Nietzsche a murit

De multe ori ne gândim că sfaturile pe care vrem să le oferim unei persoane sunt de un real folos persoanei respective. FALS! Spuneţi-mi sincer: când eraţi mici sau mai bine spus la vârsta adolescenţei ascultaţi de sfaturile mamei sau de cele din partea tatălui? Eu tind să cred că nu.
Niciodată nu ai ascultat-o pe mama ta când îţi spunea să nu mai vorbeşti cu el că sigur o să te rănească sau că o să te facă să plângi. Nu o asculţi că inima ta îţi spune să încerci…abia când te răneşti te duci la ea şi îi spui “ai avut dreptate”.
Eu, din păcate, mai mult ca oricine de pe planeta asta ştiu să NU ascult de mama mea. Deşi de fiecare dată sfaturile ei au fost exact ce vroiam să aud, dar se pare că orgoliul nu era de aceeaşi părere. Am preferat ca de fiecare dată să ignor cu încăpăţânare sfaturile unei femei care a trecut prin multe la viaţa ei…şi la urma urmelor este singura persoană despre planeta asta care mi-ar vrea binele.
În fine! Scopul acestui post nu este să discut despre relaţia dintre mine şi mama mea.
Vorbeam despre sfaturile pe care le dăm unor persoane care vor să audă altceva decât ceea ce îşi doresc. De câte ori nu aţi preferat “calea greşită” în locul acceptării sfatului unei persoane mult mai mature psihic decât voi? Fiecare din noi preferă să sse dea de 100 de ori cu capul de uşă decât să asculte pe cineva sfaturi de cum ar trebui să învăţăm să deschidem uşa.
Sau cum îi spuneam unei prietene: mă dau de 100 de ori cu capul de uşă şi odată şi odată tot o să învăţ să deschid uşa, să apăs pe clanţa aia nenorocită şi să deschid uşa.
Aşa învăţăm cu toţii să fim oameni maturi, cu responsabilităţi, cu capul pe umeri. Dacă mămica, tăticul, prietenul, prietena, x-ulescu ne deschid mereu uşa ce o să mai facem atunci când o să piardă ei cheia?

2 Responses to “Şi la ce bune toate astea?”