Archive for the ‘noi’ Category

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=XhSx8uKdD5o&feature=PlayList&p=32C9E51D7A3B2A20&playnext=1&playnext_from=PL&index=1]

MA DOARE MASEAUA!!! Rau de tot! Abia daca pot manca. Azi, cand ma spalam pe dinti, plangeam de durere- nu o pot atinge cu absolut nimic.
Mi-am luat inima in dinti si m-am intors la cabinet. Ziua a devenit de 1000 de ori mai frumoasa cand l-am vazut pe bombonel… George il cheama 8-> numele meu preferat.
Anyway!
Azi nu o sa scriu cu diacritice…sunt in suferinte. Pot fi scutita 😀

Am primit o leapşa de la Moşu

9. Continuă propoziţia:
Azi, încă adormit(ă), m-am trezit visând la…nu vreau să îi zic numele…ştie Creaţa despre cine vorbesc 😀

Câteva zile o să iau o pauză…nu ştiu de ce, dar simt că este nevoie să las blogul de o parte pentru câteva zile, să îl ignor şi să mă ocup de…orice altceva.
Nu ştiu dacă decizia asta intră la capitolul: decizii pripite sau nu, dar poate că este una din cele bune.
Aseară am avut nişte vise care mi-au cam dat de gândit…mult!Nu mă aşteptam la aşa ceva.
Ovidiu,îţi mai aminteşti când ţi-a povestit de visul ăla cu noi doi? Ai văzut că s-a îndeplinit deşi nu mi-am dorit?
De data asta, în schimb, îmi doresc enorm să se îndeplinească.
Până atunci o să îl ţin ascuns în mine…
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=C5CpFs0G5Ow]

S-a întors…sau mai bine spus s-a reîntors arţarul, daaar din păcate nu am apucat să vorbesc cu el pentru că dormeam, chiar şi visam. Şi o altă reîntoarcere în viaţa mea: trezitul la ora 2. Chiar simţeam că îmi este dor de lipsa somnului… La naiba’n puii mei :))

P.s: Azi mă duc la dentist…asta înseamnă că iar o să îl văd pe tipul ăla cuuuteee

Pe la 9 o să mă duc să îl iau pe Traian din gară…vine prin Bucureşti. Yuhuuu!

AAAA!!! Să nu uit: Arţaruleee!!! Dacă vrei să mai vorbim trebuie să: fie să muţi ora de chinuit la 9- 9 juma, fie…o să mai dureze ceva până o să mai pierdem împreună cele 5 minute.

L.E: tipul cute a fost înlocuit azi de o tipă….mai piţi de felul ei, nu îmi simt juma din faţă din cauza anesteziei, trebuie să mă duc la cumpărături- să vezi distracţie când o să încerc să vorbesc cu vânzătoarele :))

Stăteam şi mă uitam prin nişte mesaje… unele mai tembele decât altele. Unele pline de frustrări, altele scrise cu un curaj pe care rar îl eralez. Este ciudat. Acum regret că le-am scris…nu pe toate, dar unele da.
Nu aş avea de ce…şi totuşi o fac. Poate că pe undeva mai este un strop de conştiinţă care îmi mai dă câte un bobârnac şi îmi spune: nu ai făcut bine bla bla bla.
Oare sunt singura care mai are uneori astfel de regrete? Poate că nu am scăpat total şi definitv de impulsivitatea uneori prostească pe care o deţineam. Poate că încă nu mi-am învăţat lecţia… Ştiţi voi aia cu: gândeşte înainte să deschizi gura sau înainte să acţionezi. Nu prea este indicat, cel puţin de la o anumită vârstă, să te mai arunci cu capul înainte fără să gândeşti.
Ar fi culmea să ajungi la o vârstă şi să fii la fel de impulsiv, o atitudine, după părerea mea, cam prostească şi infantilă.
În fine!
Nu ştiu cât este de important subiectul ăsta sau mai bine spus interesant, dar…mi s-a părut o idee bună având în vedere câ atât eu, cât şi alte persoane pe care le cunosc suferim de mania: “impulsivitatea parfum de regrete”

M-am trezit de dimineaţă cu o durere destul de nasoală în cot…nu cred că am dat cu el de perete, dar ştiu că m-am cam sictirit. Azi făceam 5 luni…fericire pe noi…sau pe mine. Totuşi, nu m-am trezit bocită, nu m-am trezit bosumflată sau emo. NU! M-am pus în fund şi m-am uitat la Badea. Aseară Mary era speriată că eram distrusă rău, cu nervii la pământ şi plină de sictir. Azi sunt aşa…flu flu flu. Nu ştiu de ce. Cred că este de la drogurile pe care le-am visat azi noapte că le luam…asta în condiţiile în care eu nici măcar nu am fumat vreodată…orice.
Mă gândesc cu o oarecare teamă că trebuie să mă ridic din pat…aaah nu! Stai aşa! Nu e teamă, este lene. O lene şi un sictir de nedescris. O fi de bine…o fi de rău…mmmm îi pasă cuiva? Nu.
Vorbeam de epăsare…sau vroiam să vorbesc de nepăsare, dar am luat-o pe arătură.
Mă gândeam să găsesc o definiţie a nepăsării…una aşa a la Cireşica, dar nu îmi vine nimic în minte…sau nu îmi venea. Acum stau şi constat că de fapt chiar propria-mi persoană a devenit o definiţie a nepăsării. Mmmmm ar trebui să mă sperie, să îmi pun întrebări, să mă gândesc la consecinţe, etcâuri de genu’.
O dată ajuns la stadiu de : Nu îmi pasă nici de mine constaţi că viaţa ta este mai frumoasă, mai calmă, mai …ai scăpat de apele tulburi de până acum câteva săptămâni, luni sau poate câţiva ani.
Nu mai pot să fiu păsătoare…de ce? Pentru că am descoperit un lucru care m-a şocat, relativ: problemele MELE sunt mai importante decât ale celorlalţi…mult mai importante. Eu sunt centrul universului MEU! Aşa cum şi voi sunteţi centrele universelor voastre. Deeeeciii definiţia nepăsării se intersectează relativ cu definiţia naturii umane- mamăăăă ce am scos-o pe asta…deja mă doare un creier :))
În fine!
Cred că am aberat mult şi prost azi…şi începe să îmi placă asta…

