Archive for the ‘romantism’ Category

De câte ori nu v-aţi întrebat: DE CE NUMAI EU? DE CE NUMAI EU PĂŢESC ASTA? Şi de câte ori nu v-aţi dorit ca şi alţii să treacă prin aceleaşi ghinioane ca şi voi?
Eu mereu am avut o mică “problemă” la acest capitol. Mă întreb de ce trec numai eu prin anumite situaţii. Se pare că în acel moment nu fac decât să mă victimizez singură. Sunt sigură că nu sunt nici prima şi nici ultima care a trecut printr-o despărţire, printr-o ceartă sau pur şi simplu a avut o zi proastă. Dar cum ne stă în fire să ne facem nişte victime acţionăm şi reacţionăm în consecinţă.
Citeam la un moment dat pe un blog despre judecata: “ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte”. Dacă eu păţesc un lucru rău încep să mă rog ca şi x-ulescu să treacă prin acelaşi lucru. Nu! Nu aş vrea să treacă nimeni prin ceea ce am trecut eu. Poate pentru unii sunt nişte copilării, dar pentru mine au fost nişte momente în viaţă care m-au marcat fizic şi psihic. Am răni emoţionale şi răni trupeşti şi toate se datorează “victimizării”.
Până de curând am avut o discuţie destul de aprinsă cu un amic despre prima mea relaţie. El îl învinovăţea pe respectiv… acordându-i câteva prenume deloc plăcute mie. I-am explicat că nu el m-a obligat să mă urc în tren şi să fug de acasă, nu el m-a obligat să fac lucrurile pe care le-am făcut. Nu îi iau apărarea pentru că şi el a greşit mult faţă de mine, dar nu mi se pare normal să primească el toate bobârnacele. Atunci eram doi şi amândoi ne-am învăţat minte.
De ce mi-aş dori să treacă şi altcineva prin ce am trecut noi doi…chiar şi separaţi?
Nu înţeleg de ce unii trebuie să spună: “băi ai văzut ce a făcut x-ulescu? Băi deci eu nu aş face niciodată aşa ceva”. Dar nimeni nu se gândeşte la viitor…fie el şi îndepărtat. Nimeni nu se gândeşte că într-o zi poate fi pus în situaţia respectivă.
Vrem uneori răul oamenilor, dar când vine vorba de “pedeapsa” pentru această faptă devenim nişte victime şi refuzăm să vedem faptele trecutului.

Va spuneam ieri ca m-a rugat un alt blogger sa scriu ca guest un articol pentru un blog, altul decat al meu.
Uite ce a iesit:

