Nietzsche a murit

Archive for the ‘familie’ Category

Azi am fost cu nişte treabă prin oraş. Dar nu oricum, ci cu maşina. În stânga mea era daddy- el era şoferul, eu încă nu am dat de carnet.
Despre ce pasiune vorbesc? Despre mersul cu maşina şi ascultat muzică. Parcă nu îmi mai venea să ies din maşină. Pe lângă faptul că aveam aer condiţionat, mai ascultam şi nişte muzică de bună calitate, iar daddy este, fără vrăjeală, cel mai bun şofer pe care îl ştiu şi în care am încredere deplină.
Din păcate am fost nevoită să cobor şi să înfrunt căldura criminală din Galaţi.
Dar m-am decis asupra unui singur fapt: la anul, obligat- forţat, dau de carnet. Sper să îl şi iau 😀

Ciiteam pe un blog de piţipoancă un articol legat de ce îşi doresc femeile. Ia uite ce a scris duduia:

Ce cred eu că îşi doresc? Îşi doresc să trăiască într-un film tipic hollywoodian, să fie fericite până la adânci bătrâneţi cu un făt frumos.
Nu zic că îmi displace ideea de a merge la 70 de ani mână de mână cu moşul meu şi să ne bucurăm de plimbările lungi din parc sau de cozile interminabile la compensate.
Aş fi ipocrită dacă aş spune că nici eu nu m-aş dori acea viaţă frumoasă şi roz ca în filme, dar oare aş fi fericită? Nu ar fi frumos ca, fiind femeie, să îmi scriu singură povestea, să nu mai existe deja un scenariu al vieţii?
Din păcate cunosc mult prea multe cupluri care respectă acest tipar al unui film clasic de dragoste.
Ce îmi doresc ca femeie? Nu ştiu! Carieră, familie, sănătate, tot tacâmul acela clasic şi ştiut de toţi.
Am fost criticată că îmi fac vacanţa departe de prietenul meu şi el departe de mine. De ce? Nu cred că este aşa o mare problemă faptul că avem nevoie de o pauză, că avem nevoie să fim printre prieteni şi fără să stăm unul lângă altul la masă.
Ce îmi doresc? Îmi doresc multe. Nu aş şti să le expun într-o ordine în funcţie de importanţa lor. Lista cu răspunsuri aleatorii este mult mai evidentă în mintea mea decât cea în care trebuie să le găsesc un loc în ierarhie.
Poate că îmi doresc şi eu acelaşi stil de viaţă pe care “femeile fericite” îl au, dar acum ştiu că vreau să stau cu o cană cu “cafia”, să mă uit la un film prost şi să mă văd cu fetele diseară- noaptea fetelor :))

Am zis că o să vin în Galaţi în perioada 17- 25…păăăi treaba nu stă chiar aşa: pe 17 am primit o invitaţie de la nişte prieteni- plecăm la munte. O să am câteva zile în care nu o să fac absolut nimic, o să fie câteva zile în care o să îmi închid telefonul şi o să uit de toate câcaturile din viaţa mea.
După o să mă întorc în Galaţi…pentru vreo 2 săptămâni. Am nevoie să stau lângă ai mei şi lângă prietenii din Galaţi.
Nu ştiu când o să mă reîntorc în Bucureşti, dar sigur nu o să mi se simtă lipsa.

