În Bucureşti plouă de rupe…urăsc vremea asta. O consider insuportabilă atât pentru minunata mea “coafură”, cât şi pentru starea emoţională. Nu ştiu de ce. Nu sunt emo, dar simt un gust amar rău de tot…Mă gândesc la tot felul de chestii şi nu ştiu cum să le zic, cum să mă explic, cum să le raportez la lumea din jurul meu.
Aseară vorbeam cu cineva care mi-a spus ceva de genul: sunt fericit lângă prietena mea, dar pe planul sexual nu ne potrivim… Şi mi-a propus oarecum să…. eeehhh ştiţi voi. L-am refuzat delicat. Motivele pentru care am făcut asta sunt într-un număr greu de atins în cuvinte. Am ajuns să îl urăsc cu toată fiinţa mea- eu care de obicei sunt incapabilă să urăsc pe cineva sau să vreau răul cuiva. Simt cum frustrările ating cote maxime atunci când citesc fiecare rând pe care prietena lui i le scrie. Poate că trebuie să merg mai departe, să uit, să îmi văd de viaţă. Experienţa aia m-a secat de viaţă. Zâmbesc fals şi încerc să ascund fiecare strop de ură care s-a acumulat în mine. Refuz să îl mai văd. Nu ne-am mai văzut de aproape 2 luni. Cred că dacă îl văd acum îl pocnesc, îl scuip în ochi sau…pur şi simplu îl ignor. Merită toate astea înzecit. Mama mereu îmi spunea că nu merită, că este un nimeni, că mă zbat prea mult pentru el. Avea dreptate…părinţii mereu au dreptate.
Poate că din cauza asta sunt frustrată. Că de fiecare dată ei au dreptate şi eu nu. Poate că sunt frustrată că nu ştiu să ţin ochii deschişi, să văd realitatea aşa cum este ea şi sub nicio formă cum vreau să o văd eu.
Nu există prinţi, zâne fermecate, inorogi, nu există basme.
Poate că acum am realizat asta. Acum bula mea minunată care mă proteja s-a spart…câtă tragedie…
Văd lumea altfel şi nu îmi place…dar constat că acum am deschis ochii, că trăiesc în realitatea celorlalţi.
Sunt speriată de ideea că m-aş reîntoarce la ceea ce eram cândva…acum 2 luni. Acum 2 luni când trăiam, pe bună dreptate, cea mai frumoasă minciună sau mai bine spus cele mai false sentimente. Am spus “te iubesc!” şi acum regret…nu eram suficient de sigură pe ceea ce vedeam..
Într-un fel sau altgul cred că asta a fost greşeala fatală. Am crezut în ceva ce nu exista. Cum poţi face asta? Simplu: îţi asculţi inima şi nu creierul.
Acum dor amândouă…creierul de amintiri, inima de dor.
Nu ştiu de ce îmi este dor… poate că de simplul ţinut în braţe sau când adormeam nas în nas. Nu ştiu. Acum în mintea mea este o nebuloasă. Sunt dezorientată…un copil mare într-o lume şi mai mare.
A fost bine cât am stat acasă…m-am calmat, mi-am calmat toţi nervii…departe de lumea asta virtuală şi nu numai…mi-e, oarecum, dor de zilele alea. Dar, din păcate, nu o să se mai întoarcă prea curând.
Este ciudat…mă gândesc că poate m-am maturizat prea brusc, prea dur, prea… ieri eram o copilă, azi …
Aseară am dormit pentru prima dată… m-am trezit buimacă. Nu ştiam ce este cu mine. Nu era 2 ceasul…ciudat! Vroiam să fie ora 2 şi să nu mă streseze nimeni…
Cineva mi-a spus o dată că dragostea vine când nu te aştepţi…şi dacă nu mai crezi în ea? Crede ea în tine? De ce ar face asta? Atâta timp cât ea este cea care te face să te gândeşti numai la idioţenii, ea este cea care te face să plângi. Cum se poate ca ea să creadă în tine şi totuşi să te rănească?
Poate că… am ajuns la stadiul în care pur şi simplu nu ştiu ce să mai fac sau să zic…sau poate ştiu, dar îmi este frică să o spun cu voce tare. De obicei asta se întâmplă: îţi este frică să spui cu voce tare care este adevărul…aşa că faci orice numai ca să îl amâni…poate apare acea rază de speranţă de pe undeva…
Şi dacă nu mai apare?
O să o zic cu voce tare?![youtube=http://www.youtube.com/watch?v=TR1B8wHS_mE]
Posted in