Nietzsche a murit

Archive for the ‘esenta’ Category

When I think, how life used to be;
Always walking in the shadows.
Then I look, at what you’ve given me;
I feel like dancing on my tip-toes.

I must say everyday I pray
When realize you’re by my side;
I know I’m truly…

Blessed for everything you’ve given me;
Blessed for all the tenderness you show;
Do my best with every breath that’s in me;
Blessed to make sure you never go.

There are times, that I test your
faith, ’til you think you might surrender.
Baby I’m, I’m not ashamed to say, that my
hopes will grow in splendor

You walked by in the nick of time
looking like an answered prayer
You know I’m truly…

Blessed for everything you’ve given me;
Blessed for all the tenderness you show;
Do my best with every breath that’s in me;
Blessed to make sure you never go.

Blessed with love and understanding;
Blessed when I hear you call my name;
Do my best with faith that’s never-ending;
Blessed to make sure you feel the same.

Deep inside you fill me with your tender touch…
You know I’m truly

Blessed for everything you’ve given me;
Blessed for all the tenderness you show;
Do my best with every breath that’s ïn me;
Blessed to make sure you never go.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=sNxF3NN0kr0]

Recunosc cu mâna pe inimă că NU SUPORT ţiganii. Din cauza lor am fost nevoită să îmi iau spray paralizant [nu că ar fi de un real ajutor, dar na…insistenţele părinţilor].
Să mă explic: eram în clasa a 12a şi ieşisem cu o prietenă în oraş. Ne pregăteam să intrăm într-un magazin când se pune în faţa mea o ţigancă cu puradelul în braţe:
“dă-mi şi mie bani să îi iau copilului o pâine.” Desigur că am refuzat-o, chiar politicos aş putea spune. M-a scuipat şi a plecat. Eram în stare de şoc. Tremuram din toate încheieturile şi mi-a luat ceva până să îmi revin.
M-am dus acasă şi am tăcut din gură- daddy este foarte protector din fire şi ştiam că nu o să reacţioneze foarte frumos.
La o săptămână după mă îndreptam spre casă de la pregătire. Când în faţa mea apare aceeaşi ţigancă. Eram singură în zonă şi am zis că dacă e să se lege de mine acolo rămân [tipa era dublă faţă de mine din toate punctele de vedere].
M-am ascuns după o maşină, a aruncat cu pietre în mine şi m-a ameninţat. Când a plecat eu am picat din picioare- era prima mea criză de anxietate din viaţa mea. Tremuram şi eram incapabilă să respir sau să mă mişc. L-am sunat pe tatăl meu şi i-am povestit ce s-a întâmplat. La nici 10 minute era lângă mine cu poliţia. Au urmărit-o pe ţigancă şi au luat-o cu duba. Am fost nevoită să merg şi eu să depun nu ştiu ce declaraţie. Tremuram toată. Ea era în faţa mea cu copilul şi tata îi trăgea câte o înjurătură de fiecare dată când deschidea gura.
A început să mă implore să o iert şi că o să mă lase în pace. Era un pic cam târziu.
Am ajuns la secţie. Tata cu poliţiştii nu m-au lăsat să intru în biroul unde era dusă şi ţiganca. M-au pus să aştept într-o sală pe o băncuţă. Cei de acolo se purtau foarte frumos cu mine şi încercau să mă calmeze. Eu încă eram în stare de şoc şi nu puteam să reacţionez la ce se întâmpla.
La o oră au ieşit din birou. Ţiganca a fugit şi niciodată nu am mai văzut-o prin zonă. Ultima dată o văzusem prin centrul Galaţiului. M-a cuprins acelaşi sentiment de panică. Când m-a văzut a trecut pe partea cealaltă a străzii.
Devenisem atât de paranoia încât ajunsesem să nu mai ies din casă de frică. Abia la o lună a reuşit o prietenă cu chiu cu vai să mă scoată din casă.
Plecată din Galaţi şi ajunsă în capitală am zis că nu mai am ce să păţesc. Pe dracu.
