By P
Vreau să cred că există cel puţin o fată care să se fi dăruit prosteşte unui băiat. I-am promis luna de pe cer cu cuvinte ridicol de false şi câtuşi de puţin originale.
Le seducem pentru o singură clipă de plăcere. De ce să ne jucăm? Pentru că numai aşa putem să le scriem propriul scenariu de dragoste, pentru că numai aşa putem să le regizăm propria scenă de dragoste. De ce să îmi pese? Este imposibil pentru cineva ca mine să iubească o fată, orice fată. Lacrimile lor de fiinţe abandonate nu mă afectau. Eram ca o statuie, o piatră modelată. Asta până să o întâlnesc.
“Îmi pare rău! Sunt…” Astea au fost ultimele cuvinte pe care i le-am spus. S-a uitat la mine, mi-a zâmbit în timp ce o lacrimă îi aluneca pe obraz. Se aştepta să trăiască alături de mine o poveste de dragoste, povestea unui Romeo şi a sa Julieta cu un happy ending. Spre deosebire de celelalte victime nu m-a implorat să îi mai dau o şansă, nu mi-a cerut un ultim sărut.
S-a ridicat din pat şi s-a îmbrăcat. Pielea ei avea o catifelare enervant de perfectă, fină, cu un parfum franţuzesc ce prosteşte orice inhibat.
M-aşteptam să îmi spună “pa” sau “am plecat”. Am auzit numai uşa cum s-a trântit.
Cred că a trecut un an de când nu am mai auzit nimic de ea. Nici nu mă aşteptam la altceva. Nu părea genul care să caute un băiat după o lovitură de genul.
Îmi amintesc ziua în care am revăzut-o. De la simpla clamă care îi prindea bretonul într-o parte, până la pantofiorii de păpuşă.
M-a văzut, mi-a făcut cu mâna şi mi-a zâmbit. Simţeam cum minţile mi se pierd cu fiecare pas pe care îl făceam către ea. Nu îmi dădeam seama că îmi lipsise atât de mult. Acum Vroiam să o strâng în braţe, să o sărut, să o ating, să fie numai a mea.
Dacă ar fi existat sfârşitul lumii pentru mine sigur ar fi început în clipa în care a apărut el. A luat-o în braţe şi a sărutat-o. Nu am putut citi de pe buzele ei decât : “te iubesc!” . M-am uitat pierdut spre ei doi. Credeam că este doar un joc al minţii mele perverse.
Am ajuns unul lângă altul. Ne-am salutat, mi l-a prezentat pe logodnicul ei.
În acel moment lumea se prăbuşise în propria gaură neagră. Vroiam să îl omor, să îmi recâştig dreptul de a o iubi, dar pentru ce? Deja îl iubea.
Am rezistat 10 minute după care am găsit o scuză de a pleca, o scuză la fel de penibilă ca atitudinea mea în faţa lor.
I-am trimis un mail la câteva zile şi i-am zis ce simt…m-am pus pe tavă, i-am oferit totul, i-aş fi oferit totul….
“Mă mărit peste 3 luni cu omul pe care îl iubesc.”
Ce îmi amintesc?
Doar parfumul unei femei.
P.s : Numele meu este P, iar această poveste este produsul imaginaţiei mele perverse.
Posted in