Nietzsche a murit

Archive for the ‘infectii ale societatii’ Category

Stăteam şi mă uitam prin nişte mesaje… unele mai tembele decât altele. Unele pline de frustrări, altele scrise cu un curaj pe care rar îl eralez. Este ciudat. Acum regret că le-am scris…nu pe toate, dar unele da.
Nu aş avea de ce…şi totuşi o fac. Poate că pe undeva mai este un strop de conştiinţă care îmi mai dă câte un bobârnac şi îmi spune: nu ai făcut bine bla bla bla.
Oare sunt singura care mai are uneori astfel de regrete? Poate că nu am scăpat total şi definitv de impulsivitatea uneori prostească pe care o deţineam. Poate că încă nu mi-am învăţat lecţia… Ştiţi voi aia cu: gândeşte înainte să deschizi gura sau înainte să acţionezi. Nu prea este indicat, cel puţin de la o anumită vârstă, să te mai arunci cu capul înainte fără să gândeşti.
Ar fi culmea să ajungi la o vârstă şi să fii la fel de impulsiv, o atitudine, după părerea mea, cam prostească şi infantilă.
În fine!
Nu ştiu cât este de important subiectul ăsta sau mai bine spus interesant, dar…mi s-a părut o idee bună având în vedere câ atât eu, cât şi alte persoane pe care le cunosc suferim de mania: “impulsivitatea parfum de regrete”

M-am trezit de dimineaţă cu o durere destul de nasoală în cot…nu cred că am dat cu el de perete, dar ştiu că m-am cam sictirit. Azi făceam 5 luni…fericire pe noi…sau pe mine. Totuşi, nu m-am trezit bocită, nu m-am trezit bosumflată sau emo. NU! M-am pus în fund şi m-am uitat la Badea. Aseară Mary era speriată că eram distrusă rău, cu nervii la pământ şi plină de sictir. Azi sunt aşa…flu flu flu. Nu ştiu de ce. Cred că este de la drogurile pe care le-am visat azi noapte că le luam…asta în condiţiile în care eu nici măcar nu am fumat vreodată…orice.
Mă gândesc cu o oarecare teamă că trebuie să mă ridic din pat…aaah nu! Stai aşa! Nu e teamă, este lene. O lene şi un sictir de nedescris. O fi de bine…o fi de rău…mmmm îi pasă cuiva? Nu.
Vorbeam de epăsare…sau vroiam să vorbesc de nepăsare, dar am luat-o pe arătură.
Mă gândeam să găsesc o definiţie a nepăsării…una aşa a la Cireşica, dar nu îmi vine nimic în minte…sau nu îmi venea. Acum stau şi constat că de fapt chiar propria-mi persoană a devenit o definiţie a nepăsării. Mmmmm ar trebui să mă sperie, să îmi pun întrebări, să mă gândesc la consecinţe, etcâuri de genu’.
O dată ajuns la stadiu de : Nu îmi pasă nici de mine constaţi că viaţa ta este mai frumoasă, mai calmă, mai …ai scăpat de apele tulburi de până acum câteva săptămâni, luni sau poate câţiva ani.
Nu mai pot să fiu păsătoare…de ce? Pentru că am descoperit un lucru care m-a şocat, relativ: problemele MELE sunt mai importante decât ale celorlalţi…mult mai importante. Eu sunt centrul universului MEU! Aşa cum şi voi sunteţi centrele universelor voastre. Deeeeciii definiţia nepăsării se intersectează relativ cu definiţia naturii umane- mamăăăă ce am scos-o pe asta…deja mă doare un creier :))
În fine!
Cred că am aberat mult şi prost azi…şi începe să îmi placă asta…