Locuiam de câteva luni în Regie. Mă îndreptam spre cămine într-o seară când îi văd pe unii cu maşina în spatele meu. Când mă opream se opreau şi ei cu maşina, mergeau pe jumătate de trotuar. Eu deja începeam să tremur. Mă uit în spate: doi ţigani într-o dubă. Am mărit pasul şi ei mi-au luat faţa.
Gluma lor deşteaptă a fost să mă sperie…şi au reuşit. Când au întors maşina m-au atins la mână. M-au atins atât de bine încât mi-au învineţit mâna.
A doua zi eram mutată din Regie.
Experienţa care a pus capac a fost când s-au luat de mine 5 ţigani în metrou. Erau cât dulapul şi nimeni, dar absolut NIMENI nu a făcut nimic în privinţa asta. M-am dat jos la prima staţie rugându-mă să nu coboare şi ei.
A doua zi fratele meu mi-a luat un spray paralizant. Şi niciodată nu mă despart de el. Îl iau inclusiv în club sau mai bine spus îl luam şi în cluburi- de mai bine de un an de zile nu mai frecventez cluburile. Din aceleaşi motive…se iau unii aiurea de mine şi e suficient cât să îmi strice seara.
Bun! Să nu vă aud că nu toţi sunt la fel, că sunt şi excepţii de la regulă…bla bla bla. Nu cred asta!
În Franţa am văzut o cerşetoare, o ţigancă…era româncă. Atunci a fost momentul în care mi-a fost ruşine să spun că sunt româncă.
Cel mai mult îmi este frică de cele care te blesteamă. Ştiu că par nişte abureli, dar …cum eu sunt mai fricoasă din fire la acest capitol nu pot să ignor şi mi s-a întâmplat ca de foarte multe ori să fac crize de anxietate din cauza lor.
Îi urăsc pentru că primesc nişte privilegii pe care nu le merită, că ei se consideră nişte victime, că atacă oamenii şi apoi se dau nişte mieluşei.
Nu regret că susţin acest lucru. Dacă ar trece cineva prin ce am trecut eu sigur nu ar mai considera atitudinea mea rasistă,ci o atitudine cu o bază solidă.
Cineva îmi spunea că are prieteni ţigani şi că sunt nişte oameni super. Daaa sunt oameni super cu ea, nu şi cu un străin. Eu cred că un om nu se schimbă complet niciodată, ci face mici modificări. În cazul ţiganilor nu cred că există astfel de schimbări. Cred că toţi sunt o apă şi un pământ.
Au locuri la facultate, locuri la buget, trebuie să ia 5, un CINCI nenorocit ca să fie studenţi şi ei nu se prezintă, dar acele locuri nu se repartizează celorlalţi, rămân nişte locuri neocupate. Căăăă deh! Sunt discriminaţi.
Nu mă interesează ce o să se creadă despre mine, dar ăsta este adevărul: nu îi suport!
Şi o să am aceeaşi mentalitate până în clipa în care o să apar o excepţie de la regulă…până atunci celor care comentează aiurea: ciocul mic şi joc de glezne! Nişte cuvinte de laudă despre cineva nu mă impresionează cu nimic.

De câteva luni încoa’ tot mă întreabă lumea: donezi cu noi sânge? Haaaiii donează cu noi sânge!
Nu am voie să donez sânge! Nu o fac din principiu, din frica absurdă de ace sau din cauza stării insuportabile de după.
NU AM VOIE! Inclusiv medicul mi-a interzis. Eu la 7 ani am făcut hepatita A şi de atunci nu am mai avut voie. Sinceră să fiu nici grupa nu mi-o ştiu. Am zis că o să mă duc o dată să aflu, dar…când mă gândesc la ace…prefer să trăiesc în neştiinţă :))
Deci! Vă repet pentru ultima dată: oricât de mult mi-aş dori să vă ajut la acest capitol nu am cum. Niciun laborator de acest gen din ţară nu o să accepte acest lucru. Într-o perioasă te şi puneau să dai nu ştiu ce declaraţie că nu ai anumite boli…acum nu ştiu cum se mai practică.
Totuşi nu pot nega că sunt şi puţin [bine…puţin mai mult] egoistă şi nu prea îmi place să îmi dau sângele. De preferat aş vrea să rămână în mine, dar na…în anumite situaţii…
Sper ca lumea să nu ia acest post ca pe o ofensă sau…nu mai ştiu cum, dar, din păcate, asta este treaba…nu am voe să donez sânge

