Nietzsche a murit

Archive for the ‘zilnice’ Category

De maine ma apuc iar serios de scris!
sa fiti pe faza 😀

De câteva săptămâni…cred… tot sunt asaltată de unele înjurături [ca la uşa cortului ce este drept].motivul? persoana în cauză nu este mulţumită cu ce iese din mintea mea.
acum să îmi fie cu iertare, dar dragă nu te obligă nimeni să îmi citeşti nimicurile.
citeam la cineva o chestie foarte deşteaptă…şi îmi permit să citez: USCRIUMEREUCORECTGRAMATICALSIORTOGRAFIC!

Vreau sa ma citesc pe net
mi-a plăcut cum a prezentat el durerea din cot la cuvintele de doi bani ale altora. dacă te crezi atât în măsură să mă judeci, să îmi judeci ideile şi toate lucrurile astea mărunte pentru tine de ce nu te apuci să scrii şi tu? de ce nu îţi dezvălui ideile şi altfel? crezi că mă impresioneză sau mă influenţezi în vreun fel să mă las de scris? nu! îmi place foarte mult ceea ce fac şi atâta timp cât trăiesc într-o ţară liberă pot să scriu cum îmi bag şi ce am mai sfânt. nu văd care e problema ta. te macină? nu ştii ce să scrii? nu ştii cum să faci un blog? nicio problemă! te ajut cu mare plăcere dacă asta e problema.
crede-mă! există mult mai multe probleme în viaţa mea decât tu- de fapt nici măcar atâta lucru nu te pot considera. nu te pot înjura că mi-e ruşine faţă de cei pe care îi respect, faţă de cei care mă citesc şi mă critică deştept…nu aruncă nişte cuvinte doar de dragul de a le arunca. eşti un/o frustrat/ă? nu este problema mea….la fel cum nici locuşorul ăsta al meu nu este un loc în care să îţi exprimi furia. te-a părăsit iubitul/iubita? nu te-a cerut nimeni în căsătorie? ai un şef cretin? NU ESTE PROBLEMA MEA! nu mai încerca să o faci pe gigi duru la mine că nu ţine…serios! încearcă să îţi verşi frustrarea în altă parte că aici ţi-o verşi degeaba.

gata!mă întorc la politologie 😀

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=tZvYHQIUdNA&hl=en&fs=1]

Citeam de dimineaţă- în metrou despre violenţa în şcoli. toate bune şi frumoase până ajung la faza cu “cei care ar trebui să supravegheze şcolile mereu sunt părinţii”. replica mea: POFTIM? să muriţi voi!
păi de ce şcoala angajează gardian? de ce şcoala apelează mereu la organ[-ul de poliţie]?
eu ca părinte îmi dau odrasla la şcoală ca VOI să aveţi grijă de el. că pe lângă educaţie mai aveţi şi obligaţie de a-l supraveghea. că dacă nu sunteţi în stare să îl educaţi măcar să îl ţineţi sub observaţie.
de ce eu, ca părinte, am obligaţia să supraveghez şcoala? eu nu am muncă? eu nu am alte treburi? da! okey! mă interesează viaţa plodului, dar asta nu înseamnă că tre* să mă ţin după curul lui peste tot…şi da! pentru copii şcoala este un refugiu faţă de părinţi.
deci…până la urmă eu de ce trebuie să vin SĂ VĂ PĂZESC ŞCOALA? de ce aveţi angajat acel minunat gardian pe care îl plătesc din fondul şcolii?
îmi amintesc că gardianul de la fostul meu liceu era un pămpălău şi jumătate…se temea de toţi ăştia mai mari…şi tot aşa. bun! multe şcoli au apelat la acele agenţii “minunate” de pază şi protecţie…cu nişte gorile retardate şi analfabete.
nu e de mirare că nu sunt ăia cei care le vând copiilor droguri.
poliţia de ce nu se sesizează să acţioneze cumva, să facă ORICE numai să nu mai existe astfel de cazuri. dar de ce să facă atâta vreme cât încă îşi mai iau şpagă de la bogătaşi şi toate alea.
de profesori nici nu mai zic…90% din ei preferă să stea să îşi bea cafeaua liniştiţi la pauză fără să se gândească de tâmpeniile care se petrec în şcoală. doamne fereşte! să renunţe ei la asta? nici vorbă. mai bine îi împuşti.
uneori îi apreciez pe ăia care îşi meditează copiii acasă. păcat că la noi chestia asta nu este aşa de bine văzută. nici de oamenii de rând, nici de minister. că deh! dacă ar face toţi aşa nu ar mai avea ăia de la minister cu ce să plece în vacanţe.
şi uite aşa nu se ajunge la nicio soluţie…ca de obicei…
poliţia se plânge că nu poate să se impună în faţa unor ţânci de clasa a8a şi violenţa predomină…până când moartea îi va despărţi