Despre curaj, frica si decizii

Omul in complexitatea sa traieste intr-o lume definita ca fiind un cerc vicios. Este o lume impartita in doua jumatati perfect egale. Pe de o parte curajul si pe de cealalta parte frica. Daca ar fi existat numai curajul lumea ar fi perfecta, lipsita de griji, probleme, ar fi fost ceva monoton si deloc atragator, iar daca ar fi fost numai frica lumea ar fi fost o simpla dezamagire in ochii filosofilor sau ai poetilor, ai pictorilor si ai muzicienilor.
Nu am mai fi citit despre curajul de a spune ce simtim, nu am mai fi citit despre curajul de a indrazni sa visam, sa fim noi, sa radem si sa ne bucuram. Frica si tacerea sunt armele cele mai periculoase ale unei minti nedescoperite. Un geniu tacut poate crea o lume a creaturilor demonice, poate crea ura in propriul suflet, se poate izola si poate uita a fi om.
Ce este mai placut pe lumea asta decat sa fii om? Sa spui “Au” cand te doare, sa spui ca iti este dor cand plangi, sa spui “multumesc” cand simti?
Ce s-ar mai intampla cu lumea daca toti am refuza sa fim niste mici luptatori ai curajului? S-ar mai fi inventat basmele?
Intr-o poveste a unei lumi pline de frica Romeo a avut curajul sa ii spuna “te iubesc” unei tinere Julieta. Ce s-ar fi intamplat daca William Shakespeare nu ar fi avut o poveste despre curajul de a iubi si a spune acest lucru?
Niciodata nu o sa primim curajul, ci o sa ni se ofere posibilitatea de a fi curajosi, de a indrazni sa spunem si sa facem ceva, sa schimbam un lucru, fie el cat de mic. Trebuie sa vedem acea oportunitate pentru ca in caz contrar am cadea in universul unei lumi definita de frica, teama si lipsa unui curaj, curajul de a fi acei mici luptatori.
Daca Don Quijote nu ar fi incercat sa se lupte cu morile de vant, daca nu ar fi luptat pentru iubirile sale povestea sa ar fi fost o alta insiruire de cuvinte, fara semnificatie si fara rost.
Daca printul pe cal alb nu ar fi omorat dragonul si nu ar fi salvat-o pe printesa sa din castel atunci nu am mai fi crezut in printi si printese. Nu am mai fi avut curajul sa spunem si sa credem in basme, ci am fi fost umbriti de gandul ca printul nostru nu a gasit castelul si ca dragonul nu poate fi invins.
De ce ne este frica sa spunem uneori ce suntem si cine suntem? De ce ne este frica sa spunem uneori ce simtim si ce ne dorim? Oare este chiar atat de greu sa acceptam curajul in locul fricii?
La urma urmelor fiecare din noi are in inima sa un mic luptator curajos.


Nu am pus diacritice pentru ca a vrut sa fie articolul. Cum vi se pare?:D

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=MBpyuYgfCWA]

Papa, Why Do You Play
All The Same Old Songs
Why Do You Sing
With The Melody

Cause Down On The Street
Somethings Goin’ On
There’S A New Beat
And A Brand New Song

He Said
In My Life, There Was So Much Anger
Still I Have No Regrets
Just Like You, I Was Such A Rebel
So Dance Your Own Dance, And Never Forget

N’Oubliez Jamais
I Heard My Father Say
Every Generation Has It’S Way
A Need To Disobey

N’Oubliez Jamais
It’S In Your Destiny
A Need To Disagree
When Rules Get In The Way
N’Oubliez Jamais

Mamma, Why Do You Dance
To The Same Old Songs
Why Do You Sing
Only The Harmony

Down On The Street
Something’S Goin’ On
There’S A New Beat
And A Brand New Song

She Said
In My Heart Theres A Young Girls Passion
For A Life Long Duet
Someday Soon
Someone’S Smile Will Haunt You
So Sing Your Own Song And Never Forget

N’Oubliez Jamais Page 2
I Heard My Father Say
Every Generation Has It’S Way
A Need To Disobey

N’Oubliez Jamais
It’S In Your Destiny
A Need To Disagree
When Rules Get In The Way
N’Oubliez Jamais

What Is This Game
Searching For Love Or Fame, It’S All The Same
One Of These Days You Say That Love Will Be The Cure
I’M Not Sure

N’Oubliez Jamais
I Heard My Father Say
Every Generation Has It’S Way
A Need To Disobey

N’Oubliez Jamais
It’S In Your Destiny
A Need To Disagree
When Rules Get In The Way
N’Oubliez Jamaïs

Astăzi chiar nu mă aşteptam să am o zi prea grozavă. Mă aşteptam să mă cert cu şeful, să mă dezamăgesc, dar se pare că nu a fost aşa.
Am reuşit să îmi impresionez şeful, am zâmbit mult şi…cireşica de pe tort a fost când m-a rugat un alt blogger să scriu ca guest un articol pentru blogul său.
Am simţit cum inima a început să îmi bată din ce în ce mai tare de fericire. Este prima dată când cineva mă roagă să scriu chiar şi ca guest pe un alt blog. Este o senzaţie de nedescris, este o plăcere şi un sentiment de împlinire. Este pe puţin una dintre cele mai bune şi frumoase lucruri păţite în ultima lună. Acum am de ce să zâmbesc

