Nietzsche a murit

Archive for the ‘esenta’ Category

Nu mă pricep la politică şi sper să nu învăţ niciodată cum stă treaba. Spun acest lucru din simplul motiv că mi se pare o piesă de teatru tragico-comică. Nu mă mai pasionează acest joc de cuvinte simplu.
Totuşi am citit zilele trecute într-un ziar cum “blonda lui Iri” l-a rugat pe Nati Meir să se întoarcă în lupta pentru preşedinţie. Culmea e că individul vroia să o facă purtătoare de cuvânt. ĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂ!!! Poftim?!
Deci omul ăsta dă cu banul şi îşi alege purtătorul de cuvânt? Iniţial a fost hormonica, apoi zăvoranca şi acum asta?
Omului îi lipseşte o parte din ţigla de pe casă. Asta ar fi una la mână şi a doua ar fi: care ar fi înapoiatul mintal care l-ar vota pe ăsta? De fapt nu mă mai miră nimic din moment ce au fost votaţi şi unguri pentru primăriile din Bucureşti. Totuşi acest individ care dorea să fie preşedintele nostru habar nu are să vorbească corect româneşte. De ce să îl aleg? Deşi dacă ar fi să mă gândesc mai bine stau cam prost la capitolul alegere preşedinte. Băse a ratat “Oscarul” teatral de anul ăsta, Geoană e…cine e Geoană? :)) Crin Atonescu e omul din umbră…şiii…cine mai este? Să nu vă aud cu Becalli, Vadim sau alţi….nu nu alte personaje de acest gen.
Să revenim la blondă şi la Nati [numai mie mi se pare că numele său aduce a napolitane?!]
Eu nu o înţeleg pe duduia asta. Este atât de mult atrasă de moşi? De hotorogi impotenţi şi pedofili?! Eu una aş fi incapabilă să îi privesc pe oamenii ăştia…cel puţin Nati mi se pare un degenerat şi jumătate care îmi produce un disconfort stomacal instantaneu. Nu am nimic cu el, poate e ceva de capul lui, dar în ochii mei mereu o să pară o persoană libidinoasă…câh!
Şi totuşi duduia ce treabă are cu el? Vroia să intre în politică şi Iri nu avea cum să o ajute? Care este schema? Că în cazul ei sigur este o schemă :))

…Halloween-ul. Şi ce?
De câţiva ani noi am început să preluăm din sărbătorilor americanilor- Halloweenul care de fapt este o sărbătoare a irlandezilor. De ce facem asta? Încă nu am găsit un răspuns normal la această întrebare. Ce plăcere avem să ne americanizăm? Este mai “cul”? Suntem mai “trendy”?
Eu una sunt total împotriva acestor sărbători precum: Ziua îndrăgostiţilor sau Halloween. Noi avem Dragobetele şi Sfântul Andrei. În Galaţi Sfântul Andrei a devenit o sărbătoare cât se poate de…apreciată…de cocalari şi piţipoance. Este o altă metodă de a te bate sau de a agăţa gagici, de a te îmbăta şi de a face scandal pe stradă. Am renunţat cu mulţi ani în urmă să mai ies ca o altă “oaie” şi să urmez turma până pe faleză unde cântă 3 non-vedete, văd 3 focuri de artificii şi atât. DA! Ştiu! Nu am habar cum să mă distrez şi alte alea, dar sinceră să fiu prefer să stau la o cafea cu ai mei în liniştea şi intimitatea casei decât să văd 3 beţivi şi 2 …dame de consumaţie.
Mă aprinsesem la un moment dat dintr-o discuţie cu o tipă care mi-a spus că ei nu i se pare normal să NU sărbătorim aceste 2 sărbători, că dacă este încă un motiv de petrecere de ce să nu profităm?
Pentru că nu înţelegem adevăratul sens al sărbătorii. De aia. Şi bag mâna în foc că dacă e să întrebi jumătate din indivizii şi individele care se dau atotştiutori cu privire la aceste sărbători o să înceapă cu un MARE: “ăăăăăăăăăă”.
