Nietzsche a murit

Archive for the ‘memorii’ Category

Mă doare capul…am dormit vreo…multe ori, dar nu asta este important ci următorul aspect:
Am primit ceva mustrări cu privire la ziua de azi: 1 MARTIE!
Eu am zis ca este ziua noastră: a femeilor, a domnişoarelor, etc…Şi totuşi se pare că nu este aşa. LA NAIBA ÎN PUII MEI!Cică abia pe 8 o să fie şi ziua noastră…dragii mei…pe 8 Martie eu ştiam că este ziua mamei- nu a femeii…daaaamn it!
Mi-am permis să caut pe nenea gugle ce reprezintă 1 Martie şi la naiba!!! Oamenii chiar au dreptate! Nu este ziua ziua noastră… dar este atât de drăguţ când primim mărţişoare, zambile, ghiocei, cutii cu bomboane, celebrul şnur alb cu roşu…
De ce trebuie voi bărbaţii să vă supăraţi când spunem că 1 Martie este ziua femeii?! Chiar nu e corect!
Noi vă dăm să beţi de 9 Martie- 44 de pahare…şi nu comentăm- comentăm a doua zi când sunteţi mahmuri şi ştiţi că numai cumpărându-ne ceva drăguţ scăpaţi de gurile noastre :))
Am glumit…desigur.
Oricum! Eu nu înţeleg: de unde a pornit toată nebuneală asta cu : Martie este luna femeilor. Avem şi noi 2 sărbători micuţe şi gata deja avem o lună…păăăăi dacă ar fi după mine şi Decembrie ar trebui să fie luna noastră- sau a mea cel puţin şi Ianuarie şi de Paşte…şi tot aşa.
DEEEECCCIII!!! Dragii mei până la urmă este sau nu 1 Martie ziua noastră?!
P.s: au!!!Mă doare capul!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=dgt416S_NC8&NR=1]

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=hBJlv2tQfKs]

A fost odat-un vis frumos, un vis frumos
Cu un baiat si-o fata,
A fost un vis cam dureros, cam dureros,
De te ranesc ma iarta.

A fost un vis crescut in munti, crescut in munti,
Nascut la o cabana,
Umbrit de brazi inalti, carunti, inalti, carunti,
Ce astazi se destrama.

Voi ce va destramati, usor va destramati,
Voi, vise pe poteci (pe poteci)
In amintirea muntilor, a muntilor
Sa dainuim pe veci, sa dainuim

di-dim di da-di-dam-di-dam
di-da-di-dam di da di da-di-dam
oooo
da=di-dim di da-di-dam-di-dam
di-da-di-dam di da di da-di-dam
da-dam-dam dam

A fost odat-un vis frumos, un vis frumos
Cu un baiat si-o fata,
A fost un vis cam dureros, cam dureros,
De te ranesc ma iarta.

dam di-dim di da-di-dam-di-dam
di-da-di-dam di da di da-di-dam
oooo
da=di-dim di da-di-dam-di-dam
di-da-di-dam di da di da-dï-dam
da-dam-dam dam

Ieri intră pe mess Blondy- cu care nu am mai vorbit de vreo 2 săptămâni.

Ce faci fată?

Bine fată?

Când m-ai dai pe acasă?

Linişte şi pace din partea mea. Sinceră să fiu nu prea mai am ce face în Galaţi. Este atât de plictisitor oraşul ăla încât mi s-a acrit de el. Mă duc să stau în casă. Ce mai ies cu “cuplurile”- adică sunt un fel de a5a roată de la căruţă şi cam atât.

Când eram mai mică aveam gaşca de prieteni, dar…deja când am ajuns la liceu aveam alte pretenţii…chestii, trestii.

Rar mi se face dor de oraşul natal…rar mă duc acasă. De ce? După cum am mai spus: de ce să stau în casă?

DA!!!!Ştiu!!!O să îmi spuneţi: stai cu ai tăi, mai “bârfiţi” de una, de alta…mmmm nu!!! De ce? Pentru că oricum vorbesc aproape zilnic cu ei la telefon şi chiar nu mi se face dor să stau şi faţă în faţă cu ei să îi aud: şcoala e pe primul loc, lasă băieţii, nu mai ieşi, când vii acasă? Dar cu cine ieşi, dar unde ieşiţi? Dar ăi cunoaştem?

