Nietzsche a murit

Archive for the ‘reguli’ Category

De câte ori nu v-aţi întrebat: DE CE NUMAI EU? DE CE NUMAI EU PĂŢESC ASTA? Şi de câte ori nu v-aţi dorit ca şi alţii să treacă prin aceleaşi ghinioane ca şi voi?
Eu mereu am avut o mică “problemă” la acest capitol. Mă întreb de ce trec numai eu prin anumite situaţii. Se pare că în acel moment nu fac decât să mă victimizez singură. Sunt sigură că nu sunt nici prima şi nici ultima care a trecut printr-o despărţire, printr-o ceartă sau pur şi simplu a avut o zi proastă. Dar cum ne stă în fire să ne facem nişte victime acţionăm şi reacţionăm în consecinţă.
Citeam la un moment dat pe un blog despre judecata: “ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte”. Dacă eu păţesc un lucru rău încep să mă rog ca şi x-ulescu să treacă prin acelaşi lucru. Nu! Nu aş vrea să treacă nimeni prin ceea ce am trecut eu. Poate pentru unii sunt nişte copilării, dar pentru mine au fost nişte momente în viaţă care m-au marcat fizic şi psihic. Am răni emoţionale şi răni trupeşti şi toate se datorează “victimizării”.
Până de curând am avut o discuţie destul de aprinsă cu un amic despre prima mea relaţie. El îl învinovăţea pe respectiv… acordându-i câteva prenume deloc plăcute mie. I-am explicat că nu el m-a obligat să mă urc în tren şi să fug de acasă, nu el m-a obligat să fac lucrurile pe care le-am făcut. Nu îi iau apărarea pentru că şi el a greşit mult faţă de mine, dar nu mi se pare normal să primească el toate bobârnacele. Atunci eram doi şi amândoi ne-am învăţat minte.
De ce mi-aş dori să treacă şi altcineva prin ce am trecut noi doi…chiar şi separaţi?
Nu înţeleg de ce unii trebuie să spună: “băi ai văzut ce a făcut x-ulescu? Băi deci eu nu aş face niciodată aşa ceva”. Dar nimeni nu se gândeşte la viitor…fie el şi îndepărtat. Nimeni nu se gândeşte că într-o zi poate fi pus în situaţia respectivă.
Vrem uneori răul oamenilor, dar când vine vorba de “pedeapsa” pentru această faptă devenim nişte victime şi refuzăm să vedem faptele trecutului.

Va spuneam ieri ca m-a rugat un alt blogger sa scriu ca guest un articol pentru un blog, altul decat al meu.
Uite ce a iesit:

Omul in complexitatea sa traieste intr-o lume definita ca fiind un cerc vicios. Este o lume impartita in doua jumatati perfect egale. Pe de o parte curajul si pe de cealalta parte frica. Daca ar fi existat numai curajul lumea ar fi perfecta, lipsita de griji, probleme, ar fi fost ceva monoton si deloc atragator, iar daca ar fi fost numai frica lumea ar fi fost o simpla dezamagire in ochii filosofilor sau ai poetilor, ai pictorilor si ai muzicienilor.
Nu am mai fi citit despre curajul de a spune ce simtim, nu am mai fi citit despre curajul de a indrazni sa visam, sa fim noi, sa radem si sa ne bucuram. Frica si tacerea sunt armele cele mai periculoase ale unei minti nedescoperite. Un geniu tacut poate crea o lume a creaturilor demonice, poate crea ura in propriul suflet, se poate izola si poate uita a fi om.
Ce este mai placut pe lumea asta decat sa fii om? Sa spui “Au” cand te doare, sa spui ca iti este dor cand plangi, sa spui “multumesc” cand simti?
Ce s-ar mai intampla cu lumea daca toti am refuza sa fim niste mici luptatori ai curajului? S-ar mai fi inventat basmele?
Intr-o poveste a unei lumi pline de frica Romeo a avut curajul sa ii spuna “te iubesc” unei tinere Julieta. Ce s-ar fi intamplat daca William Shakespeare nu ar fi avut o poveste despre curajul de a iubi si a spune acest lucru?
Niciodata nu o sa primim curajul, ci o sa ni se ofere posibilitatea de a fi curajosi, de a indrazni sa spunem si sa facem ceva, sa schimbam un lucru, fie el cat de mic. Trebuie sa vedem acea oportunitate pentru ca in caz contrar am cadea in universul unei lumi definita de frica, teama si lipsa unui curaj, curajul de a fi acei mici luptatori.
Daca Don Quijote nu ar fi incercat sa se lupte cu morile de vant, daca nu ar fi luptat pentru iubirile sale povestea sa ar fi fost o alta insiruire de cuvinte, fara semnificatie si fara rost.
Daca printul pe cal alb nu ar fi omorat dragonul si nu ar fi salvat-o pe printesa sa din castel atunci nu am mai fi crezut in printi si printese. Nu am mai fi avut curajul sa spunem si sa credem in basme, ci am fi fost umbriti de gandul ca printul nostru nu a gasit castelul si ca dragonul nu poate fi invins.
De ce ne este frica sa spunem uneori ce suntem si cine suntem? De ce ne este frica sa spunem uneori ce simtim si ce ne dorim? Oare este chiar atat de greu sa acceptam curajul in locul fricii?
La urma urmelor fiecare din noi are in inima sa un mic luptator curajos.

