Nietzsche a murit

Ieri intră pe mess Blondy- cu care nu am mai vorbit de vreo 2 săptămâni.

Ce faci fată?

Bine fată?

Când m-ai dai pe acasă?

Linişte şi pace din partea mea. Sinceră să fiu nu prea mai am ce face în Galaţi. Este atât de plictisitor oraşul ăla încât mi s-a acrit de el. Mă duc să stau în casă. Ce mai ies cu “cuplurile”- adică sunt un fel de a5a roată de la căruţă şi cam atât.

Când eram mai mică aveam gaşca de prieteni, dar…deja când am ajuns la liceu aveam alte pretenţii…chestii, trestii.

Rar mi se face dor de oraşul natal…rar mă duc acasă. De ce? După cum am mai spus: de ce să stau în casă?

DA!!!!Ştiu!!!O să îmi spuneţi: stai cu ai tăi, mai “bârfiţi” de una, de alta…mmmm nu!!! De ce? Pentru că oricum vorbesc aproape zilnic cu ei la telefon şi chiar nu mi se face dor să stau şi faţă în faţă cu ei să îi aud: şcoala e pe primul loc, lasă băieţii, nu mai ieşi, când vii acasă? Dar cu cine ieşi, dar unde ieşiţi? Dar ăi cunoaştem?

ŞŞŞTIUUU!!! Încearcă să fie protectori, poate prea protectori. Mereu încerc să le explic faptul că nu mai am chiar 2 ani şi că aş fi oarecum capabilă să mă protejez şi singură. Ei nu înţeleg că aici, la Bucureşti, nu trebuie să dau niciun fel de explicaţii…poate doar lui Mihai- dar el oricum rar mă supune la acelaşi interogatoriu.

Îmi iubesc părinţii…chiar muuult!! Dar mă sâcâie interogatoriul la care mă supun de fiecare dată. Şi de fiecare dată le spun că nu au de ce să îşi facă griji că nu merg singură pe stradă, că suntem gaşcă ….mă rog! Ştiţi voi şi restul poveştii.

Îmi amintesc că în primul an de facultate ieşeam cu iubitul meu de atunci- un retard şi jumătate…şi într-o seară am ajuns pe la vreo 2 dimineaţa. Când am ajuns la Galaţi i-am zis lui daddy. Să moară de inimă: CUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUMMM???? La 2??????????????????!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

I-am explicat că eram cu tipul ăla- aproape 2 metri şi vreo 100 de kg… şi că nici dracu nu se atingea de noi- plus că mersesem cu taxiul…

Dumnezeule!!!Atât mi-a trebuit! 2 zile de morală. De atunci nu le mai zic de astfel de ieşiri că îi apucă damblaua. Sunt părinţii mei…şi este de datoria lor să mă protejeze, dar ei cum vor ca eu să trec prin viaţă dacă tot timpul mă ţin pe puf? Şi mă alintă şi nu mă lasă să mă dau singură cu capul de pereţi?!

No Responses to “Galaţi te-am uitat”