Nietzsche a murit

Archive for the ‘esenta’ Category

M-am mutat după cum se observă…şi pentru asta trebuie să îi mulţumescu lui D3M3NŢIAL care m-a îndrumat pas cu pas…Şi care nu a murit cedat psihic încercând să îmi explice toate lucrurile alea.
Aşa că ai o bere de la mine 😀

Toată lumea ştie că în perioada asta majoritatea studenţilor intră în sesiune. toate bune şi frumoase…până când vine partea cu învăţatul.după ce mi-am strofocat neuronii să înveţe la politologie nu mai am nicio tragere să învăţ. pur şi simplu nu mai am chef. de ce? nu ştiu. m-am sictirit! am ajuns ca o legumă plictisită de viaţă.
am ajuns la stadiul în care îmi este lene să mă dau jos din pat…şi de ce?:((
cred că toată experienţa asta cu minunata politică m-a traumatiuat şi m-a obosit psihic.
şi totuşi: de ce există sesiune?
oare nu s-a întrebat nimeni acest lucru ? 😕
eu una sunt chiar foarte curioasă de unde a apărut , care e “inteligentul” care a creat SESIUNEA.
gata! mă întorc la tocit.
azi am examen :((

Mi s-a pus pata frate. deci eu nu mai suport! într-o vreme intram pe un forum şi îmi plăcea..era o atmosferă destinsă fără certuri şi personaje dubioase.
de câteva luni în schimb o apărut o duduie care mă calcă pe toate bătăturile. m-a făcut în toate felurile- în condiţiile în care ea habar nu are cine sunt. citeşte numai nişte lucruri legate de mine şi atât. nu m-a văzut şi nu am văzut-o niciodată…dar de fiecare dată caând are ocazia se ia aiurea de mine. asta a dus la decizia mea de a NU MAI INTRA pe forumul respectiv. într-un fel o să regret amarnic. de ce? pentru că îmi făcusem nişte amici…asta este! nu le pot avea pe toate.
dar sincer nesimţirea unora depăşeşte limitele bunului simţ…iar această duduie deja a atins limitele.
sunt mult prea orgolioasă ca să mai intru într-un loc unde ştiu că nu mai sunt primită ca înainte.
de ce să citesc aproape zilnic insulte? masochistă nu sunt. dacă duduia altceva în afară de SEX, LIMBAJ VULGAR şi INSULTE nu mai ştie să îi fie de bine! din partea mea nu are decât să rămână cu utilizatorii pe care îi are momentan…cu sau fără mine o să îi fie la fel de bine.
da! sunt frustrată. pentru că nu mi se pare normal…dar ce ştiu eu de astfel de lucruri,nu? doar sunt o ploadă râzgâiată care nu are nimic interesant de spus…
şi în ultima vreme chiar mi s-a pus pata să renunţ definitiv şi la blog…din cauza unor personaje de acelaşi gen…care nu fac decât să îmi aducă injurii…oameni buni nu mai suport nesimţirea care predomină pe aici şi nu numai…

Am ajuns acasă, după o lungă perioadă în care m-am ascuns de ai mei…nu ştiu de ce…poate teama de a nu afla ce am făcut până acum câteva luni. Ăncă mă mai gândesc la ce…şi totuşi la ce bun?
m-au primit neaşteptat de bine. mama m-a luat în braţe şi m-a strâns puternic…aproape că uitasem sentimentul pe care îmbrăţişarea mi-l provoca de fiecare dată.
tata m-a sărutat pe frunte şi mi-a urat :”bine ai venit!”
au imbătrânit…mult! pe undeva se văd nişte riduri…parcă ar fi un teren arat feţele lor.
ajungem acasă, fac un duş şi mă schimb de hainele cu care am fost în nişte pijamale pufoase.
mama mă primeşte în bucătărie cu mâncăruri alese. ciugulesc ceva şi mă prefac obosită…ştiu că au chef de discuţii, dar eu nu.
de o dată aud: şi cum mai merge cu el?
în secunda doi m-am albit la faţă. m-am uitat în farfurie de frică să nu îmi vadă ochii…dacă mi-i vedeau sigur începeam să plâng.
le-am spus scurt că s-a terminat şi mi-am văzut de mâncare.
ei nu au prins aluzia cum că nu vreau să discut despre asta şi au continuat cu întrebările. le răspundeam sec..telegrafic.
mama s-a uitat la mine şi şi-a dat seamă că mă deranjează… “lasă fata să manânce! discutăm în altă zi.”
am vrut să îi mulţumesc, dar nu am putut. nu m-am putut uita la ea. îmi dăduseră lacrimile…refuzam să mă vadă aşa…era înjositor chiar şi pentru mine…eu eram aia care niciodată nu îşi arată sentimentele…acum…
vroiam ca aceste momente de linişte …stupide de altfel să fie şterse de pe faţa pământului…nu îmi ieşea…
am continuat să mănânc…cu greu…şi înghiţituri seci. i-am mulţumit mamei şi m-am dus în camera mea.
la câteva minute bate cineva în uşă…deschid şi o văd în faţa mea pe mama. mă ia de mână şi mă roagă să îi povestesc.nu am chef. sunt sătulă…nu vreau să îmi mai amintesc. de ce mă chinuie? nu îşi dau seama că-s sictirită de povestea asta?
se uită în ochii mei şi îşi dă seama că “fetiţa ei” a murit. încearcă să mă resusciteze, dar nu mai simte nimic. ochii sunt goi.
îi spun sec: “mi-e somn şi vreau să dorm!”
se ridică cu o durere care o apăsa. îmi stinge lumina şi apoi închide uşa după ea.
toată noaptea am plâns.