Prima melodia care mi-a adus un zâmbet sincer…
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Vu6hLL5zKsE]

În Bucureşti plouă de rupe…urăsc vremea asta. O consider insuportabilă atât pentru minunata mea “coafură”, cât şi pentru starea emoţională. Nu ştiu de ce. Nu sunt emo, dar simt un gust amar rău de tot…Mă gândesc la tot felul de chestii şi nu ştiu cum să le zic, cum să mă explic, cum să le raportez la lumea din jurul meu.
Aseară vorbeam cu cineva care mi-a spus ceva de genul: sunt fericit lângă prietena mea, dar pe planul sexual nu ne potrivim… Şi mi-a propus oarecum să…. eeehhh ştiţi voi. L-am refuzat delicat. Motivele pentru care am făcut asta sunt într-un număr greu de atins în cuvinte. Am ajuns să îl urăsc cu toată fiinţa mea- eu care de obicei sunt incapabilă să urăsc pe cineva sau să vreau răul cuiva. Simt cum frustrările ating cote maxime atunci când citesc fiecare rând pe care prietena lui i le scrie. Poate că trebuie să merg mai departe, să uit, să îmi văd de viaţă. Experienţa aia m-a secat de viaţă. Zâmbesc fals şi încerc să ascund fiecare strop de ură care s-a acumulat în mine. Refuz să îl mai văd. Nu ne-am mai văzut de aproape 2 luni. Cred că dacă îl văd acum îl pocnesc, îl scuip în ochi sau…pur şi simplu îl ignor. Merită toate astea înzecit. Mama mereu îmi spunea că nu merită, că este un nimeni, că mă zbat prea mult pentru el. Avea dreptate…părinţii mereu au dreptate.
Poate că din cauza asta sunt frustrată. Că de fiecare dată ei au dreptate şi eu nu. Poate că sunt frustrată că nu ştiu să ţin ochii deschişi, să văd realitatea aşa cum este ea şi sub nicio formă cum vreau să o văd eu.
Nu există prinţi, zâne fermecate, inorogi, nu există basme.
Poate că acum am realizat asta. Acum bula mea minunată care mă proteja s-a spart…câtă tragedie…
Văd lumea altfel şi nu îmi place…dar constat că acum am deschis ochii, că trăiesc în realitatea celorlalţi.
Sunt speriată de ideea că m-aş reîntoarce la ceea ce eram cândva…acum 2 luni. Acum 2 luni când trăiam, pe bună dreptate, cea mai frumoasă minciună sau mai bine spus cele mai false sentimente. Am spus “te iubesc!” şi acum regret…nu eram suficient de sigură pe ceea ce vedeam..
Într-un fel sau altgul cred că asta a fost greşeala fatală. Am crezut în ceva ce nu exista. Cum poţi face asta? Simplu: îţi asculţi inima şi nu creierul.
Acum dor amândouă…creierul de amintiri, inima de dor.
Nu ştiu de ce îmi este dor… poate că de simplul ţinut în braţe sau când adormeam nas în nas. Nu ştiu. Acum în mintea mea este o nebuloasă. Sunt dezorientată…un copil mare într-o lume şi mai mare.
A fost bine cât am stat acasă…m-am calmat, mi-am calmat toţi nervii…departe de lumea asta virtuală şi nu numai…mi-e, oarecum, dor de zilele alea. Dar, din păcate, nu o să se mai întoarcă prea curând.
Este ciudat…mă gândesc că poate m-am maturizat prea brusc, prea dur, prea… ieri eram o copilă, azi …
Aseară am dormit pentru prima dată… m-am trezit buimacă. Nu ştiam ce este cu mine. Nu era 2 ceasul…ciudat! Vroiam să fie ora 2 şi să nu mă streseze nimeni…
Cineva mi-a spus o dată că dragostea vine când nu te aştepţi…şi dacă nu mai crezi în ea? Crede ea în tine? De ce ar face asta? Atâta timp cât ea este cea care te face să te gândeşti numai la idioţenii, ea este cea care te face să plângi. Cum se poate ca ea să creadă în tine şi totuşi să te rănească?
Poate că… am ajuns la stadiul în care pur şi simplu nu ştiu ce să mai fac sau să zic…sau poate ştiu, dar îmi este frică să o spun cu voce tare. De obicei asta se întâmplă: îţi este frică să spui cu voce tare care este adevărul…aşa că faci orice numai ca să îl amâni…poate apare acea rază de speranţă de pe undeva…
Şi dacă nu mai apare?
O să o zic cu voce tare?![youtube=http://www.youtube.com/watch?v=TR1B8wHS_mE]

Am tras chiulul de la scris. Nu am avut chef sau pur şi simplu am preferat câteva zile departe de blog, net, mess şi tot aşa. A fost o mini vacanţă binemeritată, zic eu. De mâine o să intru îm pâine şi o să mă apuc să scriu. Am câteva idei, dar nu sunt aranjate încă aşa cum îmi doream 😀
Sper ca până mâine să fie toate la locul lor.
Momentan îmi fac de treabă prin casă.
V-am pupat!
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=0x0HeGL4TKw&feature=related]