Am ajuns în acel punct al vieţii în care totul mi se pare o mare minciună. De la prieteni până la cele mai simple şi banale lucruri.
Este ciudat când mă uit la calendar şi îmi zic: am 23 de ani…şi atât. Nu mai am înconjurată data de 18 cu multe inimioare sau miile de notiţe. Acum am unul simplu, cu o singură notiţă: 20- ziua când încep tratamentul pentru răceli.
Cândva aveam o manie:să scriu pe un calendar mare tot felul de prostioare gen: 20- la 12.30 la Romană, Vlad sau 17 Oct Petrecem cu Traian.
Uneori îmi este dor să mai scriu câte ceva pe el, dar nu mai am ce. Viaţa a ajuns să fie de o monotonie de nedescris…uneori chiar enervantă.
De 2 zile există ceva care îmi dă ocazia să zâmbesc…în fiecare zi primesc un mail. Un simplu om, un necunoscut îmi scrie. Un necunoscut îmi schiţează un zâmbet.
Poate că mă bucur prosteşte, ca o copilă, dar îmi place…este ca un joc, un joc care mă face să fiu veselă de dimineaţă.
Poate că ăsta este marele meu defect: că nu mai ştiu să fiu ceea ce eram cândva. Puştoiaca aia zvăpăiată, mereu pusă pe şotii. Poate am uitat cum se fac toate lucrurile astea.
Şi mail-ul ăsta zilnic mă face să îmi reamintesc toate aceste lucuri.
Poate că este un semn că ar trebui să trec mai departe, să îl uit…
Străinule! Îţi mulţumesc că mă faci să zâmbesc!
Posted in