Nietzsche a murit

Archive for the ‘zilnice’ Category

Vă spuneam ieri, dacă nu mă înşel, că vreau să fac cursuri de auto-apărare. Am găsit ceva:
asta.
Problema este alta: că mă uit la numele astea ca la cai verzi pe pereţi şi habar nu am ce să aleg.
Dar într-un final mi-am făcut curaj şi am luat la întrebări una din persoanele în cauză. Mi-a răspuns foarte frumos şi chiar mi-a dat toate indicaţiile.
De săptămâna viitoare am marţea şi joia cursuri de maltratare 😀
Să nu uitaţi şi de scuipatul plămânilor prin alergare.
Până în Decembrie sper să ajung la minunata greutate de 45 de kg. Dar sper să îmi şi reuşească. Adică mai am de scăpat de încă 10 kilograme “minunate” care îmi macină existenţa :))
Momentan am la activ 8 kilograme în minus. Şi sunt în scădere. Unele din semnele kilogramelor scăzute sunt hainele care au început să stea ca pe gard pe mine. Mă amuză că am început să port curea: acum două zile era să rămân în fundul gol: pantalonii erau largi şi până să slăbesc…acum sunt: cortul pe mine.
Deci: să îmi uraţi noroc! Am mare nevoie că mă aşteaptă multe zile fripte şi multe vânătai :))