ŞŞŞTIUUU!!! Încearcă să fie protectori, poate prea protectori. Mereu încerc să le explic faptul că nu mai am chiar 2 ani şi că aş fi oarecum capabilă să mă protejez şi singură. Ei nu înţeleg că aici, la Bucureşti, nu trebuie să dau niciun fel de explicaţii…poate doar lui Mihai- dar el oricum rar mă supune la acelaşi interogatoriu.

Îmi iubesc părinţii…chiar muuult!! Dar mă sâcâie interogatoriul la care mă supun de fiecare dată. Şi de fiecare dată le spun că nu au de ce să îşi facă griji că nu merg singură pe stradă, că suntem gaşcă ….mă rog! Ştiţi voi şi restul poveştii.

Îmi amintesc că în primul an de facultate ieşeam cu iubitul meu de atunci- un retard şi jumătate…şi într-o seară am ajuns pe la vreo 2 dimineaţa. Când am ajuns la Galaţi i-am zis lui daddy. Să moară de inimă: CUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUMMM???? La 2??????????????????!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

I-am explicat că eram cu tipul ăla- aproape 2 metri şi vreo 100 de kg… şi că nici dracu nu se atingea de noi- plus că mersesem cu taxiul…

Dumnezeule!!!Atât mi-a trebuit! 2 zile de morală. De atunci nu le mai zic de astfel de ieşiri că îi apucă damblaua. Sunt părinţii mei…şi este de datoria lor să mă protejeze, dar ei cum vor ca eu să trec prin viaţă dacă tot timpul mă ţin pe puf? Şi mă alintă şi nu mă lasă să mă dau singură cu capul de pereţi?!

Aseară am fost la Teatrul Act, piesa “Netotu”- piesă recomandată de o colegă de facultate.
Ce impresie mi-a lăsat?
Ghimpel, prostul satului -interpretat de Marius Damian a fost mai mult decât genial! Pentru prima dată am stat ca pe ace la o piesă.
Spectacolul este o adaptare dramatică realizată de regizorul Cristian Juncu după texte de Isaac Bashevis Singer (Ghimpel Netotul) şi Jean Claude Carriere, iar interpretarea îi aparţine lui Marius Damian.
“Netotu'” prezintă viaţa dintr-o comunitate evreiască văzută prin ochii prostului satului, memorabil jucat de câştigătorul din 2004 al Marelui Premiu al Galei Tânărului Actor de la Mangalia.
Un spectacol despre nedreptate, Dumnezeu, dragoste şi inocenţă.
Un “unu la unu” cu spectatorul, care emoţionează cu mijloace extrem de simple şi sincere.

P.S: am uitat de prăjiturele…sunt minunate!!Ca la mama acasă!
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=GeILGX3nN0U]

În ultima vreme toate îmi merg ca dracu. Certurile tot mai dese cu ai mei, despărţirea, şcoala care mai mult stă decât merge. În fiecare dimineaţă mă trezesc cu un chef “nebun” de viaţă.
Nu mai ies în oraş, nu mă mai dau jos din pat…nu mai fac absolut nimic. Cu greu reuşesc să schiţez un zâmbet cretin, fals. Copiii de la centru mă sună şi mă întreabă când mai vin …şi mereu le dau acelaşi răspuns sec: când o să am timp. Am timp liber, prea mult chiar…dar mă simt inutilă, incapabilă să fac ceva.
Am jurat să nu mai beau…azi am cedat…pur şi simplu am cedat. Măcar acum să uit toate câcaturile prin care trec.
Prietenii mă invită la o cafea, la o petrecere…le răspund la fel: nu am bani, deşi portofelul stă neatins. Moralul îmi este la pământ. Azi aş fi fost în oraş cu el, sărbătorind…acum sărbătoresc încă o lună de singurătate.
Mi-a spus să îmi continui viaşa fără el…şi primul impuls a fost să îi spun că am pe altcineva…nu m-ar fi crezut. Am înghiţit în sec şi i-am zis: Sper să mori!
Acum am un pahar cu lichior de ciocolată în faţă…îl beau printre lacrimi.
Azi se mai fac şi 2 ani şi 2 luni de când au îngropat-o…au îngropat-o de ziua mea…făceam 21 de ani. Prietenii mă sunau să îmi spună “La mulţi ani!” şi eu plângeam…şi le respingeam apelurile.
Nu mai simt nimic acum…psihic dunt demoralizată…complet. Mary a încercat să mă facă să zâmbesc…măcar un pic. Nu pot. Mi-a zis că viaţa e de câcat…şi îi dau dreptate…măcar pentru ea să fiu mai puternică…măcar pentru mine.
Nu mai ştiu să maschez ceea ce simt…nici măcar zâmbetul ăsta cretin nu mă mai ajută.
Nu ştiu unde se duce viaţa mea…nu ştiu ce o să se aleagă de ea…momentan este goală…lipsită de multe…
Şi ciudat este că începe să se obişnuiască aşa.[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=URvC-7lcrvI]