Presupun că mulţi dintre voi ştiţi celebra poză cu copilul ăla subnutrit, aproape mort cu vulturul ]n spatele lui. Nu?
Ete colea!
Am văzut ieri la Arhi un filmuleţ cu unii care erau arşi de vii…erau acuzaţi pentru vrăjitorie. BUUUUNNN!!!
Şi acum vine întrebarea mea: unde era Crucea Roşie? Unde erau ipocriţii ăia care apără drepturile oamenilor? Unde era duduia Andreea Marin?
Nu înţeleg cum acel cameraman care a filmat toată chestia aia a stat de o parte, cum de nu i-a păsat. Cum este posibil ca în secolul ics ics băţ să mai existe asemenea pedepse. M-am îngrozit!
Cineva mi-a zis: vine sfârşitul lumii şi drăcii din astea… I-am zis: proasto! Sfârşitul lumii este realizat de noi: noi omorâm animale pe cale de dispariţie, noi tăiem copaci, noi am creat bomba atomică, noi omorâm copii nevinovaţi. NOI! Nu ăla la care te rogi tu. Mă apucă nebunelile când mă gândesc că viitoarea generaţie o să dea dovadă de un cretinism de neimaginat. De ce? Pentru simplul motiv că ne tâmpim şi noi…şi tot aşa.
Ne tâmpim pentru că la rândul nostru acceptăm toate porcăriile de pe planeta asta. Aş fi ipocrită să spun că eu nu tac şi nu înghit mult prea multe lucruri.
Cu toţii o facem…dar de la asta până la a omorî nişte oameni care…freacă nişte beţe într-un castron este drum lung.
Oare când o să se trezească oamenii să pună piciorul în prag?
Probabil că nu prea curând….

În Bucureşti plouă de rupe…urăsc vremea asta. O consider insuportabilă atât pentru minunata mea “coafură”, cât şi pentru starea emoţională. Nu ştiu de ce. Nu sunt emo, dar simt un gust amar rău de tot…Mă gândesc la tot felul de chestii şi nu ştiu cum să le zic, cum să mă explic, cum să le raportez la lumea din jurul meu.
Aseară vorbeam cu cineva care mi-a spus ceva de genul: sunt fericit lângă prietena mea, dar pe planul sexual nu ne potrivim… Şi mi-a propus oarecum să…. eeehhh ştiţi voi. L-am refuzat delicat. Motivele pentru care am făcut asta sunt într-un număr greu de atins în cuvinte. Am ajuns să îl urăsc cu toată fiinţa mea- eu care de obicei sunt incapabilă să urăsc pe cineva sau să vreau răul cuiva. Simt cum frustrările ating cote maxime atunci când citesc fiecare rând pe care prietena lui i le scrie. Poate că trebuie să merg mai departe, să uit, să îmi văd de viaţă. Experienţa aia m-a secat de viaţă. Zâmbesc fals şi încerc să ascund fiecare strop de ură care s-a acumulat în mine. Refuz să îl mai văd. Nu ne-am mai văzut de aproape 2 luni. Cred că dacă îl văd acum îl pocnesc, îl scuip în ochi sau…pur şi simplu îl ignor. Merită toate astea înzecit. Mama mereu îmi spunea că nu merită, că este un nimeni, că mă zbat prea mult pentru el. Avea dreptate…părinţii mereu au dreptate.
Poate că din cauza asta sunt frustrată. Că de fiecare dată ei au dreptate şi eu nu. Poate că sunt frustrată că nu ştiu să ţin ochii deschişi, să văd realitatea aşa cum este ea şi sub nicio formă cum vreau să o văd eu.
Nu există prinţi, zâne fermecate, inorogi, nu există basme.
Poate că acum am realizat asta. Acum bula mea minunată care mă proteja s-a spart…câtă tragedie…
Văd lumea altfel şi nu îmi place…dar constat că acum am deschis ochii, că trăiesc în realitatea celorlalţi.
Sunt speriată de ideea că m-aş reîntoarce la ceea ce eram cândva…acum 2 luni. Acum 2 luni când trăiam, pe bună dreptate, cea mai frumoasă minciună sau mai bine spus cele mai false sentimente. Am spus “te iubesc!” şi acum regret…nu eram suficient de sigură pe ceea ce vedeam..
Într-un fel sau altgul cred că asta a fost greşeala fatală. Am crezut în ceva ce nu exista. Cum poţi face asta? Simplu: îţi asculţi inima şi nu creierul.
Acum dor amândouă…creierul de amintiri, inima de dor.
Nu ştiu de ce îmi este dor… poate că de simplul ţinut în braţe sau când adormeam nas în nas. Nu ştiu. Acum în mintea mea este o nebuloasă. Sunt dezorientată…un copil mare într-o lume şi mai mare.
A fost bine cât am stat acasă…m-am calmat, mi-am calmat toţi nervii…departe de lumea asta virtuală şi nu numai…mi-e, oarecum, dor de zilele alea. Dar, din păcate, nu o să se mai întoarcă prea curând.
Este ciudat…mă gândesc că poate m-am maturizat prea brusc, prea dur, prea… ieri eram o copilă, azi …
Aseară am dormit pentru prima dată… m-am trezit buimacă. Nu ştiam ce este cu mine. Nu era 2 ceasul…ciudat! Vroiam să fie ora 2 şi să nu mă streseze nimeni…
Cineva mi-a spus o dată că dragostea vine când nu te aştepţi…şi dacă nu mai crezi în ea? Crede ea în tine? De ce ar face asta? Atâta timp cât ea este cea care te face să te gândeşti numai la idioţenii, ea este cea care te face să plângi. Cum se poate ca ea să creadă în tine şi totuşi să te rănească?
Poate că… am ajuns la stadiul în care pur şi simplu nu ştiu ce să mai fac sau să zic…sau poate ştiu, dar îmi este frică să o spun cu voce tare. De obicei asta se întâmplă: îţi este frică să spui cu voce tare care este adevărul…aşa că faci orice numai ca să îl amâni…poate apare acea rază de speranţă de pe undeva…
Şi dacă nu mai apare?
O să o zic cu voce tare?![youtube=http://www.youtube.com/watch?v=TR1B8wHS_mE]