La fosta mea facultate se dădeau tot felul de petreceri: de sf valentin, de halloween. Niciodată nu m-am sinchisit să mă duc la ele. Ca să ce? Să îmi pun nişte machiaj suplimentar pe faţă, să ţopăi ca o capră o noapte şi apoi să îmi număr banii rămaşi?! Nu merci!
Din păcate noi am ajuns să pierdem din semnificaţiile sărbătorilor româneşti şi găsim o metodă sau mai bine găsim o altă scuză ca să ne îmbătăm ca porcii şi să facem scandal [aici vorbesc de cretinism]. De ce nu spui: frate mă duc în club ca să agăţ o tipă?! Ci preferi varianta mai “pompoasă”: mă duc cu băieţii în club pentru că e Halloween.

Buuunnn!! Să vă povestesc ceva drăguţ: de când mă chinui cu regimul hainele mele au ajuns să fie un pic cam largi- în special pantalonii, bluzele mereu le-am luat foarte largi din simplul motiv că îmi place să îmi “maschez” anumite minuni de la natură…în fine! Deviez de la subiect.
Şi intru pe diferite site-uri. Haine de piţipoance. Cu decolteuri, cu zorzoane, cu inimioare, cu floricele, roze, mov şi alte culori din astea tembele.
Am zis că nu pot cumpăra un produs fără să văd cum îmi “şade”. Am început căutările prin magazine. Pe lângă faptul că m-am umplut de draci am făcut şi sute de cruci că nu înţeleg cum se poate îmbrăca o persoană sănătoasă la cap cu aşa ceva.
Am luat un puloveraş care părea decent. Am zis: “PĂREA”! Cred că era unul din ăla cu efect de push up că m-am trezit cu sânii la gură în condiţiile în care eu nu port decât bustiere. Aşa ceva nu pot purta. Am mai luat altul. 10 minute am stat să mă uit cum şi pe unde trebuie îmbrăcat. Am renunţat la idee. Am preferat să trec la blugi/ pantaloni/ nădragi.
Băi oameni buni eu nu înţeleg blugii ăia cu talie foarte joasă şi pe tine arată de parcă ai făcut treaba mare pe tine…adică vin până la genunchi…nu ştiu cum să vă explic ca să vă prindeţi. Oricum blugii ăia sunt dubioşi rău de tot. I-am pus la loc şi am început să caut alţii. NU! Nu îmi plac blugii tăiaţi, pătaţi, cu sclipici, cu brizbrizuri. Nu îmi plac blugii cu talie joasă şi mulaţi. În timp ce mă schimbam înjurând că’s de modă veche apare o tipă cam plinuţă cu nişte blugi muuuuuuulaaaaaaaaaţi şi cu talie joaaaaaasăăăăăă. DE CE?!!!! De ce te îmbraci aşa dacă ştii că nu te avantajează?! Eu mai bine mor în chinuri groaznice decât să mă trezesc că îmi iese fundul din pantaloni când mă aplec sau… câh! Nici nu vreau să mă gândesc la altceva.
Am lăsat blugii şi am întrebat-o pe tanti de la casă: nu vă supăraţi, dar nişte pantaloni normali sau blugi normali nu aveţi? Adică să fie cu talie înaltă, simpli şi fără tăieturi sau alte alea? Desigur că aveau. Şi aveau cât pentru încă 3 de-alde mine. Adică în pantalonii ăia mai încăpeau 3 persoane. M-am uitat la ea şi i-am explicat că dacă vreau nişte blugi din ăştia mă duc la daddy că în pantalonii lui încap cu toate prietenele. S-a uitat urât la mine şi mi-a spus că altceva nu mai au. Că acum se cer blugii cu talie joasă şi…coloraţi.
Am încercat să mai caut şi prin alte magazine, dar degeaba. Mi se pare absurd să port pe vremea asta blugi ca ăia, mi se pare absurd ca pe vremea asta să mergi cu “şalele” goale doar pentru că aşa e moda, că numai aşa te place x-ulescu sau pentru că eşti mai “cul” decât colega.
