Archive for the ‘familie’ Category
De ceva vreme încoace îmi tot pun întrebarea: de ce oamenii nu mai vorbesc ca în alte dăţi? Limbajul are de suferit mult, nu ne mai chinuim să spunem cuvintele cap coadă, sărim cuvinte şi tot aşa. Şi mi s-a apins beculeţul! Toată moda asta cu : LOL! BRB! DND! ASL; PLS; EDX şi care mai sunt se datorează messenger-ului- iniţial Mirc.
Ciudat este că puţini realizează acest defect în vorbire. Şi mai grav este că începe să îşi facă simţită prezenţa şi în limbajul meu de zi cu zi. Nu este normal să purtăm discuţii numai pe “mess”. După părerea mea se pierde prea mult din mesaj, se pierde ideea esenţială. Discutam cu un prieten de-al meu pe mess şi ne-a luat vreo 10 minute până să ajungem pe aceeaşi lungime de unde.Pur şi simplu nu ne înţelegeam- mesajul fiind unul destul de banal.
Mă îngrozeşte ideea că generaţiile următoare nu vor mai şti ce înseamnă literatură, nu vor mai şti cum arată o carte din cauza acestui mediu virtual. DA! Poate fi util! Nu îi neg utilitatea, dar când se ajunge să se exagereze deja nu mai este util, ci devine ca “insulina pentru diabetici”. Suntem dependenţi de limbajul de mess. Nu mai spunem: vin imediat, ci BRB! Că doar este mai simplu, nu? Începem să avem prietenii pe internet şi uşor uşor ne desprindem de realitate- nu mai conştientizăm ce este şi ce nu este real.
Sunt de acord să se apeleze la mess- dar dacă vreau să vorbesc cu rudele din străinătate- spre exemplu- nu să vorbesc cu vecina de lângă mine. Sau, cum a devenit la mine şi la frate*miu o modă: dacă vrem să ne spunem ceva, ne scriem pe mess- deşi stăm în aceeaşi casă, la 2 metri distanţă unul de celălalt.
Am întâlnit persoane care îşi formau personalitatea, caracterul pe messenger, în lumea reală fiind incapabili să scoată 2 cuvinte. Plus multe cazuri de acest gen- cazuri în care persoanele în cauză îşi formau caracterul tastând, dându-se altceva decât sunt. Nu le cere nimeni să fie perfecţi, lumea în sine- şi aici vorbesc de oameni- este imperfectă, prin urmare nu au dreptul de a cere perfecţiunea.
Păcat că puţini realizează acest lucru.
Şi păcat că nu mai există acea comunicare dintre oameni ca în alţi ani.
Posted in Cineva mă întreba de ce am dat la facultatea asta. Ce îmi place, de ce vreau să lucrez în domeniul relaţiilor publice. M-a mai întrebat de ziar şi televiziune…Eu m-au uitat lung la el şi i-am spus: nu mă văd lucrând în niciunul din domeniile de mai sus- nu am înclinaţii să scriu la ziar, nu dau bine pe sticlă şi în domeniul relaţiilor publice…hmm cel mult organizator de evenimente. Îmi doresc enorm de mult să lucrez ca asistent social. Îmi doresc asta de mică şi simt că m-aş simţi bine cu această slujbă- da mă! Zic slujbă nu “job” cum este la modă. Sunt româncă şi vorbesc română, nu engleză.
În fine!
DE CE FCRP? Este simplu! Pentru că sunt de părere că, momentan, FCRP-ul [sau Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice] este cea mai potrivită pentru îndrumarea mea pe această parte. Nu am de gând să fac o reclamă facultăţii, nu am de ce. Cred că persoanele interesate de această facultate ştiu foarte bine ce înseamnă.
Totuşi eu am aflat destul de târziu de ea. Mai exact în semestrul 2 din clasa a12a. Mi-au plăcut foarte mult materiile şi numai ideea de a face facultatea departe de casă mi s-a părut …minunată.
DE CE STUDENT? DE CE BUCUREŞTI? Foarte puţine persoane din grupul meu de prieteni de la Galaţi au ales să vină la Bucureşti. Se pare că era mult mai comod să stai acasă pe capul părinţilor. Ceilalţi au ales, ca şi mine să îşi încerce norocul departe de casă, să fie pe propriile picioare, să trăiască cu adevărat viaţa de student: când mâncam săptămâni întregi numai pufuleţi sau pate cu muştar. EEhhh viaţă!
Cât am stat în regie nu am făcut decât să pierd nopţile, ieşeam în fiecare seară şi ajungeam acasă tiptil tiptil numai să nu îmi trezesc “scumpele” colege de cameră, în sesiune stăteam cu gardianul căminului la bârfe sau cu unul dintre tipii care se mutase din cămin…şi cum se dădea la mine =)) şi eu nu realizam. Probabil că trebuie să îmi dea cu o cratiţă în cap ca să mi se aprindă şi mie beculeţul.
În anul 2 de facultate m-am îndrăgostit pentru prima dată cu adevărat, dar am primit şi prima palmă dură de la viaţă.