p.s: această poveste este pură fantezie!

Am primit o nouă LEAPŞĂ. de la cine? de la Ovidiu
1. Cât de departe eşti de copilărie?

Consider că încă mai sunt un copil…deşi uneori realitatea îmi păleşte câte o palmă şi îmi spune: ALOOOO!!!!GARAAA!!!ai 23 de ani 🙂

2. Mai ai prieteni din copilărie?

DA!!!!chiar una dintre prietenele mele cele mai bune este din copilărie.

3. Care sunt cele mai frumoase momente ale copilăriei tale?

Zilele de vară când jucam toate nebuniile, primul sărut, prima dată când m-am ţinut de mână cu un băiat, lipsa grijilor, când începeam şcoala şi mă revedeam cu colegii.

4. Câte vise de copil ţi-au fost îndeplinite?

Păi…câte puţin din fiecare. mi-am dorit să fiu mare [adică să cresc şi am crescut], mi-am dorit să ajung la Bucureşti şi am ajuns.mi-am dorit mulţi prieteni şi am. mi-am dorit să ajung în Franţa şi am ajuns…

Leapşa pleacă mai departe la DARAEL, SUNSHINE, CORA şi către LITTLE DOT

Vineri am văzut la realitatea o ştire legată de violenţa care există la desenele animate. pe primul loc- postul care are cele mai multe desene cu violenţă este Cartoon Network.
şi acum fie vorba între noi oamenii ăia cam au dreptate. unde sunt desenele de altă dată? acum nu vezi decât desene cu monştri, cu bătaie sau cu crime – da! sunt şi din alea.
de ce nu se mai fac desene de altă dată? îmi amintesc când eram mică de desenele alea amuzante, fără violenţă, cu un mesaj educativ. dar acum?
ciudat este că nici CNA-ul nu se sesizează să ia nişte măsuri pentru a preveni afectarea copiilor sau mai bine spus a psihicului lor.
am rămas şocată când am văzut cum s-a comportat în faţa televizorului la desenele animate de la ora respectivă.
nu este normal!
părinţii nu iau atitudine. rămân- unii dintre ei- indiferenţi la acest fapt…şi mai târziu probabil că vor regreta enorm…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=lojg4p21gvU&hl=en&fs=1]

Discutam cu cineva despre fericire…sau mai bine spus despre lucrurile care ne produc fericirea. la ce răspuns am ajuns? că puţine persoane se mai bucură în ziua de azi de lucrurile mărunte gen o plimbare prin parc sau o floare “furată” dintr-o grădină.
acum fericirea reprezintă un inele mare pe degetul domnişoarei, o maşină de lux, o vilă, mulţi bani…într-un cuvânt avere, bunuri materiale.
de ce?
unde mai este fericirea aia când ieşeam la o plimbare cu prietenii sau făceam picnicuri în faţa blocului în timp ce lumea trecea şi se crucea?
poate pentru că am crescut sau poate pentru că am ajuns să avem prejudecăţi …mentalităţi închise.
este păcat! este chiar păcat că s-a ajuns la stadiul ăsta, la stadiul în care nu mai conştientizăm anumite lucruri.
ne gândim numai la cum să supravieţuim, ne gândim numai la cum să o ducem mai bine, fără a ne mulţumi – uneori- cu lucrurile pe care le avem.
Definitia fericirii

Ce este fericirea pentru noi? Ce ne face fericiti? Exista in viata fericirea sau e doar un vis? Sunt intrebari la care eu, impreuna cu niste prieteni, am incercat sa raspundem.