Aşa mentalitate aveam şi eu la 14 ani până am răcit la ouţe de mi-am blestemat şi mama blugilor. De atunci am grijă să NU mai umblu cu din ăştia. Nicio modă, niciun băiat, nicio colegă nu merită sacrificiul de a-mi distruge sănătatea. Nu o să port fustă scurtă iarna – căăă dehhh sunt săcsi aşa, nu o să port blugi kitchoşi că aşa spune poponarul creator, nu o să îmi pun pierce în buză că aşa sunt mai interesantă.
Ştiu că par de modă veche şi că multe fete o să mă contrazică spunându-mi că nu o să păţească nimic, dar dragele mele vă înşelaţi: o să aveţi de suferit! Nu vă spun să mă ascultaţi pentru că oricum nu o să o faceţi, dar vă garantez că după 20 şi de ani o să îmi daţi dreptate. Eu acum îi dau dreptate mamei mele.
Îmi amintesc că am fost în Plazza [hai tu fată că mă duc acolo :))] să îmi iau nişte haine. Când am intrat într-un magazin şi am cerut nişte haine…normale vânzătoarea mi-a spus că sunt la reducere pentru că NIMENI nu le cumpără, dar că hainele de piţi sunt în mare vogă. Decât să mă îmbrac ca o paiaţă mai bine îmi păstrez respectul de sine…şi mai ales sănătatea.
Şi eu totuşi nu înţeleg un lucru: cum dracu poţi să te îmbraci în halul ăla? Adică…na…ştiu că gusturile nu se discută şi respect gusturile omului că la urma urmelor nu le dau eu educaţie la acest capitol, dar totuşi. Îţi place să vezi în oglindă un papagal cu haine de “fermă”?
Nu înseamnă că dau 10 ron pe o pereche de blugi, dar nici 200 de ron pe o batistă de-a lu’ tata. Sunt conştientă că o să duc lupte seculare în găsirea unor haine normale, care să acopere ce trebuie şi să lase descoperit ce trebuie.
Am probat un pulover. Simţeam că rămân fără aer de cât mă strângea la bust. Încerc să o conving pe vânzătoare să îmi dea unul cu vreo 4 numere mai mare la care ea îmi spune: păi îţi stă bine aşa, îţi ridică sânii şi plus că e şi cea mai mare mărime. M-am uitat câş la ea. I-am spus că nu am nevoie de sâni ridicaţi, ci de aer şi mobilitate. Desigur că mărimea era una pentru fetele slabe şi plate…ca apa plată :))
Într-un final cred că o să apelez la ajutorul vostru cu privire la câteva magazine pe care le ştiţi să aibă haine şi pentru fete care toamna şi iarna se îmbracă.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=ssGLymm_SQ4&feature=related]

Recunosc cu mâna pe inimă că sunt puţin cam foarte plictisită şi lipsită de inspiraţie la capitolul blog. Nu îmi găsesc explicaţia. Sper să nu fie nimic grav :))
În ultima vreme m-au tot cuprins diferite sentimente…sau hai să le spunem stări…sună mult mai bine, cel puţin pentru urechiuşele mele. Pe de o parte sunt exagerat de nervoasă, stresată, obosită şi pe de altă parte cum foarte calmă, relaxată şi odihnită. Nu îmi dau seama care este motivul stărilor mele.
Încerc de mai bine de o săptămână să îmi fac o listă a priorităţilor, ce vreau să fac, ce vreau să realizez. De o săptămână am în faţă o coală albă.
Iniţial scrisesem cum vreau să îl uit, să îl şterg total şi definitiv din inima mea. Nu a fost nevoie de o listă să îmi dau seama că acum nu mai reprezintă nimic pentru mine. Stau şi mă gândesc dacă a reprezentat ceva vreodată. Am stat împreună aproape un an [duminică am fi făcut un an] şi l-am uitat în nici măcar o lună. Să mă îngrijoreze? Nu cred. Sunt fericită că pasul ăsta l-am făcut fără să mă mai gândesc la : “şi ce o să mă fac fără el?!”
Acum am schimbat lista. Eu una aş vrea să am câteva idei simple, lucruri care să mă facă să par o egoistă şi nu îmi reuşeşte prea bine asta. Probabil că egoismul o să îl am în momentul în care o să vreau să mă bucur numai eu de…acea clipă.