Îmi este dor de ea. Mereu însemnez cu negru zilele de 16 şi de 18 în calendar.
Mereu se temea că o să o uităm şi a făcut astfel încât să nu se întâmple asta.
Era o zi friguroasă de iarnă. Stăteam în camera de cămin şi mă uitam la un film. Mă sunase fratele să îmi spună că vine în vizită pe la mine. Mă gândeam că poate vrea să îi urăm împreună “La mulţi ani!” mamei. Era ziua mamei noastre.
M-a lăsat liniştită să văd finalul filmului, fără să îmi dea nimic de înţeles.
Când m-am ridicat să pun un alt film. M-a prins de mână şi mi-a spus: “trebuie să vorbim!”
În momentul următor mi-am dat seama că ceva nu era în regulă.
“E vorba de mamaie”.
Sângele mi-a îngheţat în vene… ştiam că s-a întâmplat ceva rău…Mihai niciodată nu venea la mine la cămin.
“Acum câteva ore a…”
Am simţit cum pământul stă în loc. Am culcat capul pe pernă şi am început să plâng…nu era adevărat ceea ce îmi spunea.
În seara aia m-a luat la el acasă, să dorm la ei. Ştiau că nu trebuie să mă lase singură. Niciodată nu am primit veştile proaste bine.
A doua zi eram în tren spre Galaţi. Dormisem nici măcar două ore şi încercam să mă abţin să nu plâng.
Am ajuns în Galaţi…părea atât de pustiu. Mi-am lăsat bagajul acasă şi am plecat spre ea. Nu m-am oprit la apartament…m-am dus direct la…ea.
Când am ajuns acolo mama era lângă ea şi plângea. M-a văzut şi a vrut să mă ia în braţe, dar nu o vedeam decât pe ea. M-am apropiat de sicriu şi nu îmi venea să cred că ea este acolo. Am început să o mângâi şi să plâng. Veneau rude, ipocriţi, târfe şi infecţi să îmi spună “sincere consoleanţe”. Eu nu o vedeam decât pe ea…erau ultimele momente alături de ea.
Toţi încercau să mă facă să mă simt mai bine, dar eram incapabilă să reacţionez cu cei din jur. Îmi amintesc cum veneau diferite personaje şi mă luau în braţe să îmi spună că totul o să fie bine…nu! Totul nu avea să fie deloc bine.
Taică’miu a fost singurul capabil să mă scoată cu forţa din sală. M-a obligat să mă duc şi pe la bunicul meu să îl întreb ce face. Niciodată nu am avut o relaţie bună cu el. Am intrat în casă şi l-am văzut cum pregătea masa ipocriţilor. M-a văzut în pragul uşii, m-a strâns în braţe şi a început să plângă şi să îmi spună cât îi e dor de ea…nu îl credeam…am motivele mele.
Am ieşit din casă şi în faţa uşii mă aştepta căţelul. Se pusese cu botul pe genunchii mei şi se uita cu milă la mine în timp ce eu plângeam. El o iubea şi o respecta cel mai mult dintre noi toţi…
A doua zi urma să o îngropăm.
Am fost luată cu forţa acasă. Nu am reuşit să dorm nici măcar în patul copilăriei. Era a doua zi în care eram nedormită şi semnele începeau să fie vizibile.
Când am plecat spre biserică toate babele urlau ca la circ…de ce nu puteau să se abţină? Măcar acum.
Nu ştiu ce s-a întâmplat la biserică…pur şi simplu nu îmi amintesc…eram lipsită de viaţă şi ştiu doar că la un moment dat m-am aşezat pe ascuns din cauza unei crize de inimă…restul e ceaţă.
La masa ipocriţilor am fost luată pe sus, obligată să stau la masă cu toţi infecţii din viaţa ei.
Deodată bunicul meu se ridică şi spune: deşi azi e o zi tristă, o rază de soare ne luminează ziua: nepoata noastră Ioana împlineşte astăzi 21 de ani.
Uitasem…21 de ani. Speram să mă bucur de ziua asta, dar nu am putut. Am tras cel mai fals zâmbet, i-am mulţumit de urare şi m-am aşezat mai adânc în scaun. Speram să nu mă mai vadă nimeni. De ce trebuia să îmi reamintească?
Era prima zi de naştere pe care nu am putut să o sărbătoresc cu ea…
A doua zi prietenii mei m-au strâns mai puternic ca niciodată în braţe, mi-au urat “la mulţi ani!” şi m-au pupat. O singură persoană nu m-a întrebat cum mă simţeam…ce puteam să simt în acel moment? De ce toţi pun aceeaşi întrebare cretină: cum te simţi?! Cum dracu aş putea să mă simt în astfel de momente?
La un an după înmormântarea ei mi-am făcut curaj să mă duc la mormântul ei. Am lăsat nişte flori şi am plecat plângând. De fiecare dată când îmi cere tata să mă duc îl refuz politicos. Nu mai vreau să fiu văzută plângând. Sunt prea orgolioasă să aud : “îi venise timpul”.
Au trecut doi ani şi 10 luni de când am devenit atee, de când am început să îl blestem pe cel căruia voi îi spuneţi Dumnezeu.
Când a împlinit doi ani mama mi-a spus ceva care mi-a reamintit de frica ei de a nu o uita: Ioana, buni a murit de ziua mea şi noi am îngropat-o de ziua ta…aşa nu o să o uităm niciodată.
Eu sigur nu o să o uit…eu nu îi pot uita pe cei care au plecat de lângă mine fără să îmi spună “adio”.

Azi am avut o zi destul de câh, o zi pe care aş vrea să o şterg din calendar. M-am trezit prost dispusă şi am continuat ziua în acelaşi stil. Nu mă întrebaţi de ce pentru că nu ştiu ce să vă spun. A fost suficient să mă iau la harţă cu o clientă şi să fiu şi mai antisocială decât eram de dimineaţă…detalii nesemnificative.
Apropos: ştie cineva în Bucureşti pe unde aş putea să fac cursuri de auto-apărare? Vreau să mă apuc de aşa ceva şi nu ştiu unde aş putea să mă duc….şi mai ales ce preţuri sunt.
Merci!

Recunosc că încă nu m-am apucat de alergat. Mă trage o lene de neînchipuit. Din păcate de săptămâna viitoare sunt decisă să las lenea deoparte.
Oricum regimul funcţionează de minune. 7 kilograme scăpate cu multă muncă [în fiecare seară îmi ridic poponeaţa din pat să fac câteva exerciţii] şi un regim strict. Până acum am poftit la pizza, ciocolată, paste cu carne şi sos şi…lista continuă. Sunt un bagaj de pofte, dar, din păcate, până peste 6 luni când o să îmi refac analizele nu am voie nici măcar să mă uit la ele.
Deeeeciii dragii mei să îmi uraţi succes la viitoarea febră musculară care o să mă aştepte după primii 2 kilometri alergaţi [mă rog să mă ţină plămânii atâta :))]
Măcar sunt mulţumită de rezultatele de până acum. Mi-am propus ca până la sfârşitul anului să mai scap de câteva kilograme şi după asta o să mă declar profund satisfăcută, dar până atunci tre’ să îmi iau inima în piept…sau în mâini şi să mă alerg singură prin Bucureşti.