Am uitat să scriu o chestie: ieri, dacă nu mă înşel, a fost ziua maghiarilor, zi naţională, la ei.
Dau frumos drumul la tembelizor şi văd că preşedintele lor vine în România să sărbătorească ziua naţională. Eu deja eram ceva de genul: ăăăăăăăăăăă poftim?!
Cum adică? De ce vii la noi, în ROMÂNIA, să sărbătoreşti ziua ŢĂRII TALE?!
Care e logica? Vai doamne că sunt mulţi maghiari în rromânia şi că ….nu ştiu ce. Din nou: Aşa şi????????????
Cu ce mă impresionează pe mine că sunt mulţi de-ai tăi la mine în ţară? Nu am văzut să vină reprezentanţi ai Chinei să sărbătorească ziua lor naţională la noi. De ce tocmai voi?
După părerea mea chestia asta a fost ca o palmă dată cu nesimţire rromânilor.
Nu mă dau mare patriot sau chestii de genul că nu îmi stă în fire, dar tu cu ce drept vii la mine în ţară să petreci ceva ce nu ţine de ţara asta?
Poate rromânia este a maghiarilor şi pe mine încă nu m-a anunţat nimeni…sau cine ştie:))
Oricum nu mi se pare normal şi firesc, dar din păcate părerea mea , la fel ca multor altora nu contează şi nu face nici cât o ceapă degerată. Acum probabil nu fac decât să îmi vărs frustrarile pentru că se poate da nas în nas şi cu nesimţirea înalţilor demnitari străini.
rromânia rullz :))