O aştept…cu nerăbdare şi vreau să strig în gura mare asta, dar mă abţin. Este o regulă sfântă: spui ce simţi când nu mai eşti egoistă cu sentimentele tale.
Aberaţii…asta simt că scriu acum…sau…
Nu îmi pasă. Asta este ca un fel de …început, de introducere în lista pe care vreau să o termin. Azi am avut un moment de…nebunie: ce se întâmplă dacă renunţ la scris?
Mi se pare că de multe ori mă deschid prea mult în faţa unor necunoscuţi, că ajung să fiu ca o carte deschisă, o carte ce poate fi citită de mult prea mulţi oameni…şi toate astea pentru ce? Nu o să mai existe farmecul ăla de a fi cunoscută faţă în faţă, o să devin vulnerabilă…ca atunci când…
Poate ar trebui să scriu despre diferite evenimente, să devin impersonală, să scriu despre lucruri care nu implică răspunsuri subiective, poate ar trebui să scriu despre lucruri ce nu implică sentimente sau stări…

Vă spuneam ieri, dacă nu mă înşel, că vreau să fac cursuri de auto-apărare. Am găsit ceva:
asta.
Problema este alta: că mă uit la numele astea ca la cai verzi pe pereţi şi habar nu am ce să aleg.
Dar într-un final mi-am făcut curaj şi am luat la întrebări una din persoanele în cauză. Mi-a răspuns foarte frumos şi chiar mi-a dat toate indicaţiile.
De săptămâna viitoare am marţea şi joia cursuri de maltratare 😀
Să nu uitaţi şi de scuipatul plămânilor prin alergare.
Până în Decembrie sper să ajung la minunata greutate de 45 de kg. Dar sper să îmi şi reuşească. Adică mai am de scăpat de încă 10 kilograme “minunate” care îmi macină existenţa :))
Momentan am la activ 8 kilograme în minus. Şi sunt în scădere. Unele din semnele kilogramelor scăzute sunt hainele care au început să stea ca pe gard pe mine. Mă amuză că am început să port curea: acum două zile era să rămân în fundul gol: pantalonii erau largi şi până să slăbesc…acum sunt: cortul pe mine.
Deci: să îmi uraţi noroc! Am mare nevoie că mă aşteaptă multe zile fripte şi multe vânătai :))

Îmi este dor de ea. Mereu însemnez cu negru zilele de 16 şi de 18 în calendar.
Mereu se temea că o să o uităm şi a făcut astfel încât să nu se întâmple asta.
Era o zi friguroasă de iarnă. Stăteam în camera de cămin şi mă uitam la un film. Mă sunase fratele să îmi spună că vine în vizită pe la mine. Mă gândeam că poate vrea să îi urăm împreună “La mulţi ani!” mamei. Era ziua mamei noastre.
M-a lăsat liniştită să văd finalul filmului, fără să îmi dea nimic de înţeles.
Când m-am ridicat să pun un alt film. M-a prins de mână şi mi-a spus: “trebuie să vorbim!”
În momentul următor mi-am dat seama că ceva nu era în regulă.
“E vorba de mamaie”.
Sângele mi-a îngheţat în vene… ştiam că s-a întâmplat ceva rău…Mihai niciodată nu venea la mine la cămin.
“Acum câteva ore a…”
Am simţit cum pământul stă în loc. Am culcat capul pe pernă şi am început să plâng…nu era adevărat ceea ce îmi spunea.
În seara aia m-a luat la el acasă, să dorm la ei. Ştiau că nu trebuie să mă lase singură. Niciodată nu am primit veştile proaste bine.
A doua zi eram în tren spre Galaţi. Dormisem nici măcar două ore şi încercam să mă abţin să nu plâng.
Am ajuns în Galaţi…părea atât de pustiu. Mi-am lăsat bagajul acasă şi am plecat spre ea. Nu m-am oprit la apartament…m-am dus direct la…ea.
Când am ajuns acolo mama era lângă ea şi plângea. M-a văzut şi a vrut să mă ia în braţe, dar nu o vedeam decât pe ea. M-am apropiat de sicriu şi nu îmi venea să cred că ea este acolo. Am început să o mângâi şi să plâng. Veneau rude, ipocriţi, târfe şi infecţi să îmi spună “sincere consoleanţe”. Eu nu o vedeam decât pe ea…erau ultimele momente alături de ea.
