Nietzsche a murit

N-am somn… este 2.46 şi nu pot închide un ochii. Îl ascult pe Chris Rock şi mă rog să adorm pe scaun…şi nu pot! PUR ŞI SIMPLU NU POT!!!!Azi vreau să văd răsăritul.Nu l-am mai văzut de mult…şi cred că îmi este dor de el.Mi-am deschis web-ul şi mă uit la mine pe web…sunt plictisită…şi am o stare taaare ciudată. Nu ştiu de ce…pur şi simplu am o nelinişte. Aş vrea să îmi dau seama de ce, dar nu îmi imaginez niciun motiv pentru care am starea asta mai puţin grozavă.Am ajuns oare la perioada aia în care sunt emo? BLEAX!!!Sper să nu fie cazul! Am început să mă gândesc la toate tâmpeniile făcute de vreo 2 ani încoace şi parcă nu îmi vine să cred că sunt făcute de mine…eram altfel. Aveam alte priorităţi, alte gânduri…acum sunt…MMMDAAA!!! Am făcut-o şi pe asta.
Uneori cred că m-am dezamăgit, că nu m-am ridicat la nivelul propriilor aşteptări. Şi mă îngrozeşte ideea asta. Că nu sunt în stare să îmi duc la bun sfârşit ideile. Nu eram aşa. Rar renunţam la un lucru şi rar renunţam la ceva pentru că mi se părea prea dificil…acum sunt..
Nepăsătoare, sictirită, plictisită…
Aştept un meteorit care să îmi ducă lucrurile începute la bun sfârşit.
Într-o perioadă aveam şi nişte vise…se pare că s-au spulberat şi alea. Poate că am ajuns la vârsta aia la care nimic nu mai contează. Uneori simt că nu mai sunt deloc ce eram, că m-am schimbat complet…şi în sensul rău. Îmi amintesc de o cheste spusă de mama mea: vreau să fii fata aia serioasă! PE care eu mi-o doresc. M-au durut acele cuvinte. Şi la acel moment am tăcut. Ca şi acum de altfel. Într-un fel mă deranjează faptul că nu pot fi ceea ce ai mei au vrut să fiu. Că i-am dezamăgit teribil. Că viaţa mea a luat un alt drum de când…uneori mă întreb cum ar fi fost dacă acum erau lângă mine? Mi-e mai mult dor de el…era viaţa mea atunci…şi pentru ce? Cineva mi-a zis că trebuia să fac şi acel pas…dar acel pas de ce mi-a adus numai suferinţă? Acel pas mi-a schimbat complet viaţa.
Un amic de-al meu mi-a spus că a reprezentat o epată în maturizarea mea- o maturizare din toate punctele de vedere.
Mă gândesc uneori, la un pahar de vin, că am ajuns să discut numai despre mine….poate că egoismul ăsta m-a făcut să îmi buşesc toate relaţiile. Mă gândesc că nu mă pot ridica la standardele lor…că nu am ce discuta…că mereu există pauzele alea tâmpite în care amândoi suntem tăcuţi…şi ne uităm în vag…că nu ne mai leagă nimic şi că ne chinuim degeaba împreună.
Am devenit o umbră cu un zâmbet tâmp, care se uită în olgindă şi nu mai vede nimic…este gol! Totul!DA! Sunt deprimată! Şi greu pot trece de starea asta…sau poate că nu am reuşit să trec niciodată de starea aia de acum 2 ani. Îmi amintesc de acele momente de rahat şi înghit în sec…ştiu! Nu sunt singura!Şi sigur nu sunt ultima! Dar nu vroiam să trec prin atâtea dintr-o singura lovitură. Uneori sunt conştientă că eu am fost de vină…că nu am avut grijă de noi…dar ce ştiam eu la vremea aia? Aceleaşi nimicuri pe care le ştiu şi acum! M-au lovit una câte una şi nu mi-am învăţat nici acum lecţia. Pentru ce să o învăţ?
La ce bun?
Pentru ce toate astea? Oricum mâine o să mă schimb iar…şi iar…şi iar…şi iar…până nu o să mai fiu eu…

No Responses to “Cine suntem?”