Archive for the ‘familie’ Category

1. Mama m-a invatat SA APRECIEZ O TREABA BINE FACUTA
“Daca vreti sa va omorati intre voi, mergeti afara. De-abia am
terminat de facut curat”

19. Si preferata mea, mama m-a invatat ce e JUSTITIA
“Intr-o buna zi, o sa ai si tu copii. Si sper ca o sa fie exact ca si tine”

Am primit o leapşa de la Moşu

9. Continuă propoziţia:
Azi, încă adormit(ă), m-am trezit visând la…nu vreau să îi zic numele…ştie Creaţa despre cine vorbesc 😀

S-a întors…sau mai bine spus s-a reîntors arţarul, daaar din păcate nu am apucat să vorbesc cu el pentru că dormeam, chiar şi visam. Şi o altă reîntoarcere în viaţa mea: trezitul la ora 2. Chiar simţeam că îmi este dor de lipsa somnului… La naiba’n puii mei :))

P.s: Azi mă duc la dentist…asta înseamnă că iar o să îl văd pe tipul ăla cuuuteee

Pe la 9 o să mă duc să îl iau pe Traian din gară…vine prin Bucureşti. Yuhuuu!

AAAA!!! Să nu uit: Arţaruleee!!! Dacă vrei să mai vorbim trebuie să: fie să muţi ora de chinuit la 9- 9 juma, fie…o să mai dureze ceva până o să mai pierdem împreună cele 5 minute.

L.E: tipul cute a fost înlocuit azi de o tipă….mai piţi de felul ei, nu îmi simt juma din faţă din cauza anesteziei, trebuie să mă duc la cumpărături- să vezi distracţie când o să încerc să vorbesc cu vânzătoarele :))

M-am trezit de dimineaţă cu o durere destul de nasoală în cot…nu cred că am dat cu el de perete, dar ştiu că m-am cam sictirit. Azi făceam 5 luni…fericire pe noi…sau pe mine. Totuşi, nu m-am trezit bocită, nu m-am trezit bosumflată sau emo. NU! M-am pus în fund şi m-am uitat la Badea. Aseară Mary era speriată că eram distrusă rău, cu nervii la pământ şi plină de sictir. Azi sunt aşa…flu flu flu. Nu ştiu de ce. Cred că este de la drogurile pe care le-am visat azi noapte că le luam…asta în condiţiile în care eu nici măcar nu am fumat vreodată…orice.
Mă gândesc cu o oarecare teamă că trebuie să mă ridic din pat…aaah nu! Stai aşa! Nu e teamă, este lene. O lene şi un sictir de nedescris. O fi de bine…o fi de rău…mmmm îi pasă cuiva? Nu.
Vorbeam de epăsare…sau vroiam să vorbesc de nepăsare, dar am luat-o pe arătură.
Mă gândeam să găsesc o definiţie a nepăsării…una aşa a la Cireşica, dar nu îmi vine nimic în minte…sau nu îmi venea. Acum stau şi constat că de fapt chiar propria-mi persoană a devenit o definiţie a nepăsării. Mmmmm ar trebui să mă sperie, să îmi pun întrebări, să mă gândesc la consecinţe, etcâuri de genu’.
O dată ajuns la stadiu de : Nu îmi pasă nici de mine constaţi că viaţa ta este mai frumoasă, mai calmă, mai …ai scăpat de apele tulburi de până acum câteva săptămâni, luni sau poate câţiva ani.
Nu mai pot să fiu păsătoare…de ce? Pentru că am descoperit un lucru care m-a şocat, relativ: problemele MELE sunt mai importante decât ale celorlalţi…mult mai importante. Eu sunt centrul universului MEU! Aşa cum şi voi sunteţi centrele universelor voastre. Deeeeciii definiţia nepăsării se intersectează relativ cu definiţia naturii umane- mamăăăă ce am scos-o pe asta…deja mă doare un creier :))
În fine!
Cred că am aberat mult şi prost azi…şi începe să îmi placă asta…