Toţi încercau să mă facă să mă simt mai bine, dar eram incapabilă să reacţionez cu cei din jur. Îmi amintesc cum veneau diferite personaje şi mă luau în braţe să îmi spună că totul o să fie bine…nu! Totul nu avea să fie deloc bine.
Taică’miu a fost singurul capabil să mă scoată cu forţa din sală. M-a obligat să mă duc şi pe la bunicul meu să îl întreb ce face. Niciodată nu am avut o relaţie bună cu el. Am intrat în casă şi l-am văzut cum pregătea masa ipocriţilor. M-a văzut în pragul uşii, m-a strâns în braţe şi a început să plângă şi să îmi spună cât îi e dor de ea…nu îl credeam…am motivele mele.
Am ieşit din casă şi în faţa uşii mă aştepta căţelul. Se pusese cu botul pe genunchii mei şi se uita cu milă la mine în timp ce eu plângeam. El o iubea şi o respecta cel mai mult dintre noi toţi…
A doua zi urma să o îngropăm.
Am fost luată cu forţa acasă. Nu am reuşit să dorm nici măcar în patul copilăriei. Era a doua zi în care eram nedormită şi semnele începeau să fie vizibile.
Când am plecat spre biserică toate babele urlau ca la circ…de ce nu puteau să se abţină? Măcar acum.
Nu ştiu ce s-a întâmplat la biserică…pur şi simplu nu îmi amintesc…eram lipsită de viaţă şi ştiu doar că la un moment dat m-am aşezat pe ascuns din cauza unei crize de inimă…restul e ceaţă.
La masa ipocriţilor am fost luată pe sus, obligată să stau la masă cu toţi infecţii din viaţa ei.
Deodată bunicul meu se ridică şi spune: deşi azi e o zi tristă, o rază de soare ne luminează ziua: nepoata noastră Ioana împlineşte astăzi 21 de ani.
Uitasem…21 de ani. Speram să mă bucur de ziua asta, dar nu am putut. Am tras cel mai fals zâmbet, i-am mulţumit de urare şi m-am aşezat mai adânc în scaun. Speram să nu mă mai vadă nimeni. De ce trebuia să îmi reamintească?
Era prima zi de naştere pe care nu am putut să o sărbătoresc cu ea…
A doua zi prietenii mei m-au strâns mai puternic ca niciodată în braţe, mi-au urat “la mulţi ani!” şi m-au pupat. O singură persoană nu m-a întrebat cum mă simţeam…ce puteam să simt în acel moment? De ce toţi pun aceeaşi întrebare cretină: cum te simţi?! Cum dracu aş putea să mă simt în astfel de momente?
La un an după înmormântarea ei mi-am făcut curaj să mă duc la mormântul ei. Am lăsat nişte flori şi am plecat plângând. De fiecare dată când îmi cere tata să mă duc îl refuz politicos. Nu mai vreau să fiu văzută plângând. Sunt prea orgolioasă să aud : “îi venise timpul”.
Au trecut doi ani şi 10 luni de când am devenit atee, de când am început să îl blestem pe cel căruia voi îi spuneţi Dumnezeu.
Când a împlinit doi ani mama mi-a spus ceva care mi-a reamintit de frica ei de a nu o uita: Ioana, buni a murit de ziua mea şi noi am îngropat-o de ziua ta…aşa nu o să o uităm niciodată.
Eu sigur nu o să o uit…eu nu îi pot uita pe cei care au plecat de lângă mine fără să îmi spună “adio”.

Azi am avut o zi destul de câh, o zi pe care aş vrea să o şterg din calendar. M-am trezit prost dispusă şi am continuat ziua în acelaşi stil. Nu mă întrebaţi de ce pentru că nu ştiu ce să vă spun. A fost suficient să mă iau la harţă cu o clientă şi să fiu şi mai antisocială decât eram de dimineaţă…detalii nesemnificative.
Apropos: ştie cineva în Bucureşti pe unde aş putea să fac cursuri de auto-apărare? Vreau să mă apuc de aşa ceva şi nu ştiu unde aş putea să mă duc….şi mai ales ce preţuri sunt.
