Archive for the ‘zapaciti’ Category
Posted in M-am trezit de dimineaţă cu un chef “nebun” să învăţ…sau mai bine zis să repet. Azi am examen apropos! Să îmi ţineţi pumnii 😀
Şi din cheful ăsta al meu nebun a ieşit şi ceva bun. M-am înscris la o şcoală de vară în Delta Dunării. Nu mă aştept să câştig sinceră să fiu, dar nu strică să încerci…la urma urmelor cât rău poate să îmi facă,nu? O ieşire de acest gen după licenţă o să fie mai mult decât bine primită.
Să vedem, să vedem ce-o să iaaasă ;))
Gata! Mă întorc la repetat.
V-am pupaaat!
Astăzi o să fiu plecată toată ziua. Am la 10 un examen. Dup asta mă duc la EL. Avem planuri mari: mergem la expoziţia de origami, stăm la un concert de jazz şi la noapte- sperăm- mergem la muzee [este noaptea muzeelor deschise].
Aveţi grijă ce faceţi şi distracţie plăcută!
De când stau la fratele meu eu mă ocup strict de partea de bucătărie: cumpărături, spălat vase, gătit.
De fiecare dată când merg la piaţă nu cred că există măcar un vânzător cu care să nu mă iau la ceartă.
1. Mă dusesem să iau nişte cartofi. Vroiam 2 kile juma. Aveam planuri mari cu ele.
– Două kilograme de cartofi, vă rog!
– Nu vreţi să vă pun 3? Că să fie exact?
– Nu!
– Haide domniţă! Că juma de kg e puţin.
– Dar eu am nevoie de 2,5 kilograme. Nici mai mult şi nici mai puţin.
– Păi poate mai faceţi şi altceva cu ei.
– Sunt sigură că dacă o să mai am nevoie de încă o jumătate de kg o să mai fac un drum până la piaţă, dar acum nu vreau decât 2,5 kg.
– Haide domnişoară!
– Ştiţi ceva? Eu nu mai am nevoie de cartofi.
Mă întorc şi plec la altă tarabă. Auzeam cum pomenea nenea de toţi sfinţii pe care un familion îi poate avea. La următoarea tarabă am fost servită cu FIX 2,5 kg de cartofi 😀
2. Eram în Galaţi şi mă rugase mama să iau o apă la 5 litri. Zis şi făcut. Mă îmbrac şi o tai. Ajung la magazin, cumpăr apa şi când să îmi dea restul văd o pastilă de gumă Orbit.
– Dar nu am cerut gumă.
– Păi nu am să vă dau restul
– Nu mă interesează. Îmi daţi altceva, dar nu gumă.
– Dar ce are guma?
– Nu mănânc gumă.
– Cum nu mâncaţi gumă?
– Foarte simplu! Nu îmi place să rumeg o bucată de cauciuc. Daţi-mi altceva!
– Păi nu am ce.
– Atunci îmi daţi tot restul fără gumă.
– Nu am!
– Nu mă interesează.
După vreo 10 minute, minute în care se formase o coadă în spatele meu au apărut miraculos cei 3000 de lei[vechi] pe care duduia nu avea de unde să mi-i dea.
3. Când mergem la piaţă trebuie să avem mărunt. Asta e clar! Vroiam să iau nişte zarzavat, salate, chestii pentru o salată. Mă duc la o duduie şi îi spun ce vreau. Când îi întind banii se uită luuung la mine şi îmi spune:
– Nu am să vă dau restul! Duceţi-vă să îi schimbaţi şi reveniţi la mine!
Eu mă uitam la ea şi mă faceam că o ascult. Mereu am fost de principiul că dacă vrei să vinzi ceva îl faci pe dracu în patru şi faci rost de rest ca să dai clientului. Dar duduia nici măcar nu s-a sinchisit să întrebe prin vecini dacă au sau nu să îi schimbe banii de la mine.
Când am auzit că trebuie să mă duc EU să schimb banii i-am pus sacoşa pe tarabă, i-am luat baniide la mine şi m-am dus fix lângă vecin. Miraculos acesta avea să îmi dea restul. Privirea duduii nu a fost una plină de dragoste…dar nah! Asta e! Să îşi înveţe lecţia: clientul nostru, stăpânul nostru.
4. Când eram la Galaţi şi mă trimitea la piaţă aveam o regulă: LISTA!!!! O puneam pe mama să stea 10- 20 de minute să se gândească bine de ce are nevoie. Asta ca să nu fac 100 de drumuri.