Am ascultat la sfatul lui Cristi o domnişoară: Irina Popa.
DA! Tipa are voce, dar oare în afara de încercarea de la Eurovision de anul acesta, anul trecut locul 2 la Mamaia altceva? Şi să fim serioşi singura şansă ca să o vedem pe la posturile specializate de muzică, cu un album pe rafturile mgazinelor de muzică şi o participare la premiile mtv România este să o pălească un noroc teribil.
După cum mai spuneam: compozitorii crează numai pentru bani, nu şi pentru a promova adevărate voci. Ceea ce este puţin cam…trist!
Nu o să spun niciodată: dacă aş avea bani aş schimba ceva bla bla bla!
Astea ar fi nişte frustrări! Nimeni nu face nimic diferit atunci când e acolo sus.
În fine!
Vă mai las o melodie să mă delectaţi ciocănelul, scăriţa şi nicovala:
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=UXa8UiPmhnw&feature=related]

Care este? Mersul cu trenul!
4 ore în IC – când e aglomerat. Am zis că turbez, că mă dau cu capul de toţi pereţii, că mă arunc din tren în timp ce merge.
Cumplit!!! În viaţa mea nu am mai mers atât de chinuit- şi am mers destul de mult cu trenul, poate prea mult uneori.
Cireşica de pe tort- alta decât mine- a fost o duduie care mergea cu trenul cu copilul de nici 2 luni. Mi-a picat faţa când am văzut bietul copil. Cum pana mea să îl duci la Bucureşti cu trenul? În condiţiile în care era cât de cât frig şi fffffffffooooooooooaaaaaaaaaarte aglomerat.
În fine!
Face fiecare după cum îl taie capul…totuşi tortura a devenit completă în momentul în care bebeluşul a început să plângă. Şi ţipa, urla, bocea, etc. Toată lumea era cu căştile la urechi şi cu muzica tare- eu aveam muzica tare şi auzeam şi ce asculta vecinul.
Cumplit! Îmi venea să o pocnesc pe aia că a fost atât de cretină încât să îşi ia copilul mic la o plimbare cu trenul…
Per ansamblu? Peste vreo 2 luni- în cel mai bun caz mai dau pe acasă. Oameni buni în asemenea condiţii nu se mai poate.

Tehnologia evoluează şi mă bucur pentru asta, daaaarrrr totuşi în unele situaţii parcă pune stăpânire. Un exemplu este muzica. Apar tot felul de remixuri, nu se mai cântă live, vocile sunt prelucrate la greu. Mi-e dor de vremea când ascultam numai muzică de bună calitate, cu cântareţi adevăraţi, nu “ciuperci”apărute după ploaie. Nu am mai auzit o melodie care să mă atragă cu adevărat- aici fac referire la industria românească pentru că în afară mulţi artişti sunt sancţionaţi dacă încearcă să “prostească” publicul.
De asta nici nu mă duc la concerte. Pentru că nu îmi place să aud cât se chinuie respectivul- respectiva să cânte cât mai corect. Sunt şi solişti- soliste la care îţi dai jos pălăria pentru vocea minunată, dar să fim serioşi cam câţi sunt? Îţi ajung degetele de la mâini ca să îi numeri.
Este uneori înfricoşător să vezi câte “staruri” sunt lansate de către diverşi compozitori falşi numai pentru a li se mări fondurile.
Probabil că eu cer absolutul atunci când vreau să aud o melodie cântată corect live, poate că la noi nivelul de cultură muzicală este sub nivelul normal. Cred că se promovează nişte…personaje care chiar nu au tangenţe cu această industrie.
Acum toată lumea face versuri, face melodii, poate cânta- doar există atâtea prostii care îţi ajută vocea, ţi-o corectează….etc.
Îmi amintesc când făceam canto că venise o tipă…clasa a 10a parcă şi a cântat Ave Maria şi noi ne uitam fascinate la ea…pur şi simplu ni se făcuse pilea ca de găină. Pentru noi cânta perfect!
Eram fascinate….avea o voce minunată. Eeeeh! Eu nu am mai auzit nimic de tipa aia, deşi merita să ajungă undeva departe.
Nuuuu! Noi promovăm formaţii gen: Morandi, Blaxy Girls, Elena Gheorghe şi mulţi alţii.
Vreau domnule să ascult ceva inteligent! Ceva care să mă ridice de pe scaun să ţopăi, nu să mă facă să schimb canalul.
Uite o voce adevărată care nu m-a dezamăgit niciodată!
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=myCVK82gcmE&feature=related]