Presupun că mulţi dintre voi ştiţi celebra poză cu copilul ăla subnutrit, aproape mort cu vulturul ]n spatele lui. Nu?
Ete colea!
Am văzut ieri la Arhi un filmuleţ cu unii care erau arşi de vii…erau acuzaţi pentru vrăjitorie. BUUUUNNN!!!
Şi acum vine întrebarea mea: unde era Crucea Roşie? Unde erau ipocriţii ăia care apără drepturile oamenilor? Unde era duduia Andreea Marin?
Nu înţeleg cum acel cameraman care a filmat toată chestia aia a stat de o parte, cum de nu i-a păsat. Cum este posibil ca în secolul ics ics băţ să mai existe asemenea pedepse. M-am îngrozit!
Cineva mi-a zis: vine sfârşitul lumii şi drăcii din astea… I-am zis: proasto! Sfârşitul lumii este realizat de noi: noi omorâm animale pe cale de dispariţie, noi tăiem copaci, noi am creat bomba atomică, noi omorâm copii nevinovaţi. NOI! Nu ăla la care te rogi tu. Mă apucă nebunelile când mă gândesc că viitoarea generaţie o să dea dovadă de un cretinism de neimaginat. De ce? Pentru simplul motiv că ne tâmpim şi noi…şi tot aşa.
Ne tâmpim pentru că la rândul nostru acceptăm toate porcăriile de pe planeta asta. Aş fi ipocrită să spun că eu nu tac şi nu înghit mult prea multe lucruri.
Cu toţii o facem…dar de la asta până la a omorî nişte oameni care…freacă nişte beţe într-un castron este drum lung.
Oare când o să se trezească oamenii să pună piciorul în prag?
Probabil că nu prea curând….

În Bucureşti plouă de rupe…urăsc vremea asta. O consider insuportabilă atât pentru minunata mea “coafură”, cât şi pentru starea emoţională. Nu ştiu de ce. Nu sunt emo, dar simt un gust amar rău de tot…Mă gândesc la tot felul de chestii şi nu ştiu cum să le zic, cum să mă explic, cum să le raportez la lumea din jurul meu.
Aseară vorbeam cu cineva care mi-a spus ceva de genul: sunt fericit lângă prietena mea, dar pe planul sexual nu ne potrivim… Şi mi-a propus oarecum să…. eeehhh ştiţi voi. L-am refuzat delicat. Motivele pentru care am făcut asta sunt într-un număr greu de atins în cuvinte. Am ajuns să îl urăsc cu toată fiinţa mea- eu care de obicei sunt incapabilă să urăsc pe cineva sau să vreau răul cuiva. Simt cum frustrările ating cote maxime atunci când citesc fiecare rând pe care prietena lui i le scrie. Poate că trebuie să merg mai departe, să uit, să îmi văd de viaţă. Experienţa aia m-a secat de viaţă. Zâmbesc fals şi încerc să ascund fiecare strop de ură care s-a acumulat în mine. Refuz să îl mai văd. Nu ne-am mai văzut de aproape 2 luni. Cred că dacă îl văd acum îl pocnesc, îl scuip în ochi sau…pur şi simplu îl ignor. Merită toate astea înzecit. Mama mereu îmi spunea că nu merită, că este un nimeni, că mă zbat prea mult pentru el. Avea dreptate…părinţii mereu au dreptate.
Poate că din cauza asta sunt frustrată. Că de fiecare dată ei au dreptate şi eu nu. Poate că sunt frustrată că nu ştiu să ţin ochii deschişi, să văd realitatea aşa cum este ea şi sub nicio formă cum vreau să o văd eu.
Nu există prinţi, zâne fermecate, inorogi, nu există basme.
Poate că acum am realizat asta. Acum bula mea minunată care mă proteja s-a spart…câtă tragedie…
Văd lumea altfel şi nu îmi place…dar constat că acum am deschis ochii, că trăiesc în realitatea celorlalţi.
Sunt speriată de ideea că m-aş reîntoarce la ceea ce eram cândva…acum 2 luni. Acum 2 luni când trăiam, pe bună dreptate, cea mai frumoasă minciună sau mai bine spus cele mai false sentimente. Am spus “te iubesc!” şi acum regret…nu eram suficient de sigură pe ceea ce vedeam..
Într-un fel sau altgul cred că asta a fost greşeala fatală. Am crezut în ceva ce nu exista. Cum poţi face asta? Simplu: îţi asculţi inima şi nu creierul.
Acum dor amândouă…creierul de amintiri, inima de dor.
Nu ştiu de ce îmi este dor… poate că de simplul ţinut în braţe sau când adormeam nas în nas. Nu ştiu. Acum în mintea mea este o nebuloasă. Sunt dezorientată…un copil mare într-o lume şi mai mare.
A fost bine cât am stat acasă…m-am calmat, mi-am calmat toţi nervii…departe de lumea asta virtuală şi nu numai…mi-e, oarecum, dor de zilele alea. Dar, din păcate, nu o să se mai întoarcă prea curând.
Este ciudat…mă gândesc că poate m-am maturizat prea brusc, prea dur, prea… ieri eram o copilă, azi …
Aseară am dormit pentru prima dată… m-am trezit buimacă. Nu ştiam ce este cu mine. Nu era 2 ceasul…ciudat! Vroiam să fie ora 2 şi să nu mă streseze nimeni…
Cineva mi-a spus o dată că dragostea vine când nu te aştepţi…şi dacă nu mai crezi în ea? Crede ea în tine? De ce ar face asta? Atâta timp cât ea este cea care te face să te gândeşti numai la idioţenii, ea este cea care te face să plângi. Cum se poate ca ea să creadă în tine şi totuşi să te rănească?
Poate că… am ajuns la stadiul în care pur şi simplu nu ştiu ce să mai fac sau să zic…sau poate ştiu, dar îmi este frică să o spun cu voce tare. De obicei asta se întâmplă: îţi este frică să spui cu voce tare care este adevărul…aşa că faci orice numai ca să îl amâni…poate apare acea rază de speranţă de pe undeva…
Şi dacă nu mai apare?
O să o zic cu voce tare?![youtube=http://www.youtube.com/watch?v=TR1B8wHS_mE]