Merci!

Recunosc că încă nu m-am apucat de alergat. Mă trage o lene de neînchipuit. Din păcate de săptămâna viitoare sunt decisă să las lenea deoparte.
Oricum regimul funcţionează de minune. 7 kilograme scăpate cu multă muncă [în fiecare seară îmi ridic poponeaţa din pat să fac câteva exerciţii] şi un regim strict. Până acum am poftit la pizza, ciocolată, paste cu carne şi sos şi…lista continuă. Sunt un bagaj de pofte, dar, din păcate, până peste 6 luni când o să îmi refac analizele nu am voie nici măcar să mă uit la ele.
Deeeeciii dragii mei să îmi uraţi succes la viitoarea febră musculară care o să mă aştepte după primii 2 kilometri alergaţi [mă rog să mă ţină plămânii atâta :))]
Măcar sunt mulţumită de rezultatele de până acum. Mi-am propus ca până la sfârşitul anului să mai scap de câteva kilograme şi după asta o să mă declar profund satisfăcută, dar până atunci tre’ să îmi iau inima în piept…sau în mâini şi să mă alerg singură prin Bucureşti.

Cred că azi mi-am băgat şi mi-am scos cei mai mulţi sfinţi. Să mă explic:
de când am aflat că am probleme cu stomacul am început să mănânc regulat. Şi cum o mare parte din zi mi-o petrec la muncă mereu îmi iau pacheţelul pregătit cu mare dragoste acasă.
Azi m-am trezit la 6 şi jumătate să pregătesc pacheţelul. Am ajuns la muncă la ora 9 şi l-am dus la bucătărie, în frigider, acolo unde îi este locul.
Şi m-am pus pe treabă. La ora 11 era prima pauză. Fericită mă îndrept spre bucătărie, deschid frigiderul şi…nimic. DA DA! Nimic! Frigiderul era gol. Iniţial am zis că şterge tanti de servici frigiderul şi din cauza asta. O prind în bucătărie şi o întreb: “nu vă supăraţi, dar mâncarea noastră?”
“Păi Oana de la contabilitate a aruncat-o pe toată acum o oră.”
Eu am rămas perplexă. Am zis că sunt două variante: fie sunt la camera ascunsă, fie este 1 aprilie. “Ferice” pe mine că nu era niciun din cele două.
O întreb pe tanti de servici unde e Oana de la contabilitate să îi fac o vizită.
“Bună ziua! Am înţeles că a-ţi aruncat toată mâncarea din frigider”
“DA! Aşa e. De ce? E vreo problemă?”
“Da. Este una foarte mare. Eu abia îmi adusesem pachetul de acasă şi era proaspătă…deeecii”
“Cum proaspătă că era carnea cu alb prin ea…deci era mucegăită.”
“Aia era brânza. Eu mănânc carne cu brânză.”
“Aaaahhh! Îmi pare rău. Am crezut că este stricată şi am aruncat sacoşa cu totul.”
“Ştiţi că aveam şi mere abia cumpărate şi tacâmurile preferate în sacoşă?”
“Da, dar nu vedeam de ce să le mai las în frigider.”
A simţit cum mi se urcă sângele la cap. A fost prima oară când mi-am dorit să omor pe cineva.
Desigur că am început să tremur din toate încheieturile din cauza miilor de draci. M-am dus la tonomatul de mâncare şi să vezi: nu am voie absolut nimic din ce este pe acolo.
M-am ales cu un baton cu cereale din care muşcam cu milă.
Acum înjur şi o blestem pe proasta de Oana de la contabilitate pentru durerea de stomac insuportabilă pe care o am în acest moment.
Nu mă deranjează că a aruncat mâncarea, mă deranjează că a pus mâna pe ceva ce NU este al ei…pentru mine ăsta se numeşte FURT.
Acum domnişoarei Oana de la contabilitate îi doresc o indigestie de toată frumuseţea pe o perioadă nedeterminată de timp.
The End!
P.s: sunt totuşi fericită pentru un lucru: analizele făcute ieri au ieşit bune…yeeeyyy!