De ce spun asta? pentru că la 5 maxim 6 grade ele umblă cu fustiţe mini sau pantalonaşi de vară, cu gecuţe până la şold şi au grijă să li se vadă buricul că DEH! este iarnă.
întrebarea mea este: cât de cretină să fii să te îmbraci aşa? chiar nu gândeşti? chiar nu te gândeşti că tu nu ai ovare la schimb? şi că peste 5-10 ani o să ai nişte dureri de spate de nu o să ştii ce e cu tine? okey! înţeleg! vrei să fii la modă, dar draga mea tu nu mai eşti la modă, ci pur şi simplu eşti retardată. sau poate sunt eu mai demodată, dar ştiam că iarna trebuie să te îmbraci… GROS! că de aia e iarnă…că e frig….dar nu dom*le. nu există aşa ceva. noi suntem alea retardate.
sunt curioasă oare duduile alea la vară cu ce mama lor o să se mai îmbrace? numai în chiloţi [mă scuzaţi bikini] şi cu sutien cu mult burete?
mi se pare o stupizenie să suferi de frig, dar să fii la modă.
o prietenă de-a mea râdea de ele şi spunea: lasă să vadă ele…dar în plăcerea de a o aduce cu picioarele pe pământ i-am tuflit-o: nu râde că nici tu nu eşti mai brează. umbli iarna cu geacă de toamnă numai să ţi se vadă fundul.
nu a primit prea bine cuvintele astea…s-a simţit ofensată şi a încercat să se scuze…i-am explicat că degeaba încearcă să se “scoată” din asta că ştie foarte bine că am dreptate.
şi totuşi de ce puii mei se îmbracă duduile aşa? în plină iarnă…că eu să mor de le înţeleg.
nu imi arată nimic mai special decât ce văd vara…domnii sunt prea îngheţaţi să le bage în seamă…poate au o plăcere sadică în a fi claxonate…sinceră să fiu urăsc să fiu claxonată de un cocalar retardat care ascultă manele la maxim…
eeeh
dar ce ştiu eu,nu?
numai la modă nu mă pricep
poate o să mă pricep la politologie….că de mâine mă apuc serios de învăţat …la galaţi 😀

Îmi amintesc că atunci când eram mică profa de religie ne punea să citim pasaje din Biblie…povestioarele acelea “minunate” despre cum s-a sacrificat pentru divinitate sau poveşti [oarecum] de dragoste.
eeeh eu una nu cred în poveştile şi cuvintele scrise în Biblie. Ce văd în Biblie? un mod de a manipula oamenii…vezi ce a păţit X? asta o să păţeşti şi tu. până acum câţiva ani nu credeam nici în sexul dinaintea căsniciei- sau mă rog- în cel menit. eh! aşa ceva, după părerea mea nu există. nu cred că există suflete pereche, sentimente sincere…vrăjeli de genul. de ce spun asta? simplu. să vă argumentez:
bărbatul la început [în relaţie] se simte atras fizic de cea de lângă el. apoi se obişnuişte cu ea…şi apoi devine ceva de care nu se poate dezlipi…devine ceva monoton…cum e trezitul de dimineaţă – un exemplu poate nu prea bun.
cred că fufletele pereche sunt nişte poveşti…nişte basme. citeaţi când eraţi mici basme, nu? asta sunt!
prietene de-ale mele îmi spuneau: încă nu ai dat peste cel menit. şi voi aţi dat sau ce? să vă amintesc de câte ori mă sunaţi şi îmi spuneaţi: m-am certat rău de tot cu el…
vă mai amintiţi cân vă strica ziua de naştere cu crizele lui de isterie? cu toate tâmpeniile şi câcaturile pe care vi le spunea?
nu cred în multe chestii…dar nu ştiu…deja sufletele pereche mi se par prea nişte povestioare drăguţe, ca în cărţile de colorat pentru copii…
sunt oarecum sictirită de toate astea…poate este doar o izbucnire a sentimentelor din momentele astea…poate că încă nu mi-am revenit din toate “operaţiile” sufleteşti.
de ce mi-aş reveni? de ce aş mai ajunge iar la acea dorinţă de a o lua de la capăt? cu ce scop? să ajung iar la final? după nişte cuvinte şi sentimente expuse ca pe tavă.
este uşor să spui: el/a este sufletul meu pereche…până ajungi la concluzia că de fapt te minţi. nu ai fi capabilă de o iubire adevărată…ai realiza că toate principiile ţi-au fost distruse când “marea şi sincera” dragoste ţi-a tras-o în ultimul hal.
de ce aş mai crede în astfel de sentimente?în atfel de principii…hai să ne ghidăm după ce ne spune inima…inima mereu dă greş!
de ce nu există numai sex? fără complicaţii? fără dorinţe de genul: vreau să fiu mamă, vreau să mă mărit—da! şi eu îmi doream până acum scurtă vreme toate astea…şi acum stau şi mă gândesc la ce bune toate astea? mă leg de o poersoană, îmi complic existenţa cu nişte sentimente născute la urma urmelor din nişte hormoni…
eu sunt mai altfel…şi vreau să depăşesc acel stadiul de încredere în nişte hormoni, de încredere într-un organ care poate fi înlocuit…pentru că da! se poate face transplant de inimă.
voi credeţi în Biblie?