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=zbY8Tn-LD1U]

By P


Simţeam că se întâmplă ceva. E ca un feelling pe care îl am de când mă ştiu. Am sunat-o să vorbesc cu ea, cred că îmi e prea dor de ea.
«Ne-am despărţit!»
Atât am reuşit să înţeleg din cuvintele ei. Plângea şi simţeam că iar o să facă prostia pe care o face de fiecare dată, pentru că e atât de moale, pentru că de fiecare dată i-am zis degeaba că nu o merită.
Regret că acum nu sunt lângă ea să o ţin în braţe, să o mint spunându-i că de mâine o să îl uite. O cunosc şi ştiu că nu o să îl uite.
Venele mai au puţin şi ponesc de dracii pe care îi am. Pe de o parte vreau să o susţin, dar pe de alta vreau să o las să sufere, poate aşa îşi învaţă lecţia.
Îmi pare rău că acum nu sunt aproape de ea, că nu o să fiu nici pe 18 octombrie, nici de ziua ei, nici de crăciun sau de revelion, dar ştie că mă gândesc la ea …mult, prea mult pentru ce există acum între noi doi.
Am întrebat-o de nenumărate ori de ce el: ce are el, de ce nu îl uită, de ce nu îl acceptă pe cel care o iubeşte şi o respectă [nu e neapărat vorba de mine].
«Pentru că a ajuns să fie ca un drog»
Mă enervează. De asta îmi vine să o şi pălmuiesc, să se trezească dracu din ceea ce trăieşte acum. Dacă ar înţelege că nimeni nu merită sacrificiul ăsta, că nimeni nu merită lacrimile şi iubirea ei…nici măcar eu. Eu ăla care i-am greşit, eu ăla care a primit cele mai urâte cuvinte: «te iert, dar nu o să uit că m-ai dezamăgit»
Viaţa ţi-o trage când îţi e mai bine şi mie mi-a tras-o cât să mă facă să nu mai fiu alături de ea…niciodată.

Dar DE CE EL?

Într-o lume atât de gri şi de lipsită de fericire nişte oameni nefericiţi caută o ultimă speranţă, o ultimă urmă de fericire.
Au uitat să râdă, au uitat să plângă, au uitat să fie oameni, au uitat să iubească şi să ierte.
Într-o lume atât de gri şi de lipsită de fericire nişte oameni nefericiţi au găsit o ultimă rază a vieţii. Ei au învăţat să trăiască, să fie ei înşişi, să fie sinceri.
Într-o lume atât de gri şi de lipsită de fericire nişte oameni nefericiţi au găsit o ultimă rază de speranţă.
Într-o lume atât de gri şi de lipsită de fericire nişte oameni nefericiţi şi-au redescoperit fericirea.

Aseară am avut o zi destul de ciudată. A venit o prietenă de-a mea la mine şi ne-am dedicat câteva ore unor jocuri şi apoi pentru a ne plânge de milă una alteia.
Printre “subiectele interesante” se aflau şi cele cu privire la cum am reuşit să ne…”screw up” vieţile. Alegerile proaste ne-au urmărit de când ne ştim, adică de vreo doi ani.
De la simplul loc de muncă şi până la băieţii sau prietenii din viaţa noastră. Atât ea cât şi eu am ieşit din nişte relaţii care ne-au măcinat interiorul suficient cât să ne dăm seama că încă nu am ajuns la acel stadiu al maturităţii.
Stăteam şi ne întrebam cam pe unde am greşit când am luat acele decizii proaste. Răspunsurile veneau ca pe bandă rulantă şi niciunul nu suna a “este doar vina lor”. Cred că amândouă suntem atât de orgolioase încât am refuzat să plângem una pe umărul celeilalte. Se citea tristeţea din ochi, dar atât.
Cred că starea asta a fost amplificată de …una dintre veştile primite.
Cineva mi-a spus la un moment dat că este timpul să îmi fac ordine în viaţă, să o iau de la zero cu tot, să şterg amintiri sau mesaje care să îmi amintească de lucruri ce nu trebuie reamintite, să învăţ să retrăiesc.
Cu greu m-am abţinut în acel moment să nu plâng pentru că eu încă nu am ajuns persoana care să uite trecutul, să uite toate momentele acelea frumoase din viaţa mea. Şi cum unele sunt frumoase altele sunt dureroase şi…
Într-un final încep să cred că există pe undeva un râu plin de fericire şi unele persoane l-au descoperit şi îl ţin secret…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=8us3432lh4M]