Cred că azi mi-am băgat şi mi-am scos cei mai mulţi sfinţi. Să mă explic:
de când am aflat că am probleme cu stomacul am început să mănânc regulat. Şi cum o mare parte din zi mi-o petrec la muncă mereu îmi iau pacheţelul pregătit cu mare dragoste acasă.
Azi m-am trezit la 6 şi jumătate să pregătesc pacheţelul. Am ajuns la muncă la ora 9 şi l-am dus la bucătărie, în frigider, acolo unde îi este locul.
Şi m-am pus pe treabă. La ora 11 era prima pauză. Fericită mă îndrept spre bucătărie, deschid frigiderul şi…nimic. DA DA! Nimic! Frigiderul era gol. Iniţial am zis că şterge tanti de servici frigiderul şi din cauza asta. O prind în bucătărie şi o întreb: “nu vă supăraţi, dar mâncarea noastră?”
“Păi Oana de la contabilitate a aruncat-o pe toată acum o oră.”
Eu am rămas perplexă. Am zis că sunt două variante: fie sunt la camera ascunsă, fie este 1 aprilie. “Ferice” pe mine că nu era niciun din cele două.
O întreb pe tanti de servici unde e Oana de la contabilitate să îi fac o vizită.
“Bună ziua! Am înţeles că a-ţi aruncat toată mâncarea din frigider”
“DA! Aşa e. De ce? E vreo problemă?”
“Da. Este una foarte mare. Eu abia îmi adusesem pachetul de acasă şi era proaspătă…deeecii”
“Cum proaspătă că era carnea cu alb prin ea…deci era mucegăită.”
“Aia era brânza. Eu mănânc carne cu brânză.”
“Aaaahhh! Îmi pare rău. Am crezut că este stricată şi am aruncat sacoşa cu totul.”
“Ştiţi că aveam şi mere abia cumpărate şi tacâmurile preferate în sacoşă?”
“Da, dar nu vedeam de ce să le mai las în frigider.”
A simţit cum mi se urcă sângele la cap. A fost prima oară când mi-am dorit să omor pe cineva.
Desigur că am început să tremur din toate încheieturile din cauza miilor de draci. M-am dus la tonomatul de mâncare şi să vezi: nu am voie absolut nimic din ce este pe acolo.
M-am ales cu un baton cu cereale din care muşcam cu milă.
Acum înjur şi o blestem pe proasta de Oana de la contabilitate pentru durerea de stomac insuportabilă pe care o am în acest moment.
Nu mă deranjează că a aruncat mâncarea, mă deranjează că a pus mâna pe ceva ce NU este al ei…pentru mine ăsta se numeşte FURT.
Acum domnişoarei Oana de la contabilitate îi doresc o indigestie de toată frumuseţea pe o perioadă nedeterminată de timp.
The End!
P.s: sunt totuşi fericită pentru un lucru: analizele făcute ieri au ieşit bune…yeeeyyy!

When I think, how life used to be;
Always walking in the shadows.
Then I look, at what you’ve given me;
I feel like dancing on my tip-toes.

I must say everyday I pray
When realize you’re by my side;
I know I’m truly…

Blessed for everything you’ve given me;
Blessed for all the tenderness you show;
Do my best with every breath that’s in me;
Blessed to make sure you never go.

There are times, that I test your
faith, ’til you think you might surrender.
Baby I’m, I’m not ashamed to say, that my
hopes will grow in splendor

You walked by in the nick of time
looking like an answered prayer
You know I’m truly…

Blessed for everything you’ve given me;
Blessed for all the tenderness you show;
Do my best with every breath that’s in me;
Blessed to make sure you never go.