Nu am pus diacritice pentru ca a vrut sa fie articolul. Cum vi se pare?:D

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=MBpyuYgfCWA]

Papa, Why Do You Play
All The Same Old Songs
Why Do You Sing
With The Melody

Cause Down On The Street
Somethings Goin’ On
There’S A New Beat
And A Brand New Song

He Said
In My Life, There Was So Much Anger
Still I Have No Regrets
Just Like You, I Was Such A Rebel
So Dance Your Own Dance, And Never Forget

N’Oubliez Jamais
I Heard My Father Say
Every Generation Has It’S Way
A Need To Disobey

N’Oubliez Jamais
It’S In Your Destiny
A Need To Disagree
When Rules Get In The Way
N’Oubliez Jamais

Mamma, Why Do You Dance
To The Same Old Songs
Why Do You Sing
Only The Harmony

Down On The Street
Something’S Goin’ On
There’S A New Beat
And A Brand New Song

She Said
In My Heart Theres A Young Girls Passion
For A Life Long Duet
Someday Soon
Someone’S Smile Will Haunt You
So Sing Your Own Song And Never Forget

N’Oubliez Jamais Page 2
I Heard My Father Say
Every Generation Has It’S Way
A Need To Disobey

N’Oubliez Jamais
It’S In Your Destiny
A Need To Disagree
When Rules Get In The Way
N’Oubliez Jamais

What Is This Game
Searching For Love Or Fame, It’S All The Same
One Of These Days You Say That Love Will Be The Cure
I’M Not Sure

N’Oubliez Jamais
I Heard My Father Say
Every Generation Has It’S Way
A Need To Disobey

N’Oubliez Jamais
It’S In Your Destiny
A Need To Disagree
When Rules Get In The Way
N’Oubliez Jamaïs

Astăzi chiar nu mă aşteptam să am o zi prea grozavă. Mă aşteptam să mă cert cu şeful, să mă dezamăgesc, dar se pare că nu a fost aşa.
Am reuşit să îmi impresionez şeful, am zâmbit mult şi…cireşica de pe tort a fost când m-a rugat un alt blogger să scriu ca guest un articol pentru blogul său.
Am simţit cum inima a început să îmi bată din ce în ce mai tare de fericire. Este prima dată când cineva mă roagă să scriu chiar şi ca guest pe un alt blog. Este o senzaţie de nedescris, este o plăcere şi un sentiment de împlinire. Este pe puţin una dintre cele mai bune şi frumoase lucruri păţite în ultima lună. Acum am de ce să zâmbesc

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=zbY8Tn-LD1U]

Spuneam în trecut că nu o să mai beau şi că o să am grijă de mine…NU! Nu mai am de gând să fac asta.
Aseară m-am îmbătat atât de tare încât nu am mai fost în stare de nimic…m-am culcat cu speranţa că nu o să îmi fie rău ziua următoare.
Motivul?
Păăăi cred că s-au adunat atât de multe încât am simţit nevoia ca pentru o seară să uit de toate şi de toţi, să uit ca EL m-a dezamăgit [nu că asta ar mai conta pentru tine dragul meu,nu?], să uit că unii oameni au prin vene ură şi să uit pentru o noapte de mine.
Rezultatul? Un somn atât de lin şi de plăcut încât nu mi-ar mai veni să mă culc “trează”.
P.s: îmi cer scuze că nu m-am ţinut de promisiune
P.s 2: m-am certat cu P pentru postul anterior…

Dacă ar fi să dăm o definiţie persoanelor cu caracter infect ar trebui să avem liber vreo 10 zile de la muncă şi vreo 100 de pagini goale pentru completare.
Aceşti ţărani- şi nu fac referire la oamenii din mediul rural care ne ajută cu mâncarea- suferă de lipsă de bună creştere. Este într-adevăr destul de complicat să îţi educi neuronii să se poarte adecvat. Este şi mai greu să accepţi educaţia primită de-a lungul vieţii, asta ca să nu spun de regulile de genul: am păţit ceva trag o linie şi scriu concluzia şi rămân cu ea.
Am început să fiu dezgustată de mârlănia şi prostia unor oameni care se cred mai semnificative decât vedetele de carton de pe meleagurile noastre. Desigur că o astfel de atitudine nu este greu de obţinut, dar este dificil de scăpat.
Un alt lucru important ce trebuie menţionat în cazul acestor persoane este limbajul. Jignirile sunt nişte lucruri absolut normale şi fireşti. Dacă nu ai în limbaj un vocabular minim cu jugniri atunci este clar că persoana respectivă încă mai are şansă să scape. Dar, din păcate, de cele mai multe ori aceste excepţii de la regulă nu prea există.
O altă problemă a acestui subiect o reprezintă metoda de învingere şi de eliberare din această atitudine. Cam complicat aş putea spune. Dacă mediul în care trăieşti este exact cel pe care ţi-l doreai poţi fi sigur/ă că şansele de a scăpa de prostia din dotare sunt slabe, aproape inexistente