Black Eyed Peas nu m-au dezamăgit niciodată în privinţa cântecelor lansate. La fiecare melodie am mişcat măcar un picior [în zilele în care eram prost dispusă], dar de cele mai multe ori ţopăiam de nebună singură prin cameră. Îmi plac, iar Fergie are într-adevăr o voce de invidiat.
Audiţie plăcută:
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=LK1CGsUi6w4&feature=player_embedded]

L.e: merci pentru sfaturi!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=td8D2A-oYcA]

De ceva vreme încoace tind să cred că arta sau cei care crează au luat-o un pic pe arătură. Să mă explic. Citeam azi un articol dintr-un ziar cum că unul face fotografii cu muşte moarte. Nu pot spune că nu este o idee destul de interesantă, dar…muşte moarte?! Pe lângă faptul că mi-ar fi scârbă de-a dreptul să le ating mai trebuie să le şi fotografiez?!
Din fire sunt mai …dezgustată de unele lucruri de acest gen, dar na…poate sunt un caz aparte.
O altă chestie pe care mi-am amintit-o a fost tabloul ăla cu Jiji Becalli. Cine şi de ce l-ar picta pe el?! DE CE?????????? Când mai am timp sau dispoziţia necesară mă mai duc şi eu pe la galeriile de artă din Bucureşti. Nu strică să văd cu ce se mai mănâncă pictura. Şi până acum nu am văzut nimic care să mă impresioneze până la lacrimi- nici nu merită să fac comparaţie cu tablourile de la Luvru. Ca fapt divers: tabloul Giocondei m-a cam dezamăgit. Mă aşteptam la …altceva…cred. În fine, deviez de la subiect.
O altă chestie care nu o înţeleg o reprezintă tablourile făcute de animale. Maaamăăă a tras elefănţelul Dumbo 3 linii şi se vinde tabloul cu sute, mii chiar milioane de euro. De ce?
Trag şi eu o linie roşie pe un fond roşu şi o expun. Să vezi atunci cuvinte precum: în viziunea picorului acea linie roşie reprezintă esenţa unei vieţi pricăjite. :))
Şi da! Eu nu am tablouri în casă. Mi se pare absurd să pun nişte desene ale unor oameni pe pereţi. Bunica mea înrăma tablouri făcute de daddy şi de unchiu’miu. Niciodată nu a cumpărat tablouri.
Şi cu bibelourile sau statuile sunt de aceeaşi părere mi se par inutile şi în plus. Pe mine mă impresionează un ceas vechi, o cutie muzicală [şi nu vorbesc de kitchurile din Obor], ci de cutiile muzicale …alea vechi. Eu aia consider artă, nu 3 culori pe o pânză.
Cât despre fotografie…rar prind mesajul transmis de o poză artistică. Prefer pozele cu familia, cu prietenii. Consider că au un mesaj mult mai solid de expus decât nişte bălţi. o frunză sau o babă pe o bancă. [insensibilă m-a mai făcut mama :))]

…luni. V-am spus cât de mult urăsc ziua de luni? Numai trezitul de dimineaţă după un week end petrecut cu zăpăciţii din viaţa mea numiţi prieteni mă face să urăsc din toată inima ziua de luni.
Şi şitţi ce este mai grav? Că ador să îmi petrec ziua în pijămăluţele mele cele noi. Iar ziua de luni mă împiedică să fac asta…
DECI: URĂSC ZIUA DE LUNI!!!!

L.E: mi-am făcut curaj să îmi abanonez pijămăluţa preferată. Am ieşit afară şi dupa o oră şi jumătate m-am întors ca o varză murată, udă până la piele. Mi-am cerut scuze…că am abandonat-o şi m-a primit iar în braţele ei. Acum mă alintă şi îmi spune că niciodată nu o să îmi mai dea drumul. I love my pijămăluţe

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=sb2YOg_dkQM]