Am ajuns în acel punct al vieţii în care totul mi se pare o mare minciună. De la prieteni până la cele mai simple şi banale lucruri.
Este ciudat când mă uit la calendar şi îmi zic: am 23 de ani…şi atât. Nu mai am înconjurată data de 18 cu multe inimioare sau miile de notiţe. Acum am unul simplu, cu o singură notiţă: 20- ziua când încep tratamentul pentru răceli.
Cândva aveam o manie:să scriu pe un calendar mare tot felul de prostioare gen: 20- la 12.30 la Romană, Vlad sau 17 Oct Petrecem cu Traian.
Uneori îmi este dor să mai scriu câte ceva pe el, dar nu mai am ce. Viaţa a ajuns să fie de o monotonie de nedescris…uneori chiar enervantă.
De 2 zile există ceva care îmi dă ocazia să zâmbesc…în fiecare zi primesc un mail. Un simplu om, un necunoscut îmi scrie. Un necunoscut îmi schiţează un zâmbet.
Poate că mă bucur prosteşte, ca o copilă, dar îmi place…este ca un joc, un joc care mă face să fiu veselă de dimineaţă.
Poate că ăsta este marele meu defect: că nu mai ştiu să fiu ceea ce eram cândva. Puştoiaca aia zvăpăiată, mereu pusă pe şotii. Poate am uitat cum se fac toate lucrurile astea.
Şi mail-ul ăsta zilnic mă face să îmi reamintesc toate aceste lucuri.
Poate că este un semn că ar trebui să trec mai departe, să îl uit…
Străinule! Îţi mulţumesc că mă faci să zâmbesc!

Cine s-a gândit până acum cum ar fi fost dacă ne-am fi născut în alte secole? Eu mereu mă gândesc cum ar fi fost să trăiesc în perioada rochiilor acelea minunate? În perioada în care nu exista radio, tv, net şi alte celea…
Să mă plimb prin parcurile fără poluare, să citesc o carte aşezată pe iarbă.
Să merg la balurile mascate, să port acele rochii superbe, cu măşti cum nu am mai văzut.
Sunt curioasă câţi dintre voi şi-ar fi dorit să se nască în acele perioade.
Un singur lucru nu cred că l-aş fi suportat: lipsa independeţei la femei. Să nu ai dreptul să comentezi la bărbatul tău, să refuzi să faci unele lucruri, să îţi alegi singură bărbatul, să poţi face numai ce îţi doreşti.
Stau şi mă gândesc că singurul lucru care mă face să mă gândesc la acele vremuri sunt rochiile…şi cam atât. Poate urmat de lipsa poluării – atât a mediului cât şi a atitudinii oamenilor.
EEEhhhh!!! Ata ete! Va trebui să mă mulţumesc cu această perioadă.

Atât au trecut! Mi-e dor de ea…singurul regret este că nu am fost lângă ea atunci când a avut nevoie de mine.
Acum…mi-aş vinde şi sufletul numai să o ţin de mână în acele momente…

It’s like I checked into rehab
And baby, you’re my disease
It’s like I checked into rehab
And baby, you’re my disease
I gotta check into rehab
‘Cause baby you’re my disease
I gotta check into rehab
‘Cause baby you’re my dïsease