Cu siguranta toti, la un moment dat, ne-am intrebat ce este fericirea… Si totusi, toti cunoastem notiunea de „fericire”, toti o simtim, dar o definitie nu poate nimeni sa formuleze, in ciuda faptului ca stim cand suntem nefericiti si ce cautam cand visam la fericire. Fiecare o percepem altfel, pentru fiecare „a fi fericit” inseamna altceva. Reteta fericirii… nu exista nici ea, difera de la o persoana la alta. Unii sunt fericiti pentru ca sunt realizati din punct de vedere financiar, altii – pentru ca au prieteni, ca iubesc si sunt iubiti, ca sunt realizati profesional… si lista poate continua.

Ce este fericirea pentru mine?
Fericirea o gasim in orice lucru marunt care ne face sa zambim, sa ne bucuram. Fericirea este orice lucru de care ma bucur; nu stiu exact ce este fericirea pentru mine, dar este cu siguranta un motiv de a zambi, de a fi optimist, de a fi bucuros si vesel mereu, un motiv in plus sa realizez ce frumoasa e viata. Fericirea poate fi o idee, un context, o notiune, un sentiment sau un simplu cuvant ce ne aduce zambetul pe buze.

Ce ma face fericita?
Depinde de starea mea de spirit. Astazi sunt fericita pentru ca m-am trezit si am mai vazut un rasarit, ca sunt optimista, ca am pofta de viata, sunt fericita ca iubesc si sunt iubita de cei dragi mie, pentru ca am invatat sa fiu intelegatoare si rabdatoare cu oamenii, sunt fericita ca viata imi aduce mereu noi provocari carora le fac fata cu brio, sunt fericita ca viata nu imi da mai mult decat imi trebuie, sunt fericita ca merg la scoala, ca am cu cine ma certa pentru ca in felul asta sunt sigura ca am si cu cine ma impaca, sunt fericita de fiecare adiere a vantului peste fata mea pentru ca realizez ca traiesc, sunt fericita ca exista munti, ape, paduri unde ma pot relaxa… sunt mii de motive pentru care sunt fericita, dar cel mai important: sunt fericita ca exist 🙂

Exista in viata fericirea sau e doar un vis?
Exista, sunt sigura de asta. Mai mult decat atat, e la tot pasul, insa suntem mult prea ocupati sa o vedem. M-am oprit astazi la semafor si, uitandu-ma in jurul meu, ce credeti ca am vazut? Oameni grabiti, sobri, incruntati, lipsiti de pofta de viata. Nu stiu daca am vazut zece oameni care sa fie fericiti si acest lucru sa se poata citi pe fetele lor. Eu merg pe strada cu zambetul pe buze pentru ca sunt fericita si-mi doresc sa se vada lucrul acesta pentru ca nu se stie niciodata cine se poate bucura de acest zambet. Este atat de important sa aratam ca suntem fericiti si sa pretuim acest lucru la maxim.

Daca nu ar exista fericirea, cred ca ar fi un vis superb din care nu m-as mai trezi nicicand; dar, din fericire pentru noi, este o realitate atat de frumoasa si la indemana tuturor, incat este pacat sa nu stim sa-l pretuim si sa-l valorificam. [sursa]

oamenii când zic fericire se gândesc la iubire, eu când zic fericire mă gândesc la toate lucrurile care mă fac să zâmbesc- inclusiv pătura moale cu care mă învelesc când stau în fotoliu…
de ce nu mai ştim să apreciem aceste lucruri? de ce ne gândim că fericirea are o valoare materială?

Dragii mei!
eu încă mai sunt în sesiune- din păcate…până pe 8 o să mă tot chinui cu examenele şi toate alea.
totuşi zilele trecute am primit un mail. era de la psihologul de la centru. toţi copiii întreabă de mine. le este dor. şi mie de ei.
le-am explicat că până nu termin cu sesiunea nu am cum să dau pe la centru…motivele sunt destul de clare. au fost foarte înţelegători. chiar mi-am urat şi “baftă!” şi lucrul ăsta mă face să mi se facă şi mai mult dor de ei.
sunt curioasă dacă au mai venit copii noi, cum s-au descurcat ăştia micii cu tezele şi tot aşa. am o nerăbdare de nedrescris. pe 9 februarie la ora 8 dimineaţa o să fiu la ei. să îi pup pe toţi şi să ne apucăm să facem temele împreună…aşa cum făceam şi în alte dăţi.
asta este! mi-e dor de ei…mi-e dor rău de ei şi abia aştept să îi revăd.