Am ajuns în Bucureşti… YUHUUU!!!! Daaar asta nu înseamnă că am scăpat de insomnii…La naiba!
Acum am observat o chestie: creieraşul meu este setat să se trezească la ora 2, 2.15 cel tarziu. Asta am păţit-o şi acasă- bine că nu am acces aşa de uşor la pc ca aici aşa că adormeam după vreo jumătate de oră.
Nu ştiu dacă este normal, adică mai mult ca sigur că nu este normal, dar nah! Fac şi eu ce pot!
Cam atât!
Pentru moment! Mă duc la dentist!!!!Uraţi-mi noroc…urăsc să merg la dentist :))
L.E: am fost la dentist!Momentan încerc să îmi revin după urletele unei ploade de 9 ani- o adusese taică’su să îi facă ăştia o carie. Nu vreţi să ştiţi cât a plâns…brrrrrr
Mâ mai duc vineri. Sper să nu mor până atunci :)) —nu de la durere că nu mă doare nimic, ci de la frică
P.S: era un tip super dulce acolo 😀

Am tras chiulul de la scris. Nu am avut chef sau pur şi simplu am preferat câteva zile departe de blog, net, mess şi tot aşa. A fost o mini vacanţă binemeritată, zic eu. De mâine o să intru îm pâine şi o să mă apuc să scriu. Am câteva idei, dar nu sunt aranjate încă aşa cum îmi doream 😀
Sper ca până mâine să fie toate la locul lor.
Momentan îmi fac de treabă prin casă.
V-am pupat!
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=0x0HeGL4TKw&feature=related]

Spre fericirea mea azi mi-am luat azi pantofiori- spor eleganţi. Super! Din piele, negri, micuţi şi drăguţi- aşa ca mine- mi-au murit lăudătorii deh!
În fine!
Ciudat este că nu m-am enervat căutând printre 1000 de modele şi asta datorită minunatelor vânzătoare care au fost super drăguţe, te ajutau fără probleme şi chiar …merită lăudate. Şi eu chiar mă enervez de fiecare dată când merg la cumpărături!
De ce?
Pentru că port 34….şi nu se găsesc încălţări ca lumea la numărul ăsta.
Dacă vreţi nişte încălţări normale vă recomand: MARELBO
Oricum acum sunt fooooarte fericită!
Am pantofiori!!

L.E: POZELE!!!

Mâine o tai la Galaţi cu Mihai. Cred că mi s-a făcut dor de casă. Este oarecum ciudat în condiţiile în care mie nu mi se face dor de Galaţi niciodată.
Ştiu un singur lucru: că o să îmi petrec următoarele 3 zile în casă, dormind până la 12 fără să mă trezesc să îi pregătesc micul dejun lu’ frate’miu.
Atât pe ziua de azi.