Nietzsche a murit

Archive for the ‘zilnice’ Category

Cred că în decursul unei săptămâni vreo 10 persoane m-au întrebat: “Ce mai faceţi?” Oameni buni: NU MAI EXISTĂ “CE MAI FACEŢI?”. ACUM EXISTĂ: “CE MAI FACI?” SAU “CE MAI FACE?”.
Sper să nu mai întrebaţi DE NOI sau motivele. Nu cred că din cauza asta nu mai puteţi dormi noaptea.

Silvana mi-a trimis o leapşa. Vreau, nu vreau o să o onorez:

Sunt Cireşica, MaMeMiMoMu, Pika, Ralu[ca]
Aş vrea să am iar 14 ani
Păstrez toate amintirile din trecut, toate prostioarele care îmi amintesc de prietenii mei de la Galaţi.
Mi-aş fi dorit să mă întorc acolo…
Nu îmi place când lumea mă vede ca un copil alintat.
Mă tem că o să mă trezesc într-o zi fără oamenii pe care îi iubesc.
Aud claxoanele maşinilor la ora 7 dimineaţa.
Îmi pare rău că nu pot fi cum ar vrea alţii să fiu.
Îmi plac căpşunele, ciocolata, marea, animăluţele, cerceii mei, prietenii mei, viaţa pe care o am, Bucureştiul.
Nu sunt perfectă şi nici nu mă chinui să fiu.
Dansez în fiecare dimineaţă.
Cânt în orice moment al zilei.
Niciodată aş folosi cuvinte vulgare ca să jignesc pe cineva.
Rar pot să tac din gură.
Plâng când îmi amintesc de EA.
Nu sunt întotdeauna atentă la discuţii, uneori îmi fuge mintea în alte părţi şi mă trezesc că sunt întrebată ceva şi nu ştiu ce să răspund.
Nu îmi place de mine pentru că sunt prea “scârbă” cu oameni care nu merită.
Sunt confuză când vine vorba de sentimentele mele.
Am nevoie de cineva care să fie lângă mine când am nevoie.
Ar trebui să fiu mai strictă în alegerea prietenilor.

BBBUUUUUUUUNNN!!! Dau leapşa la:
1. Ovidiu
2. Nimeni Altcineva
3. Cel care se laudă că nu ştie nimic
4. Sunshine Sarah

N-am chef de nimic…pu şi simplu nu am chef să scriu.Simt că iar sunt în pană de idei…trebuie să îmi revin! Aşa că o să iau o pauză până îmi vin ideile…

You are a poor and innocent boy
a poor and innocent boy
Who can’t love
Who refuse to love
Who refuse to fight
You are a poor and innocent boy
Who can’t give love even when I beg
I’m going to beg, to beg for your love
Even for a second,for a moment
My heart belongs to you,but you…
you refuse to accept, you refuse to give me a chance
a sign.anything
because I love you and I can’t live without you
but you, you refuse my love
and my everything.
And you refuse
you refuse everything: my love, my life,
That’s all I can offer
That’s all I can give
Don’t end this story
If you do that
You will lose me

Stă singură la balcon şi se gândeşte
Se gândeşte la noaptea lor
Noaptea lor ucisă de ura altora
De gândurile altora
De dorinţele altora
Au uitat să îşi trăiască inocenţa într-o lume
În care totul are un preţ,
Într-o lume în care nimic nu mai este pur şi dulce şi frumos şi clar şi minunat
Au uitat că în lumea asta există dragoste şi fericire
Şi tot

Julieta unde este al tău Romeo?
Unde a fugit? După cine?
Pentru cine te-a abandonat?
Pentru cine te-a lăsat singură în această lume
O lume prea crudă pentru naivitatea ta
Julieta de ce nu te mai caută al tău Romeo?
S-a plictisit de adevăratele sentimente?
S-a plictisit să îşi mai spună în fiecare seară sub balcon
“Te iubesc!” ?
Julieta unde este acel Romeo la care tu ai visat mereu?
Julieta tu eşti cea care l-ai minţit cu sărutările tale suave
Tu eşti cea care l-a izgonit într-o lume în care nu este dorit
Julieta tu eşti vinovată că a plecat de lângă tine
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=h9nc3nBNztQ]

M-am gândit, pentru că nu a primit niciodată o leapşa să îi fac una specială:
NIMENI ALTCINEVA iată leapşsa ta:

De ce ai blog?
Ce vrei tu prin blogul tău?
Ce aştepţi tu de la blogul tău?

