Nietzsche a murit

Archive for the ‘mistere’ Category

Vă mai amintiţi de acel articol cu fetiţa cu codiţe?
Păi, cu o săptămână înainte de a pleca din Bucureşti am întâlnit-o pe Cristina în faţa liftului. Are aceeaşi înălţime ca mine, adică 1.54, e şatenă, adică deloc blondă şi nu purta deloc codiţe- stă la 4 şi este în clasa a4a. 😀

Deeeciii am aflat unde stă Cristina 😀

Dacă există persoane care îşi doresc să îmbătrânească alături de cel/cea drag/ă, eu una sunt îngrozită. De fapt, sunt îngrozită de ideea de a îmbătrânit. Am ajuns să am o oarecare manie în fiecare seară: să mă uit în oglindă să văd dacă a mai apărut vreun rid. Este o prostie să mă gândesc că la 24 de ani o să am vreun rid, dar …mă îngrozeşte ideea că într-o zi o să mă trezesc cu un rid pe faţă.
Mă mai gândeam şi la faptul că o să ajung la 30 şi ceva de ani şi că o să fiu singură, fără a avea acel cineva lângă mine…şi…din nou mă apucă toată groaza.
Cred că este cazul să nu mă mai uit la Ally McBeal- de aici îmi vin toate ideile nebune.
Totuşi, vorbind la modul cel mai serios: cui nu îi este frică să îmbătrânească? Cine nu ar fi îngrozit de ideea că nu mai are 17, 18, 19 sau 20 de ani? Că trebuie să fii din ce în ce mai matur, să respecţi regulile jocului şi să fii mereu “cucapul pe umeri”.
Ce vreau cu asta? Nimic. Vreau doar să vă zic că mi-e frică să îmbătrânesc şi că azi am văzut primul rid la ochiul drept.

Dacă în articolul trecut scriam despre ce îşi doresc femeile azi m-am gândit să scriu despre ce îşi doresc bărbaţii.
Primul gând a fost că îşi doresc aşa: o maşină puternică şi o femeie care să iubească acea maşină puternică, dar după lungi meditaţii am constatat că m-am gândit aiurea: bărbaţii îşi doresc un garaj plin cu maşini puternice şi un harem cu femei care să iubească acele maşini puternice. DAAAA!!! Ştiu!!! Sunt misandră şi eman feminism prin toţi porii disponibili.
Sinceră să fiu habar nu am ce îşi doresc bărbaţii. Vor să aibă o femeie lângă ei, dar totodată se sperie când discută despre planurile de viitor cu ea. Vor să fie independenţi, dar totodată au nevoie de cineva care să le gătească, să le spele, să le calce…tipic.
Ciudat sau nu este că am întâlnit şi bărbaţi care îşi doreau o familie, cu copii mulţi şi o căsuţă a lor. Iniţial am crezut că fac miştouri de mine, dar se pare că nu a fost aşa. Am cunoscut şi bărbaţi care îmi spuneau că ei îşi iubesc prietenele/ iubitele, dar vor să mai umble şi cu altele având în vedere că se simţeau îngrădiţi în relaţie. Ciudat!
Dacă dorinţele femeilor sunt adevărate mistere pentru mine, dorinţele bărbaţilor ţin deja de domeniul SF-ului.
Deci! Dragii mei, ce vă doriţi cu adevărat?

Ciiteam pe un blog de piţipoancă un articol legat de ce îşi doresc femeile. Ia uite ce a scris duduia:

Ce cred eu că îşi doresc? Îşi doresc să trăiască într-un film tipic hollywoodian, să fie fericite până la adânci bătrâneţi cu un făt frumos.
Nu zic că îmi displace ideea de a merge la 70 de ani mână de mână cu moşul meu şi să ne bucurăm de plimbările lungi din parc sau de cozile interminabile la compensate.
Aş fi ipocrită dacă aş spune că nici eu nu m-aş dori acea viaţă frumoasă şi roz ca în filme, dar oare aş fi fericită? Nu ar fi frumos ca, fiind femeie, să îmi scriu singură povestea, să nu mai existe deja un scenariu al vieţii?
Din păcate cunosc mult prea multe cupluri care respectă acest tipar al unui film clasic de dragoste.
Ce îmi doresc ca femeie? Nu ştiu! Carieră, familie, sănătate, tot tacâmul acela clasic şi ştiut de toţi.
Am fost criticată că îmi fac vacanţa departe de prietenul meu şi el departe de mine. De ce? Nu cred că este aşa o mare problemă faptul că avem nevoie de o pauză, că avem nevoie să fim printre prieteni şi fără să stăm unul lângă altul la masă.
Ce îmi doresc? Îmi doresc multe. Nu aş şti să le expun într-o ordine în funcţie de importanţa lor. Lista cu răspunsuri aleatorii este mult mai evidentă în mintea mea decât cea în care trebuie să le găsesc un loc în ierarhie.
Poate că îmi doresc şi eu acelaşi stil de viaţă pe care “femeile fericite” îl au, dar acum ştiu că vreau să stau cu o cană cu “cafia”, să mă uit la un film prost şi să mă văd cu fetele diseară- noaptea fetelor :))

…nesimţit. Ieri am fost la un interviu. Buuun! Toate bune şi frumoase până m-au pus să aştept. O ORĂ! Am zis: eehhh ata ete! Sunt oameni ocupaţi, nu au timp. După care a venit o tipă, cu maxim 2 ani mai mare decât mine să discute cu mine. Mi-a pus în faţă nişte foi şi mi-a zis să le completez. A plecat şi dusă a fost…pentru încă o jumătate de oră. Vine într-un final îmi pune nişte întrebări mai mult sau mai puţin inteligente. Ca o mică paranteză: când vă întreabă de ce aplicaţi pentru postul respectiv voi ce spuneţi?
Se pregăteşte să plece din nou
îmi spune să o aştept pe o canapea. Pe o canapea pe care mai erau încă 3 candidaţi- cu toţii se uitau ca nişte miei gata de a fi tăiaţi. Şi…aştept…şi aştept …şi aştept…şi aştept… după vreo juma de oră vine o tipă, din câte am înţeles de la ea cu mult mai mică la vârsta decât mine să îmi spună despre diferite lucruri legate de firma respectivă.
După două ore şi jumătate- în cel mai bun caz eram liberă să plec acasă.
M-a deranjat enorm de mult atitudinea lor faţă de mine şi faţă de ceilalţi. Sunt de părere că este o idioţenie de zile mari să chemi câte 100 de oameni pentru un interviu şi să îi pui pe toţi să aştepte cu orele ca eşti tu ăla mare şi tare.
În fine!
O altă problemă a fost faptul că a doua tipă mi-a zis că o să mă sune [ieri] să stabilească cu mine când începe perioada de training. Azi primesc mail şi îmi spun că “Din pacate experienta si calificarea dumneavoastra nu sunt intru totul compatibile cu cerintele postului pentru care ati candidat”. Nici măcar nu s-au chinuit să îmi scrie numele sau să scrie cu diacritice.
Consider că TU ca angajator ar trebui să ai un pic de respect faţă de viitorul angajat şi nu numai. Ce părere să am când sunt lăsată să aştept cu orele- regret enorm de mult că nu plecat-că mi se spune una şi se face alta, că limbajul folosit de angajator era ca al unui copil de doi ani pedepsit de mă’sa.

un bărbat la 30 de ani se simte împlinit cu realizările sale în timp ce o femeie la 30 de ani este disperată să se mărite?

Cum azia am fost nevoită să îmi petrec ceva vreme pe drumuri am ales calea cea mai simplă tuturor bucureştenilor: metroul. Problema este alta: nu mai am mp3 şi deci sunt nevoită să ascult tot ce se discută prin metrou.
Azi am aflat că:
– poţi cumpăra un Nokia nu ştiu de care cu 50 de ron- o afacere bună estima viitorul compărător.
– Maricica o aşteaptă pe Mărioara la Mecul de la Unirii şi că deja a întârziat
– unii ţigani se uită sub rochiţa mea- ciudat sau nu este destul de lungă şi sunt slabe şanse să se vadă ceva.
– aş fi chinezoaică- după forma ochilor- ciudat.
– una care trecuse în anul doi când era mică [nu am înţeles exact cât de mică] încerca să înţeleagă conceptul de “ipotecă” şi ciudat a şi reuşi- mă fir’ar ea de geniu nedescoperit
– unul a refuzat un job că nu îi plăceau condiţiile
– “Moromeţii” este un roman psihologic – la asta m-a bufnit râsul. Mă mir că nu m-au luat duduile la bătaie că râd de prostia lor. Apropos: abia ieşiseră de la bac- ceea ce este cam tragic.
– nu ştiu cine a fost la munte şi că totul era infect.