Mă enervează la culme când se mai trezeşte câte o persoană din asta care să îmi spună: de ce dracu ţii regimul? Nu vezi că îl ţii degeaba şi multe alte răutăţi de acest gen.
Dragii mei vă explic pentru ultima dată: eu regimul ăsta îl am din motive STRICT MEDICALE! Am şi ditamai dovada care să ateste că sunt obligată să respect cu stricteţe un regim. Nici mie nu îmi place ideea de a renunţa la ciocolăţica zilnică sau la diferite alte prostioare care îmi plac, dar când vine vorba de SĂNĂTATEA MEA las totul deoparte.
Sunt curioasă cât timp o să mai dureze răutatea unora.

De când cu regimul ăsta am ajuns să fiu foarte pofticioasă, dar rău de tot. Din fericire reuşesc să mă abţin de fiecare dată să nu gust câhurile neindicate de medic.
De curând am tot dat la muncă peste o tipă mai…plinuţă aşa din fel. Şi am observat o chestie tare ciudată la ea: se plânge că s-a îngrăşat în timp ce muşca cu pasiune şi poftă dintr-un sandwich. Păăăi să îmi fie cu iertare, dar tu cum vrei să fii mai puţin plinuţă dacă te îndopi cu toate tâmpeniile?! Ştiu că acum par maniacă după regimuri şi toate alea, dar măcar eu îmi doresc şi lupt să am acel lucru.
Nu înţeleg femeile astea care se plâng că “vai m-am îngrăşat, vai cât m-am făcut” şi tot aşa, dar pe de altă parte iau micul dejun, prânzul şi cina la mc’donalds.
Culmea ironiei este că prietenele lor pentru a nu le jigni pe individe le spun: “ce ai fată? Că nu te-ai îngrăşat, arăţi chiar bine!”
Eu îmi amintesc de o discuţie cu o prietenă de-a mea, una mai veche
“Fată ne-am făcut amândouă cât vacile”
“Da mă, dar eu tot nu renunţ la îngheţată”
“Fată, dar chiar suntem cât vacile. La regim cu noi.”
În luna următoare eram amândouă la regim, alergând şi poftind la îngheţata de la mc. Acum suntem cliente fidele mâncării sănătoase şi a mişcării. Ea din fericire are spaţiu suficient cât să ţină şi o bicicletă medicinală, în timp ce eu îmi rup şalele lucrând diferite exerciţii. La sfârşitul anului vedem care a câştigat în lupta cu kilogramele adunate după mesele de la mc.

Aseară am avut o zi destul de ciudată. A venit o prietenă de-a mea la mine şi ne-am dedicat câteva ore unor jocuri şi apoi pentru a ne plânge de milă una alteia.
Printre “subiectele interesante” se aflau şi cele cu privire la cum am reuşit să ne…”screw up” vieţile. Alegerile proaste ne-au urmărit de când ne ştim, adică de vreo doi ani.
De la simplul loc de muncă şi până la băieţii sau prietenii din viaţa noastră. Atât ea cât şi eu am ieşit din nişte relaţii care ne-au măcinat interiorul suficient cât să ne dăm seama că încă nu am ajuns la acel stadiu al maturităţii.
Stăteam şi ne întrebam cam pe unde am greşit când am luat acele decizii proaste. Răspunsurile veneau ca pe bandă rulantă şi niciunul nu suna a “este doar vina lor”. Cred că amândouă suntem atât de orgolioase încât am refuzat să plângem una pe umărul celeilalte. Se citea tristeţea din ochi, dar atât.
Cred că starea asta a fost amplificată de …una dintre veştile primite.
Cineva mi-a spus la un moment dat că este timpul să îmi fac ordine în viaţă, să o iau de la zero cu tot, să şterg amintiri sau mesaje care să îmi amintească de lucruri ce nu trebuie reamintite, să învăţ să retrăiesc.
Cu greu m-am abţinut în acel moment să nu plâng pentru că eu încă nu am ajuns persoana care să uite trecutul, să uite toate momentele acelea frumoase din viaţa mea. Şi cum unele sunt frumoase altele sunt dureroase şi…
Într-un final încep să cred că există pe undeva un râu plin de fericire şi unele persoane l-au descoperit şi îl ţin secret…