Zilele trecute m-am revăzut cu “P”. Avea acelaşi farmec şi aceeaşi tandreţe cu care mă cucerise în copilărie. Îmi pare atât de rău că nu i-am acceptat “cererea de prietenie” atunci când mi-a fost oferită…eram prea mică, prea speriată de lume. Am mers la o terasă şi parcă fără să mă întrebe a comandat sucul meu preferat. Pe moment m-a bufnit râsul, dar ochii lui mi-au dat de înţeles că…nu este chiar momentul să râd.
A început să îmi povestească de ultimele chestii din viaţa lui…chiar îmi era dor de asta, să stăm şi să povestim cele mai stupide lucruri. Cel mai…jenant moment a fost când a venit o vânzătoare şi i-a zis : “un trandafir pentru iubita ta?”. Eu deja eram toată roşie în timp ce la el roşeaţa îşi făcea apariţia în obraji. Am refuzat-o spunându-i că sunt sora lui şi că ne aşteptăm partenerii. Când a plecat P s-a uitat la mine şi a râs ca un copil. Rar îl văd făcând asta. De obicei, el este ăla sobru, cu o figură serioasă.
De când îl ştiu pe P? De mulţi ani, nici eu nu mai ştiu sigur, dar ştiu că el a fost cel care m-a ţinut în braţe când am plâns prima şi ultima dată pentru un băiat, că el mi-a oferit batista când am condus-o pe ultimul drum pe bunica mea sau când m-am certat prima dată cu… L-am găzduit în casa mea când a plecat de acasă din cauza certurilor stupide cu ai lui. Şi l-am învăţat că femeia de lângă el trebuie preţuită cu orice preţ.
“Te-am iubit ca un puştan.”
“Te-am iubit ca pe un frate.”
Astea au fost singurele cuvinte legate de ceea ce a fost între noi.
Mi-a spus că o să plece în curând în afara României. Nu m-a încântat ideea de a fi departe de el, dar este vorba de viitorul lui. I-am zâmbit şi i-am spus: “promit să te vizitez în vacanţe.”
Acum îşi face bagajele. Am vrut să îl conduc la aeroport, dar m-a refuzat. Ştie că o să plâng la plecare…nu a fost niciodată o persoană sentimentală sau căreia să îi placă despărţirile.
Mi-a promis că îmi va scrie câte un mail în fiecare zi să îmi povestească…
O altă prietenie care va dispare în timp…

Buuun! Cu ce să încep? Păăăi: CAANICULĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂ!!!!! Am simţit că turbez. Transpiram prin toate orificiile, ne bătea soarele fix în căpăţâne.
Încep “Snails”. Nu ştiu dacă sunt sau nu români, dar au cântat okey.
După ce au terminat delir mare printre muieri: Vine Patrice. WOW!!! YEY!!!!
Ne aşezăm părţile dorsale undeva unde să pot vedea şi eu şi începe. Am uitat care a fost primul cântec, dar oricum omul a făcut un show de zile mari- bă unii artişti chiar ştiu să cânte live. În timp ce îmi fâţăiam bucile pe acolo am început să îmi trimit mesaje cu Chris [îmi pare rău că ai plecat la Galaţi din acel motiv…ata ete…maybe next time].
Deodată hopa nişte picături de ploaie. Ne-am zis: băi ăsta face dansul ploii cu noi. Ete draci! Îl iau pe frate’miu de o mânuţă şi mergem la “pipi” [=))]. Oameni buni până să mă reîntorc a început o ploaie de mă dărâmau picăturile. În 2 secunde m-am udat până la piele şi îmi pare rău că nu am făcut o poză- aveam tricoul cu Arhi ninja… poate data viitoare.
Băi acum ştiţi ce a fost mijto? Că deşi ploua nesimţit de puternic şi bătea vântul lumea dansa pe melodiile lui Patrice.
După ce a terminat ne-am adunat să ne uscăm…pe dracu! Am fost nevoiţi să ne cumpărăm tricouri noi pentru că nu mai puteam de frig. Ne-am tras saci de gunoi în cap şi am plecat la “The Killers”.
Toate bune şi frumoase.
Niciodată nu i-am ascultat, dar au făcut un show de m-au lăsat mască. Solistul cânta perfect- în condiţiile în care făcea stânga- dreapta pe scenă, iar nenea de la tobe a rupt gura târgului cu un solo de zile mari. Am stat în picioare suficient cât să încep “da’ mai stăm? dar când plecăm? nu vă dor picioarele?”
Buuun şi acum chestii care m-au făcut să râd şi să plâng:
1. am văzut ŞI piţipoance
2. unul de la gardă mi-a zis: “AI VOIE CU APARATUL FOTO, DAR NU AI VOIE SA FACI POZE” ĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂ PIFTIM?
3. mâncarea este al dracului de scumpă, dar bună
4. vă recomand să nu vă duceţi la pipi
5. să aveţi schimburi
6. am răcit…şi mă aşteaptă zile crunte.

Ne vedem şi azi tot acolo 😀

BEST FEST.
Următoarele trei seri le voi petrece la Romexpo în compania unor artişti de valoare după părerea mea.
Ete şi programul:

Mi-am amintit de o situatie de-a unei verisoare de-a mele. Parintii ei erau impotriva relatiei pe care o are cu iubitul ei. Erau si inca mai sunt impotriva relatiei. Motivul? Paaaiii…sincera sa fiu nici eu nu l-am inteles prea bine. Ideea sta in felul urmator: mama ei i-a zis ca relatia cu el nu o sa dureze mult, ca ala nu o merita…bla bla bla. Ciudat sau nu ei sunt impreuna de vreo 6 ani, locuiesc impreuna de vreo 5 si totul e minunat. Intr-una din vizitele in orasul natal maica’sa i-a facut un scandal monstru pentru cadoul pe care ea i-l facea lui. La ce a dus toata chestia asta? Ea si-a luat bagajele si a plecat in aceeasi zi in care a si venit- desigur dupa ce s-a certat ca la usa cortului cu ma’sa. Dupa vreo cateva luni au facut oarecum pare. De ce zic oarecum? Pai pentru ca ma’sa tot nu accepta relatia celor doi, dar se abtine- sau cel putin asa cred- de la a mai comenta.
Inteleg ca parintii sunt singurii oameni de pe planeta asta care ne vor binele, dar…hai sa o luam si pe aia buna: de ce a fost nevoie de o cearta pentru ca mama sa ii spuna fiicei parerea despre iubitul ei? Chiar era asa de greu sa discute civilizat?
Intelegeam daca avea dreptate, dar totusi…este vorba de o relatie de cativa ani buni. Este oare asa de greu sa ii acorde o sansa acelui baiat? Nu ii iau apararea tipului [am motivele mele], dar pur si simplu nu mi se pare normal modul in care a reactionat mama tipei…
Voi ce spuneti? Este normal ca un parinte sa reactioneze asa? Eu zic ca nu.

se pare ca ziua de 11 e al dracului de ghinionista pentru mine. am reusit sa raman fara telefon- mi-a fost furat. azi am ajuns si eu acasa si cand m-am uitat pe antichitatea cealalta aveam zeci de apeluri pierdute, mesaje si tot tacamul. a trebuit sa dau espe mii de explicatii- ceea ce urasc cel mai mult. a trebuit sa vorbesc cu maica’mea vreo juma de ora la telefon si sa ii explic mult prea multe lucruri.
singurul lucru care ma bucura este ca pana acum sunt integralista…ferice pe mine,nu??
cacat!
preferam sa am restante,dar sa nu raman fara telefonul primit cadou de la fratele meu…
mai nasol e ca nu imi stiu numarul de telefon =))
asta e,nu?
noi sa fim sanatosi….

În sfârşit libertate…cel puţine pentru ziua de azi. Mâine o luăm de la capăt, alt examen, alţi nervi, alte înjurături. Din fericire pentru mine azi am primit minunata veste că am mai luat 2 examene. Sunt atât de obosită încât nu mai sunt capabilă să mă bucur. Abia Vineri- sau cel puţin aşa sper- o să pun punct la toate examenele din ultimul an. Ce îmi doresc după asta? O lună de linişte. După aia mă angajez şi între timp lucrez la licenţă. Am decis să o las pe februarie. Medicul mi-a dat un sfat destul de…dur: ori o dai atunci, ori te revăd şi de data viitoare băgăm perfuziile.

Am fost exagerat de “fericită” când mi-a spus asta.  Parcă îl şi aud: “organismul tău este sub nivelul mării…ţine-o tot aşa şi nu o să mai fii în stare să mergi singură pe picioare…pe propriile picioare”. I-am zâmbit sec şi m-am scuzat. Ce aş putea să fac mai mult? Probabil că în viitorul cel mai apropiat o să mă lovesc de atitudinea părinţilor mei care vroiau să termin anul ăsta, dar …sunt incapabilă să mai lucrez şi la licenţă.

O prietenă care m-a văzut de curând s-a speriat. Eram galbenă la faţă, cu cearcăne şi abia abia ţinându-mă pe picioare. Şi-a făcut datoria de prietenă foarte bine când m-a mustrat. A spus că e vorba de sănătatea mea…nu de o lucrare cu care oricum toţi se şterg la cur cu ea. Are dreptate, dar…

cel mai mult acum îmi e dor să simt valurile de la mal, să simt nisipul, să mă duc la munte şi să stau întinsă pe iarbă, să mă ud de la rouă…vreau libertate…vreau o lună în care să dorm până la 1 ca să mă trezesc şi să mă culc la loc…oooohhhhhhh daaaaaaaa

Mi-am amintit de o discuţie pe care am avut-o cu foştii colegi la ultima întâlnire din Galaţi.
Despre ce era? Păi despre diferenţele dintre Galaţi şi Bucureşti la capitolul facultate. Cei rămaşi în Galaţi băteau cu pumnul în masă susţinând că facultăţile din Galaţi sunt la fel de bune ca şi cele din Bucureşti. Acum…să fim serioşi…dar nici dacă se chinuie nu o să le ajungă pe cele din Bucureşti.
Read the rest of this entry »