Nietzsche a murit

Archive for March 18th, 2009

Stăteam şi mă uitam prin nişte mesaje… unele mai tembele decât altele. Unele pline de frustrări, altele scrise cu un curaj pe care rar îl eralez. Este ciudat. Acum regret că le-am scris…nu pe toate, dar unele da.
Nu aş avea de ce…şi totuşi o fac. Poate că pe undeva mai este un strop de conştiinţă care îmi mai dă câte un bobârnac şi îmi spune: nu ai făcut bine bla bla bla.
Oare sunt singura care mai are uneori astfel de regrete? Poate că nu am scăpat total şi definitv de impulsivitatea uneori prostească pe care o deţineam. Poate că încă nu mi-am învăţat lecţia… Ştiţi voi aia cu: gândeşte înainte să deschizi gura sau înainte să acţionezi. Nu prea este indicat, cel puţin de la o anumită vârstă, să te mai arunci cu capul înainte fără să gândeşti.
Ar fi culmea să ajungi la o vârstă şi să fii la fel de impulsiv, o atitudine, după părerea mea, cam prostească şi infantilă.
În fine!
Nu ştiu cât este de important subiectul ăsta sau mai bine spus interesant, dar…mi s-a părut o idee bună având în vedere câ atât eu, cât şi alte persoane pe care le cunosc suferim de mania: “impulsivitatea parfum de regrete”

M-am trezit de dimineaţă cu o durere destul de nasoală în cot…nu cred că am dat cu el de perete, dar ştiu că m-am cam sictirit. Azi făceam 5 luni…fericire pe noi…sau pe mine. Totuşi, nu m-am trezit bocită, nu m-am trezit bosumflată sau emo. NU! M-am pus în fund şi m-am uitat la Badea. Aseară Mary era speriată că eram distrusă rău, cu nervii la pământ şi plină de sictir. Azi sunt aşa…flu flu flu. Nu ştiu de ce. Cred că este de la drogurile pe care le-am visat azi noapte că le luam…asta în condiţiile în care eu nici măcar nu am fumat vreodată…orice.
Mă gândesc cu o oarecare teamă că trebuie să mă ridic din pat…aaah nu! Stai aşa! Nu e teamă, este lene. O lene şi un sictir de nedescris. O fi de bine…o fi de rău…mmmm îi pasă cuiva? Nu.
Vorbeam de epăsare…sau vroiam să vorbesc de nepăsare, dar am luat-o pe arătură.
Mă gândeam să găsesc o definiţie a nepăsării…una aşa a la Cireşica, dar nu îmi vine nimic în minte…sau nu îmi venea. Acum stau şi constat că de fapt chiar propria-mi persoană a devenit o definiţie a nepăsării. Mmmmm ar trebui să mă sperie, să îmi pun întrebări, să mă gândesc la consecinţe, etcâuri de genu’.
O dată ajuns la stadiu de : Nu îmi pasă nici de mine constaţi că viaţa ta este mai frumoasă, mai calmă, mai …ai scăpat de apele tulburi de până acum câteva săptămâni, luni sau poate câţiva ani.
Nu mai pot să fiu păsătoare…de ce? Pentru că am descoperit un lucru care m-a şocat, relativ: problemele MELE sunt mai importante decât ale celorlalţi…mult mai importante. Eu sunt centrul universului MEU! Aşa cum şi voi sunteţi centrele universelor voastre. Deeeeciii definiţia nepăsării se intersectează relativ cu definiţia naturii umane- mamăăăă ce am scos-o pe asta…deja mă doare un creier :))
În fine!
Cred că am aberat mult şi prost azi…şi începe să îmi placă asta…