Nu ştiu dacă v-aţi întrebat vreodată astaŞ cine sunteţi cu adevărat? care sunt lucrurile care vă vin prima dată în minte când vă gândiţi la VOI!nu mă refer la fizic…pur şi simplu la ceva ce vă face să fiţi altfel…altfel decât mine, decât vecinu, decât x-ulescu. eu una nu am nimic mai special decât ar avea altă persoană…şi mereu mă gândesc că nu am nimic deosebit…nimic! sunt ca toţi ceilalţi. de la caracter şi până la ţinută, dizic sau mentalitate. şi mă sperie chestia asta. că nu am nimic special, nimic ieşit din comun. este ca şi cum nu aş fi cu mai presus decât badea gheorghe sau decât ţaţa floarea… şi da! mă îngrozeşte gândul ăsta.
dacă o să ajung la acea vârstă la care o să îmi vină mintea la cap şi o să văd că nu am cum să impresionez…că nu sunt “altfel”…mulţi dintre prietenii mei îşi cunosc acel: CEVA! ştiu cum se deosebesc de ceilalţi, dar eu nu.o fi ceva stricat şi nu îmi dau seama…nu ştiu. este straniu.
cineva mi-a spus o dată că sunt inutilă, că nu aduc nimic nou, că sunt ca oricare alt om de pe planetă, că nimic nu ne deosebeşte şi că respir degeaba…
dacă are dreptate? cred că asta mă îngrozeşte cel mai mult…să ajung să realizez că trăiesc degeaba…că nu fac nimic care să schimbe ceva, orice…că nu sunt cineva în viaţa cuiva, că nu am idei geniale şi noi, că am nevoie de inspiraţie mereu, că…nu ştiu…că dezamăgesc oameni care nu merită asta, că mă lupt cu nişte principii învechite…că nu aş şti să enumăr 10 lucruri care să mă diferenţieze de alte persoane…
că încă nu am găsit 10 motive care să mă facă fericită, că încă nu am gasit acele 10 minute de fericire…
am 10 motive pentru care nu ţi-aş dori să fii ca mine, să mă cunoşti sau să îmi fii prieten/ă…

Asta este concluzia la care am ajuns după câteva luni de meditat. sunt al naibii de pretenţioasă. la orice. de la mâncare şi până la şerveţelele nazale.de ce?
primul motiv care îmi vine în minte este educaţia primită de la ai mei..de ce? pentru că m-au răsfăţat. cum să meargă fetiţa cu trenul? doamne fereşte! o ducem numai cu maşina. cum să nu îşi ia fetiţa haine de la cel mai scump magazin? doamne fereşte.
am fost o dată în vamă. mi-a plăcut, m-am simţit bine, dar nu cred că m-aş mai întoarce. de ce? pentru că nu aveam apă caldă, pentru că nu aveam un duş/ cadă, pentru că nu erau condiţiile minime cerute de mine.
de când mă ştiu ai mei m-au învăţat cu nărav. eu de mică îmi petreceam vacanţele la mare şi la munte- niciodată nu a existat să nu plecăm într-o vacanţă undeva. când am mai crescut mi-am dat seama că vacanţele minunate se fac numai în afara româniei. sunt pretenţioasă la mâncare: nu suport să mănânce cineva din aceeaşi farfurie cu mine, să îmi ia din mâncare, nu suport fire de păr, nu suport să simt tacânul murdar, nu suport să nu fie aranjate tacâmurile ca la carte.
sunt alintată…ştiu
nu e nevoie să îmi spuneţi şi voi….
sunt perfect conştientă de aceste aspecte. şi ce? şi ce dacă standardele mele de distracţie nu se limitează la a bea o bere la 2.5 lei 2 litri sau…să mănânc o shaorma de la orice dugheană…sunt pretenţioasă când prefer să dau 200 pe o pereche de blugi sau să îmi iau haine de la mango, zara şi alţii. de ce? pentru că îmi plece…pentru că lumea mea se învârte în jurul luxului.pentru că nu mă văd cumpărându-mi o bluză fără etichetă de firmă…pentru că la botez am ales: banii, bijuteriile şi oglinda.