Dacă în următoarea lună nu îmi cumpăr un mp3 cedez psihic.
The End!

Mediul online este plin de diversi/diverse indivizi/individe. Cel mai mult ma enerveaza cand imi mai da add cate un tip care incepe cu BUZZ si cand il intreb cine este imi spune “un baiat”. Sa mori tu?!
Intotdeauna cand am dat add cuiva am stiut sa spun: “Buna! Numele meu este Raluca. Am id-ul tau de pe x/ de la y. Pot sa te deranjez pentru una sau doua intrebari?”
Din pacate nu toti cunosc aceste reguli de buna purtare, iar acest lucru ma deranjeaza. Nu cer nu stiu ce lucruri imposibile, dar cred ca acest lucru este accesibil pentru toata lumea. Desi educatia nu este la mana oricui.
Deci dragii mei: daca imi dati add pe mess incepeti o discutie ca niste oameni civilizati, nu ca niste pusti scapati de pubertate

Ce inseamna fericirea? De multe ori ne plangem ca niste mori stricate: “eu de ce nu sunt fericit/a?” dar suntem atat de comozi incat refuzam sa purtam o lupta. O lupta cu cel care ne-a decis soarta la un joc de sah. Am ajuns ca niste roboti ce vad lumea in 1 si 0, in negru si alb. Evitam sa credem ca dincolo de acestea exista si 2, exista si gri si oricare alta culoare. Ajungem sa ne conformam unei situatii, preferam sa ramanem la acest stadiu pierzandu-ne curajul pe care il aveam de copii. Curajul de a incerca lucruri noi, de a merge pe “pipaite”, de a refuza rezultatele obtinute. Dar acum? Suntem niste oameni fara putere, fara dorinte sau vise. Nu mai radem si nu mai simtim ca in trecut, nu mai recitam poezii si nu mai mergem la teatru. Toate astea s-au pierdut undeva in secolele trecute.

Este o lupta mult prea grea pentru ca orgoliul meu sa scape nevatamat. Si la urma urmelor pentru ce toate astea?

Constat pe zi ce trece necesitatea luării unor decizii mature. Din păcate sunt îngrozită, mai mult decât speram la început, de rezultate. Sau mai bine spus de actul în sine. Niciodată nu am ştiut să iau nişte decizii care să fie în concordanţă cu mirifica vârstă de 23 de ani. Adică rateurile date erau de cele mai multe ori sub orice critică şi asta mi-a format “o concepţie” nu tocmai grozavă în privinţa deciziilor.
De câteva zile mă gândesc la un asemenea lucru: că trebuie să iau o decizie. Instinctul îmi spune ceva, dar pe de altă parte ceva mă opreşte. Cică aia ar fi ultima fărâmă de maturitate din mine.

De data aceasta peştişorul din Oceanul Pacific nu cred că mă mă mai poate salva, de fapt, sunt sigură că nu mă mai poate salva. Balanţa este atât de echilibrată încât mă îngrozesc, mă sperii că trebuie să mai găsesc un argument…fie pro, fie contra, de orice gen…numai să nu mai existe acest echilibru.
Am ajuns să fac liste cu +/- , cu pro/ contra, cu da/nu, cu merită/nu merită şi mereu mă opresc la acelaşi număr exact de argumente…argumente de o parte şi de alta a baricadei.

Ştiam că este greu să fii matur şi că este greu să iei nişte decizii…sau poate doar fac eu să fie totul mult prea complicat…una din două. Deşi tind să cred că am o plăcere sadică în a-mi complica existenţa. Sau în a-mi complica deciziile. Îmi place să cred că viaţa încă este roz şi că iarba nu este mereu mai verde de partea cealaltă a gardului.

Deci…