După ce îmi face lista o tai la piaţă. Iau tot ce era trecut pe listă, ajung acasă . Mama începe să scoată cumpărăturile din sacoşe şi deodată o văd că face nişte ochi cât cepele.
– Ce ai uitat să îmi zici să iau?
– Stafide.
– Gândeşte-te bine!!! Mai vrei şi altceva?????
– NU fetiţă!
Mă încalţ şi o tai pentru a doua oară la piaţă. Iau stafidele şi mă întorc. Nici bine nu intru pe uşă că o văd pe mama cu o sacoşă în mână şi cu o faţă de căţel plouat.
– IAAAR?!
– Am uitat de mâncarea pentru căţel.
– Glumeşti,nu?
– Nu.
Iau sacoşa, iau banii şi plec, deja nervoasă, la piaţă. Mă opresc la magazin, iau mâncarea pentru căţel şi mă îndrept spre casă. Pe drum făceam mătănii sperând să nu mai fi uitat mama nimic. Ajung acasă, dau sacoşa şi mă uit la ea.
– Fetiţă!
– Nu! Nu mă mai duc nicăieri. Dacă mai ai nevoie de ceva te duci tu că eu nu mai pot.
– Hai fetiţă că acum glumeam.
….
Glumă sau nu în ziua aia mi-am mai lungit mâinile cu un centimetru. Am făcut febră musculară de la cât am urcat şi coborât de la 4 şi am ajuns să ştiu toate preţurile din piaţă.
Stăteam frumos la mine în cameră şi mă pregăteam de plecare.
Deodată mi se aprinde beculeţul, mă ridic şi mă îndrept spre bucătărie. Cu cât mă apropiam mai mult de bucătărie cu atât deveneam tot mai debusolată. Ajung în bucătărie, îmi pun mâinile în şold şi mă uit complet buimacă.
“Ce vroiam de aici?” Mă uit în stânga, mă uit în dreapta…mă duc la geam. Mă duc în cămara, deschid dulapul….din ce în ce mai debusolată. Ce doamne iartă-mă vroiam de aici?! Ştiam că am nevoie de ceva…că altfel nu aş fi plecat din camera mea. Mă gândeam că poate trebuie să mai iau ceva…sau poate…
După vreo 10 mă luminez la faţă…mi-am amintit!!!!!!!!!!!
VREAU LA BAIE!!!
Buuuuuuuunnn!!! Azi am trăit cea mai ciudată şi amuzantă experienţă. Dădeam să mă duc la farmacie să îmi iau o cremă pentru nenorocitul ăla de herpes care nu dă semne că ar vrea să dispară cââând mă opreşte o bunicuţă îmbrăcată în halat de casă.
Nici bine nu apuc să ajung la cutia poştală că mă opreşte bunicuţa:
– Eşti de aici,nu? Unde stă Cristina?
Eu mă uit debusolată la bunicuţă crezând că vorbeşte cu altcineva.
– Pftim?
– Unde stă Cristina? La ce etaj?
Până să îi spun că nu ştiu cine este Cristina o aud:
– Este o fetiţă blondă, cu codiţe….este clasa a patra. La ce etaj stă?
– Păi…eu nu…
– O ştii pe Cristina?
– Eu nu cunosc nicio Cristina…plus de asta că la etajul la care stau eu, adică la 8, nu stă nicio Cristina.
În secunda doi am simţit cum băbuţa mai avea puţin şi mă omora. De parcă aş fi insultat-o când i-am zis că nu ştiu de nicio Cristina cu părul blond şi codiţe şi în clasa a patra.
Noroc că a intrat în scară un cuplu care i-au recomandat băbuţei să îl întrebe pe administratorul blocului [care mai nou am aflat că stă la doi =)) ].
Plecând dezamăgită spre scările blocului băbuţa nu a ezitat nici de această dată să îmi arunce nişte priviri care parcă mă omorau.
Mi-am văzut debusolată de drum şi m-am rugat să nu mai dau de băbuţa care o caută pe Cristina ei cu părul blond şi codiţe şi în clasa a4a.
De când mă ştiu am fugit de machiajul de orice fel. Probabil că lenea de a mă demachia seara este principalul motiv.
Totuşi, nu înţeleg de ce puştoaicele- fără riduri de altfel- preferă să se machieze, preferând să fie muuult mai mature decât par. Sunt nişte întrebări stupide ce-i drept, dar dacă e să stăm să ne gândim…cam îşi au sensul.