După cum spuneam în zilele trecute din cauza problemelor de sănătate sunt obligată să ţin un regim- destul de strict aş putea spune. Este a doua zi de când am început să salivez după mâncărurile tradiţionale: sandwich-uri sau pizza. Din păcate sau fericire orice încercare a mea de a mânca astfel de alimente va fi pedepsită cu o durere în toată regula de stomac. Aşa că am preferat să rămân numai la statutul de salivat.
O altă problemă pe care eu o întâmpin zilnic este tonomatul cu prostioare din holului birourilor. Azi dimineaţă când am ajuns la muncă am fost nevoită să îi spun “adio”. Recunosc că despărţirea nu a fost deloc plăcută. Amândoi aveam lacrimi în ochi şi multă durere în suflet, dar am decis că o îmbrăţişare ar fi mai puţin bună în această despărţire.
L-am trădat în cel mai urât mod cu putinţă: l-am trădat cu două mere şi o banana. Vedeam durerea din sufletul său, dar…această despărţire era inevitabilă. O să încerc mâine să nu îl privesc în ochii roşii şi umflaţi de plâns. Este cel mai bine…pentru amândoi.
Dar această despărţire o să fie urmată şi de o alta… adio tonomatule cu cafea. Sper ca totuşi tonomatul cu mâncare să nu discute în această seară cu el şi să nu îi spună ce îl aşteaptă mâine.

Mereu am considerat că o cerere în căsătorie trebuie să apară în momentul în care ajungi să cunoşti foarte bine omul de lângă tine. Cât despre cererea în sine…mereu mi-am dorit una cât mai originală şi…ieşită din comun: nu de Crăciun, nu de Anul Nou, nu de Paşte, nu la Paris, Veneţia, nu acele cereri clasice şi banale. Consider că fiecare cerere în căsătorie ar trebui să fie inedită şi cu totul ieşită din comun decât cele pe care le-am văzut sau le ştim.
Azi un coleg de muncă s-a decis să o ceară pe prietena lui. Sunt împreună de 9 luni şi acum a considerat că a venit momentul- o să o ceară de ziua ei.
Cererea a fost….nişte bannere făcute de noi cu două mesaje. La început mi s-a părut ideea haioasă, dar mai apoi…mi-am amintit că am mai văzut astfel de cereri.
Nu cred că pentru ei ar conta atât de mult…doar se căsătoresc,nu ? Asta dacă spune ea DA.
Un alt lucru riscant mi se pare momentul în care ea dă răspunsul. Dacă spune DA o să fii probabil cel mai fericit om de pe planetă…dacă spune NU…viaţa ta s-a dus pe apa sâmbetei.
Dacă eşti genul de persoană care crede în suflete pereche atunci sigur o să îţi revii cu uşurinţă, dar dacă ai probleme la capitolul “suflete pereche”…atunci o să fie o problemă.
Cu riscul de a mă repeta eu chiar cred că o cerere în căsătorie este la fel ca un joc de ruletă. La urma urmelor nimeni nu ştie ce se află în căpuşorul fiecăruia.
Aşa că eu vin cu două întrebări. Pentru ambele sexe ca să nu se supere:
pentru fete: cum aţi refuza un băiat fără să îl răniţi?
pentru băieţi: cum vedeţi cererea în căsătorie ideală?
Tanananaaaaaaaaaaaaaa ete colea joc de idei ;))