Blessed with love and understanding;
Blessed when I hear you call my name;
Do my best with faith that’s never-ending;
Blessed to make sure you feel the same.

Deep inside you fill me with your tender touch…
You know I’m truly

Blessed for everything you’ve given me;
Blessed for all the tenderness you show;
Do my best with every breath that’s ïn me;
Blessed to make sure you never go.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=sNxF3NN0kr0]

Recunosc cu mâna pe inimă că NU SUPORT ţiganii. Din cauza lor am fost nevoită să îmi iau spray paralizant [nu că ar fi de un real ajutor, dar na…insistenţele părinţilor].
Să mă explic: eram în clasa a 12a şi ieşisem cu o prietenă în oraş. Ne pregăteam să intrăm într-un magazin când se pune în faţa mea o ţigancă cu puradelul în braţe:
“dă-mi şi mie bani să îi iau copilului o pâine.” Desigur că am refuzat-o, chiar politicos aş putea spune. M-a scuipat şi a plecat. Eram în stare de şoc. Tremuram din toate încheieturile şi mi-a luat ceva până să îmi revin.
M-am dus acasă şi am tăcut din gură- daddy este foarte protector din fire şi ştiam că nu o să reacţioneze foarte frumos.
La o săptămână după mă îndreptam spre casă de la pregătire. Când în faţa mea apare aceeaşi ţigancă. Eram singură în zonă şi am zis că dacă e să se lege de mine acolo rămân [tipa era dublă faţă de mine din toate punctele de vedere].
M-am ascuns după o maşină, a aruncat cu pietre în mine şi m-a ameninţat. Când a plecat eu am picat din picioare- era prima mea criză de anxietate din viaţa mea. Tremuram şi eram incapabilă să respir sau să mă mişc. L-am sunat pe tatăl meu şi i-am povestit ce s-a întâmplat. La nici 10 minute era lângă mine cu poliţia. Au urmărit-o pe ţigancă şi au luat-o cu duba. Am fost nevoită să merg şi eu să depun nu ştiu ce declaraţie. Tremuram toată. Ea era în faţa mea cu copilul şi tata îi trăgea câte o înjurătură de fiecare dată când deschidea gura.
A început să mă implore să o iert şi că o să mă lase în pace. Era un pic cam târziu.
Am ajuns la secţie. Tata cu poliţiştii nu m-au lăsat să intru în biroul unde era dusă şi ţiganca. M-au pus să aştept într-o sală pe o băncuţă. Cei de acolo se purtau foarte frumos cu mine şi încercau să mă calmeze. Eu încă eram în stare de şoc şi nu puteam să reacţionez la ce se întâmpla.
La o oră au ieşit din birou. Ţiganca a fugit şi niciodată nu am mai văzut-o prin zonă. Ultima dată o văzusem prin centrul Galaţiului. M-a cuprins acelaşi sentiment de panică. Când m-a văzut a trecut pe partea cealaltă a străzii.
Devenisem atât de paranoia încât ajunsesem să nu mai ies din casă de frică. Abia la o lună a reuşit o prietenă cu chiu cu vai să mă scoată din casă.
Plecată din Galaţi şi ajunsă în capitală am zis că nu mai am ce să păţesc. Pe dracu.
Locuiam de câteva luni în Regie. Mă îndreptam spre cămine într-o seară când îi văd pe unii cu maşina în spatele meu. Când mă opream se opreau şi ei cu maşina, mergeau pe jumătate de trotuar. Eu deja începeam să tremur. Mă uit în spate: doi ţigani într-o dubă. Am mărit pasul şi ei mi-au luat faţa.
Gluma lor deşteaptă a fost să mă sperie…şi au reuşit. Când au întors maşina m-au atins la mână. M-au atins atât de bine încât mi-au învineţit mâna.
A doua zi eram mutată din Regie.
Experienţa care a pus capac a fost când s-au luat de mine 5 ţigani în metrou. Erau cât dulapul şi nimeni, dar absolut NIMENI nu a făcut nimic în privinţa asta. M-am dat jos la prima staţie rugându-mă să nu coboare şi ei.
A doua zi fratele meu mi-a luat un spray paralizant. Şi niciodată nu mă despart de el. Îl iau inclusiv în club sau mai bine spus îl luam şi în cluburi- de mai bine de un an de zile nu mai frecventez cluburile. Din aceleaşi motive…se iau unii aiurea de mine şi e suficient cât să îmi strice seara.
Bun! Să nu vă aud că nu toţi sunt la fel, că sunt şi excepţii de la regulă…bla bla bla. Nu cred asta!
În Franţa am văzut o cerşetoare, o ţigancă…era româncă. Atunci a fost momentul în care mi-a fost ruşine să spun că sunt româncă.
Cel mai mult îmi este frică de cele care te blesteamă. Ştiu că par nişte abureli, dar …cum eu sunt mai fricoasă din fire la acest capitol nu pot să ignor şi mi s-a întâmplat ca de foarte multe ori să fac crize de anxietate din cauza lor.
Îi urăsc pentru că primesc nişte privilegii pe care nu le merită, că ei se consideră nişte victime, că atacă oamenii şi apoi se dau nişte mieluşei.
Nu regret că susţin acest lucru. Dacă ar trece cineva prin ce am trecut eu sigur nu ar mai considera atitudinea mea rasistă,ci o atitudine cu o bază solidă.
Cineva îmi spunea că are prieteni ţigani şi că sunt nişte oameni super. Daaa sunt oameni super cu ea, nu şi cu un străin. Eu cred că un om nu se schimbă complet niciodată, ci face mici modificări. În cazul ţiganilor nu cred că există astfel de schimbări. Cred că toţi sunt o apă şi un pământ.
Au locuri la facultate, locuri la buget, trebuie să ia 5, un CINCI nenorocit ca să fie studenţi şi ei nu se prezintă, dar acele locuri nu se repartizează celorlalţi, rămân nişte locuri neocupate. Căăăă deh! Sunt discriminaţi.
Nu mă interesează ce o să se creadă despre mine, dar ăsta este adevărul: nu îi suport!
Şi o să am aceeaşi mentalitate până în clipa în care o să apar o excepţie de la regulă…până atunci celor care comentează aiurea: ciocul mic şi joc de glezne! Nişte cuvinte de laudă despre cineva nu mă impresionează cu nimic.