De ceva vreme încoace îmi tot pun întrebarea: de ce oamenii nu mai vorbesc ca în alte dăţi? Limbajul are de suferit mult, nu ne mai chinuim să spunem cuvintele cap coadă, sărim cuvinte şi tot aşa. Şi mi s-a apins beculeţul! Toată moda asta cu : LOL! BRB! DND! ASL; PLS; EDX şi care mai sunt se datorează messenger-ului- iniţial Mirc.
Ciudat este că puţini realizează acest defect în vorbire. Şi mai grav este că începe să îşi facă simţită prezenţa şi în limbajul meu de zi cu zi. Nu este normal să purtăm discuţii numai pe “mess”. După părerea mea se pierde prea mult din mesaj, se pierde ideea esenţială. Discutam cu un prieten de-al meu pe mess şi ne-a luat vreo 10 minute până să ajungem pe aceeaşi lungime de unde.Pur şi simplu nu ne înţelegeam- mesajul fiind unul destul de banal.
Mă îngrozeşte ideea că generaţiile următoare nu vor mai şti ce înseamnă literatură, nu vor mai şti cum arată o carte din cauza acestui mediu virtual. DA! Poate fi util! Nu îi neg utilitatea, dar când se ajunge să se exagereze deja nu mai este util, ci devine ca “insulina pentru diabetici”. Suntem dependenţi de limbajul de mess. Nu mai spunem: vin imediat, ci BRB! Că doar este mai simplu, nu? Începem să avem prietenii pe internet şi uşor uşor ne desprindem de realitate- nu mai conştientizăm ce este şi ce nu este real.
Sunt de acord să se apeleze la mess- dar dacă vreau să vorbesc cu rudele din străinătate- spre exemplu- nu să vorbesc cu vecina de lângă mine. Sau, cum a devenit la mine şi la frate*miu o modă: dacă vrem să ne spunem ceva, ne scriem pe mess- deşi stăm în aceeaşi casă, la 2 metri distanţă unul de celălalt.
Am întâlnit persoane care îşi formau personalitatea, caracterul pe messenger, în lumea reală fiind incapabili să scoată 2 cuvinte. Plus multe cazuri de acest gen- cazuri în care persoanele în cauză îşi formau caracterul tastând, dându-se altceva decât sunt. Nu le cere nimeni să fie perfecţi, lumea în sine- şi aici vorbesc de oameni- este imperfectă, prin urmare nu au dreptul de a cere perfecţiunea.
Păcat că puţini realizează acest lucru.
Şi păcat că nu mai există acea comunicare dintre oameni ca în alţi ani.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=ZGP0ZCiDH6Q]