Probabil că unul dintre motive este acela prin care “vedetele” sunt promovate. Când vezi la tv cât de aranjate şi fandosite sunt unele dudui parcă îţi vine şi ţie să te machiezi- aici zic strict de fete…şi nu numai…am văzut că e o modă în rândul băieţilor să se machieze…câââââh!!!
În fine!
Mă uitam cu Creţuli pe nişte poze ale unor vedete: machiat vs nemachiat…şi eram pur şi simplu şocate de ceea ce vedea. Din păcate, asta se promovează. La fel cum se promovează şi talia de viespe. Este groaznic să ai forme, şolduri, sâni şi cur… Eşti considerat o anomalie a naturii. Aşa stă treaba şi cu machiajul. Nu zic că nu mă machiez…o fac…raaar, dar o fac. Dar eu la 14 ani habar nu aveam ce înseamnă ăla machiaj. Primul meu rimel a fost în primul an de facultate când habar nu aveam cum se foloseşte. Mi se părea…şi încă mi se mai pare o aberaţie să mă machiez…
La vopsit nu zic nimic pentru că mă vopsesc…şi asta numai pentru că mă plictisesc prea repede de culoarea pe care o am, de freza pe care o am…
Într-o discuţie cu un băiat am ajuns amândoi la concluzia că o femeie naturală- poate cu un machiaj delicat- este mult mai fermecătoare decât una machiată cu bidineaua.
Într-un final, dragii mei cititori, cum stă treaba?
Păăăăi cu ce să încep?
1. Am fost la bazin şi mi-am bălăcit corpu vreo oră.
2. Mi-am făcut mii de draci la supermarket: am stat la o coadă aproape o oră şi în spetele meu era o cucuoană care mai avea puţin şi dădea peste mine- drept răsplată a primit vreo două coate…din greşeaaalăăă… :)) sau nu
3. Un nenorocit de proiect nu îmi dă pace- şi nu! Nu este vorba de licenţă.
4. Mi-am luat o bentiţă nouă super cute
5. A ajuns iepuraşul şi pe la Ovidiu
6. Am mâncat o tonă de căpşune aseară…poftele domnule…poftele 😀
7. Mâine mă duc la teatru :X Abia aştept
8. Melodia zilei:
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=FglU0X-Vyrw]
9. Se apropie licenţa
10. Tot nu am idei 😀
Ascultam acum câteva zile o melodie..şi mi-am amintit de copilărie…oooohhh dulce copilărie!
De ce mi-am adus aminte? Păi pentru simplu fapt că mă gândesc cât de norocoşi am fost. Ce ştiam noi de calculatoare, de jocuri pe console, de filme violente, desene cu violenţă.
Vă mai amintiţi jocurile copilăriei?
Noi am fost o gaşcă de vreo 30 de copii. Eu şi cu încă vreo 4 eram cei mai mari. Restul erau de aceeaşi vârstă.
Când ieşeam afară ni se auzeau vocile până la stradă.
Daaar ceva s-a întâmplat…ne-am maturizat. Prima “ruptură” s-a produs când cei mai mari au ajuns la liceu. După ei, la vreo 2 ani, am urmat eu. Deodată lucrurile s-au schimbat cu 180 de grade. Deja la liceu nu mă mai interesau “prietenii copilăriei”. Eram preap reocupată să mă distrez ca cu colegii mei de liceu. Am început să cunosc băieţi de facultate, să ies cu ei, să mă distrez. Deja, în clasa a12a, abia dacă ne mai ziceam “salut”. Fiecare avea o altă mentalitate, avea alte dorinţe, alte visuri de viitor. Ruptura a fost prea bruscă şi dureroasă aş putea spune. Din gaşca de 30 de oameni am mai rămas în relaţii bune cu 2 persoane, cu încă 2 fete: creţuli şi blondi. Atât!
Când am ajuns la facultate deja parcă nu mai eram copila aia care juca “baba oarba” sau “flori, fete sau băieţi”.
Mi-e milă de generaţiile care ne urmează. Ei habar nu au ce copilărie frumoasă am avut. Nu aveam griji, stăteam până la 12 fără să le fie alor noştri frică să nu fim răpiţi. Erau alte vremuri, mult mai frumoase.
Daaarrr… toate sunt numai amintiri din copilărie.