De câteva luni încoa’ tot mă întreabă lumea: donezi cu noi sânge? Haaaiii donează cu noi sânge!
Nu am voie să donez sânge! Nu o fac din principiu, din frica absurdă de ace sau din cauza stării insuportabile de după.
NU AM VOIE! Inclusiv medicul mi-a interzis. Eu la 7 ani am făcut hepatita A şi de atunci nu am mai avut voie. Sinceră să fiu nici grupa nu mi-o ştiu. Am zis că o să mă duc o dată să aflu, dar…când mă gândesc la ace…prefer să trăiesc în neştiinţă :))
Deci! Vă repet pentru ultima dată: oricât de mult mi-aş dori să vă ajut la acest capitol nu am cum. Niciun laborator de acest gen din ţară nu o să accepte acest lucru. Într-o perioasă te şi puneau să dai nu ştiu ce declaraţie că nu ai anumite boli…acum nu ştiu cum se mai practică.
Totuşi nu pot nega că sunt şi puţin [bine…puţin mai mult] egoistă şi nu prea îmi place să îmi dau sângele. De preferat aş vrea să rămână în mine, dar na…în anumite situaţii…
Sper ca lumea să nu ia acest post ca pe o ofensă sau…nu mai ştiu cum, dar, din păcate, asta este treaba…nu am voe să donez sânge

Black Eyed Peas nu m-au dezamăgit niciodată în privinţa cântecelor lansate. La fiecare melodie am mişcat măcar un picior [în zilele în care eram prost dispusă], dar de cele mai multe ori ţopăiam de nebună singură prin cameră. Îmi plac, iar Fergie are într-adevăr o voce de invidiat.
Audiţie plăcută:
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=LK1CGsUi6w4&feature=player_embedded]