Cineva mă întreba de ce am dat la facultatea asta. Ce îmi place, de ce vreau să lucrez în domeniul relaţiilor publice. M-a mai întrebat de ziar şi televiziune…Eu m-au uitat lung la el şi i-am spus: nu mă văd lucrând în niciunul din domeniile de mai sus- nu am înclinaţii să scriu la ziar, nu dau bine pe sticlă şi în domeniul relaţiilor publice…hmm cel mult organizator de evenimente. Îmi doresc enorm de mult să lucrez ca asistent social. Îmi doresc asta de mică şi simt că m-aş simţi bine cu această slujbă- da mă! Zic slujbă nu “job” cum este la modă. Sunt româncă şi vorbesc română, nu engleză.
În fine!
DE CE FCRP? Este simplu! Pentru că sunt de părere că, momentan, FCRP-ul [sau Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice] este cea mai potrivită pentru îndrumarea mea pe această parte. Nu am de gând să fac o reclamă facultăţii, nu am de ce. Cred că persoanele interesate de această facultate ştiu foarte bine ce înseamnă.
Totuşi eu am aflat destul de târziu de ea. Mai exact în semestrul 2 din clasa a12a. Mi-au plăcut foarte mult materiile şi numai ideea de a face facultatea departe de casă mi s-a părut …minunată.
DE CE STUDENT? DE CE BUCUREŞTI? Foarte puţine persoane din grupul meu de prieteni de la Galaţi au ales să vină la Bucureşti. Se pare că era mult mai comod să stai acasă pe capul părinţilor. Ceilalţi au ales, ca şi mine să îşi încerce norocul departe de casă, să fie pe propriile picioare, să trăiască cu adevărat viaţa de student: când mâncam săptămâni întregi numai pufuleţi sau pate cu muştar. EEhhh viaţă!
Cât am stat în regie nu am făcut decât să pierd nopţile, ieşeam în fiecare seară şi ajungeam acasă tiptil tiptil numai să nu îmi trezesc “scumpele” colege de cameră, în sesiune stăteam cu gardianul căminului la bârfe sau cu unul dintre tipii care se mutase din cămin…şi cum se dădea la mine =)) şi eu nu realizam. Probabil că trebuie să îmi dea cu o cratiţă în cap ca să mi se aprindă şi mie beculeţul.
În anul 2 de facultate m-am îndrăgostit pentru prima dată cu adevărat, dar am primit şi prima palmă dură de la viaţă.
După un an mi-am revenit, m-am pus cu picioarele pe pământ şi am vizitat Parisul. Pentru prima dată m-am simţit cu adevărat împlinită. Acolo m-am regăsit şi am jurat că o să mă reîntorc şi că o să rămân acolo.
Acum recunosc că nu prea mai duc viaţa din trecut. De când m-am mutat cu fratele meu, Mihai, am de toate. Am învăţat chiar să şi gătesc, ceea ce este un lucru minunat- pentru el, că doar eu stau cu orele în bucătărie.
Îmi plac poveştile mamei mele din studenţie, dar eu tind să cred că nu a fost aşa de simplu cum este acum. Deşi şi ea a făcut facultatea tot în Bucureşti nu i-a fost la fel de uşor să se adapteze cu viaţa de aici, să nu uităm că la 21 era măritată cu daddy al meu şi la 24 deja îl avea pe frăţiorul meu.
Eu mi-am spus povestea studenţiei- cu puţine detalii- cum a fost viaţa voastră de student?

Citeam pe blogul lui Arhi despre o scrisoare primită de el de la un tip din state. Omul nu era câtuşi de puţin încântat de minunata lume de peste ocean. Atât condiţiile de viaţă, cât şi mentalul indivizilor: efectul de turmă se resimte mai mult la ei decât la noi- la metrou.
Stăteam aşa şi mă gândeam de ce şi-ar dori cineva să plece în state. Singurul lucru care mi-a venit în minte a fost BANUL!!!! Salariile celor de acolo sunt cu mult mai mari decât cele de aici. Şi în rest? Păi cam atât! Nu tu cultură- văzusem nu ştiu pe unde că americanii fac la facultate cam ce facem noi în liceu, nu tu mâncare sănătoasă[nu că aş fi mare fană]-dar la ei pepenii au gust de carne, iar carnea are gust de apă.
Îmi amintesc când a plecat finul meu în Canada şi ne-a propus şi nouă să venim- măcar în vizită. La început m-a încântat ideea, dar după…neaaaah!
Europa mi se pare mult mai fascinantă, plină de cultură…şi…nu ştiu pur şi simplu este altă viaţă.
Americanii se cam cred buricul pământului, atotştiutorii, ăia mari şi tai, care impresionează pe oricine , oricum.
Şi dacă stai să te gândeşti ei nici nu prea au o cultură a lor, având în vedere că, după părerea mea, America este o ţară plină de diferite naţii. Că la urma urmelor toată lumea fuge şi se refugiază în America şi astefel cultura lor este de fapt o ciorbă de alte culturi….
Faptul că noi şi nu numai îi cam ridicăm în slăvi ajută orgoliul să crească şi prin urmare şi caracterul lor devine mai puţin…plăcut.
Vina este într-o foarte mare măsură a noastră. De ce? Pentru că ne dorim să intrăm în graţiile lor, să fim băgaţi în seamă de ăia mari şi tari, fără să ne dăm seama că de fapt nu prea ne pot ajuta…chiar deloc.
Din păcate o să ne ia ceva timp până când o să ne dăm seama că nu putem depinde de ei pentru rezolvarea problemelor noastre…
Eeeehhh! Îmi dau şi eu cu părerea…cine ştie poate că greşesc