În ultima vreme pe bloguri tot felul de subiecte controversate..mai mult sau mai puţin importante.
De ce apar aceste subiecte? În primul rând pentru că asta se caută. Omul vrea să ştie cât mai multe de ce se întâmplă în curtea vecinului, de ce a făcut x sau ce a făcut y, subiecte care aduc sute de comentarii.
Unul dintre acestea a fost cel în care SNSPA-ul- facultatea la care sunt, era făcută cu ou şi cu oţet. Sinceră să fiu habar nu am de unde a răsărit ura pentru facultatea asta…sau mai bine spus frustrarea.
În fine! Nu vreau să vorbesc despre respectivul subiect, ci despre subiectele controversate în general. Ele sunt cele care ne alimentează oarecum dorinţa de exteriorizare. Dăm naştere unor subiecte care mai mult ca sigur vor produce nişte discuţii în contradictoriu…vor ieşi lal umină oameni care au multe de spus şi niciodată nu au curajul sau poate ies la rampă numai frustrările lor: de ce nu am ajuns să scriu eu despre asta, de ce nu am ajuns eu la facultatea asta, de ce nu sunt eu Hormonica, etc.
De ce să te lansezi într-o discuţie de aceste gen? Pentru că există posibilitatea să ai ceva într-adevăr important de spus, dar există şi riscuri la toată aventura asta. Care? Acelea că te poţi trezi vorbind pe dinafară.
Niciodată nu am stat să mă gândesc de ce apar aceste subiecte… la urma urmelor de ce nu ar apărea? Este un motiv suficient de bun cât să atragi atebţia asupra ta.
Un subiect care să aibă un impact destul de puternic asupra celor care citesc astfel de surse de divertisment…sau informare. Şi eu am avut, recunosc, astfel de subiecte controversate. Nu regret că le-am scris. Pe moment au fost pentru a aduna comentarii, dar după aia mi s-a aprins un beculeţ că dincolo de sutele de comentarii sunt opiniile unor oameni care merită urmate.
Marea problemă este, din păcate, că încă nu mi-am format o idee de cum să comentez o anumită situaţie şi , prin urmare, încăpăţânarea îmi afectează judecata. Este clar un singur lucru: mereu într-un discuţie mai aprinsă o să fie minim o persoană care să fie subiectivă şi implicată prea mult în dezbatere.

Niciodată nu o să înţeleg scuza asta: “Te iubesc, daaar o să ne fie mai bine despărţiţi!”
Am păţit de 2 ori chestia asta şi de fiecare dată am reacţionat: Tu eşti retardat?!
Nu pot să înţeleg! Nu pot să percep cum este posibil una ca asta…adică mă iubeşti, dar domnule nu trebuie să mai fim împreună că suferim amândoi. În ecuaţia asta eu nu ştiu care este necunoscuta.
Cum să iubeşti o persoană şi totuşi să o părăseşti?! Adică….nu e chestia aia cu: la bine şi la rău?! Nu zic neapărat de căsnicie pentru că deja acolo lucrurile se complică, nu! Zic de relaţiile alea…banale, simple.
Nu vorbesc de un lucru personal, ci în general. Am întâlnit suficiente cupluri cae treceau prin această fază.
Eu nu concep următorul lucru: îl iubesc, mă iubeşte, dar totuşi îmi dă papucii pentru că este mai bine pentru amândoi. În ce condiţii este mai bine? Adică…eu cred următorul lucru: că dragostea lui nu este suficient de puternică saaau nu este deloc şi prin urmare.
Cineva îmi spunea că asta se numeşte aventură. Că nu ai cum să iubeşti sincer pe cineva şi apoi să îi dai papucii… NU E NORMAL!
Dar în ziua de azi oare ce mai este normal? Că principiile pe care le am se pare că nu sunt în concordanţă cu lumea asta.