis uşa, am apăsat 8 şi am ajuns cu bine în casă. Nici măcar nu a dat semne că ar vrea să se blocheze.
M-am cam săturat să tot aud de la diverşi indivizi că “vai doamne pică liftul”, “pică blocu”, pică neuronii.
Dacă ar fi fost să mă iau după mai bine de jumătate din aceşti reparatori şefi probabil că mi-ar fi fost frică să mai ies din casă.
Apropos: oare dacă m-aş fi blocat în lift ce s-ar fi întâmplat?