M-aş fi vândut pentru o iluzie…
aaah!!! nu!stai aşa!
m-am vândut pentru o iluzie.
aştept sictirită pe un fotoliu rupt
să mă bage cineva în seamă
au trecut câteva zile cred că vreo 3
stomacul îmi cere de mâncare
părul e ciufulit şi nespălat
pielea s-a îngrăşat de nespălare
îmi caut telefonul deschid agebda şi mă duc la litera D
nu mai e acolo…am uitat
l-am şters? când? cum?
aş şti de ce, dar nu
nu îmi amintesc cum s-a întâmplat
mi-e scârbă de mine mi-e scârbă de ideile pe care le am
azi sunt a nimănui
de fapt aşa am fost mereu
a tuturor şi totuşi a nimănui
toţi m-au avut şi eu
n-am avut pe nimeni
eu nu am pe nimeni
de ce aş vrea pe cineva?
sufletul meu e incapabil să iubească
sau să cerşească iubire
de ce să mai cerşească?
e sătul!acum e gol
mereu o să fie gol
mereu o să îmi ceară să fie gol şi singur şi plin de ură
şi de remuşcări
şi de ură faţă de el… de tine… de toţi
toţi au fost şi sunt în viaţa mea
nişte marionete ieftine
nişte păpuşi proaste şi distruse de timp
sunt a tuturor şi totuşi a nimănui
sunt a nimănui
sunt a nimănui

De vineri, adică de pe data de 16 până pe data de 23 slabe şanse să mai scriu pe blog. motivul? plec la Galaţi să mă apuc serios de învăţat pentru politologie…că aşa nu mai merge.o să încerc să las temă de casă cuiva să îmi posteze articolele, dar să vedem câtă inspiraţie o să am pentru o săptămână…
până atunci aveţi grijă de voi- şi mâine o să aveţi nişte articole …ca de obicei 😀

Citeam pe un blog despre imaginea pe care ţi-o vezi în oglindă…aşa că am decis să îmi fac şi eu o analiză mai puţin blândă…
am început cu faţa…ochi cu colţurile puţin ridicate au mereu o urmă de neştiinţă, mereu căutând răspunsuri şi totuşi mereu având acea scilipire de bucurie, un nas mic torturat de cercelul pus de astă vară, dar şi de şerveţelele nazale…gura, cu buze subţiri are mereu colţurile ridicate.şi în colţul drept jos un mic semn de bună purtare din copilărie…
faţa este este ca un oval puţin mai lat decât lung…un gât mic cu aluniţe. în zona gurii am câteva aluniţe aruncate ca şi când aş fi fost o curtezană…la fel ca şi pe vârful nasului…unde domneşte trufaşă una singură, mică…timidă.
ciudat este că am părul creţ, deşi până acum îl aveam drept…mi s-a încreţit ..din ce motiv? nu ştiu…nu prea îmi mai pasă…
îmi amintesc că atunci când era mică părinţii îmi spuneau că sunt franţuzoaica cu ochi de chinezoaică…ciudat de ce mă numeau aşa…nu eram atât de elegantă precum o franţuzoaică şi deloc ca o chinezoaică…ştiau ei ce ştiau. ştiau că în liceu o să devin o expertă a delicateţei, a eleganţei…am devenit obsedată de aceste lucruri…îmi place să văd în mine o curtezană, o doritoare de eleganţă şi clasă…de multe ori prost creionată
mă uit la corpul meu…nu am un corp de model…niciodată nu am ştiut să îl am…dacă mi l-aş fi dorit? da..probabil…nu ştiu…totuşi se văd urme ale unor cure exagerate…acum au început să îmi iasă în evidenţă coastele….totuşi burtica încă mai există…
mâinile mereu alunecă pe lângă trup…şi picioarele stau mereu apropiate…cât mai apropiate…
sânii sunt un pic mai mari decât mă aşteptam…dar uneori îmi plac aşa…poate…nici eu nu mai ştiu ce să cred…
din tot ce am în plus sau în minus cel mai mult urăsc operaţia…o mai ating uneori şi îmi amintesc cât mi-a luat până am acceptat-o…sau am încercat să o accept…o urăsc…m-a mutilat…7 aţe am avut…se vede urât…şi de multe ori mă ascund din vina ei…mi-e jenă cu ea…cu trecutul ei…
preferam altă amintire…