După un an mi-am revenit, m-am pus cu picioarele pe pământ şi am vizitat Parisul. Pentru prima dată m-am simţit cu adevărat împlinită. Acolo m-am regăsit şi am jurat că o să mă reîntorc şi că o să rămân acolo.
Acum recunosc că nu prea mai duc viaţa din trecut. De când m-am mutat cu fratele meu, Mihai, am de toate. Am învăţat chiar să şi gătesc, ceea ce este un lucru minunat- pentru el, că doar eu stau cu orele în bucătărie.
Îmi plac poveştile mamei mele din studenţie, dar eu tind să cred că nu a fost aşa de simplu cum este acum. Deşi şi ea a făcut facultatea tot în Bucureşti nu i-a fost la fel de uşor să se adapteze cu viaţa de aici, să nu uităm că la 21 era măritată cu daddy al meu şi la 24 deja îl avea pe frăţiorul meu.
Eu mi-am spus povestea studenţiei- cu puţine detalii- cum a fost viaţa voastră de student?
Dragii mei!
eu încă mai sunt în sesiune- din păcate…până pe 8 o să mă tot chinui cu examenele şi toate alea.
totuşi zilele trecute am primit un mail. era de la psihologul de la centru. toţi copiii întreabă de mine. le este dor. şi mie de ei.
le-am explicat că până nu termin cu sesiunea nu am cum să dau pe la centru…motivele sunt destul de clare. au fost foarte înţelegători. chiar mi-am urat şi “baftă!” şi lucrul ăsta mă face să mi se facă şi mai mult dor de ei.
sunt curioasă dacă au mai venit copii noi, cum s-au descurcat ăştia micii cu tezele şi tot aşa. am o nerăbdare de nedrescris. pe 9 februarie la ora 8 dimineaţa o să fiu la ei. să îi pup pe toţi şi să ne apucăm să facem temele împreună…aşa cum făceam şi în alte dăţi.
asta este! mi-e dor de ei…mi-e dor rău de ei şi abia aştept să îi revăd.
nici nu ştiu cu ce să încep?
să vedem:
1. mi-a trecut răceala- şi după vreo 5 zile am reuşit să mănânc.
2. am stat de dimineaţă în bucătărie şi am făcut căte una alta: o salată de fructe, care să ne ajungă vreo 2 zile; o salată cu de toate, care mi-a ieşit minunt- eeeh!!! modestia asta…ce să îi faci nu?
3. mă văd cu Ovidiu – după multe zile
4. m-am bucurat de o baie de vreo oră … în care am făcut orice altceva în afara de gândit la probleme, lucruri zilnice.
5. mâine mă duc să îmi plătesc factura de la Orange…
şi cam atât pe ziua de azi….
În ultima vreme am văzut la metrou acelaşi stil vestimentar la 99% din femeile de pe la metrou: blugii/ pantalonii băgaţi în cizme…groaznic…să vezi din 30 de femei că 25 sunt îmbrăcate la fel…geez!
mai grav e că unora le stătea ca naiba….dar deh! sunt în ton cu moda.
acum dragii mei să fim serioşi…cât o să mai dureze chestia asta? până când se schimbă moda?
serios! de ce trebuie să fim nişte sclavi ai modei?
de ce suntem judecaţi dacă nu suntem în ton cu moda?
eu sinceră să fiu prefer să mă îmbrac aşa cum mă simt bine.
uneori criticăm piţipoancele şi ne luăm de ele, dar nu vedem că ele dictează de cele mai multe ori moda…este şi normal după părerea unora.
şi acum serios!!! cum e să vezi o tipă la 50 de ani îmbrăcată ca o puştoică de 18? mie mi se face greaţă…okey! înţeleg! te simţi bine şi arăţi bine în hainele alea, dar totuşi ai vârsta pe care o ai…nu mi se pare normal să te mai îmbraci ca o puştoaică…
eeh!! dar ce ştiu eu? sunt doar o bătrânică în trup de copil…sau invers…eh cine mai ştie?
p.s: Am băut fervex şi tot nu mi-a trecut răceala
p.s2 Ş mâine este ziua mea şi a lu daddz de nume aşa că aştept să ne spuneţi “la mulţi ani!”
Mă uitam zilele trecute prin telefon…şi am ajuns la capitolul mesaje…aveam vreo 400…am şters cam 100…nu înainte de a le scrie într-o agendă. am trei astfel de agende. sunt importante pentru mine. sunt o mică părticică din mine. ştiu la ce se referă fiecare mesaj. chiar şi cele de acum 2-3 ani.uneori mă mai uit peste ele şi răd…uneori îmi vine să plâng. am mesaje de adio, de la mulţi ani! şi multe altele…
am mesaje scurte de genul : DA sau… CONDOLEANŢE!
de fiecare dată când citesc mesajul ală îmi dau lacrimile.şi acum îmi amintesc că era ger şi că lacrimile nu-mi îngheţau pe faţă.
uneori mi-e dor de ea…
aş fi vrut sa o şterg din mintea mea…şi nu pot…mereu mă izolez când cineva mă întreabă de ea. mă ascund în mine şi plâng în sinea mea…sunt prea orgolioasă ca să las să se vadă cum îmi curg lacrimile.
ultima dată când am fost la mormântul ei i-am zis: sunt fericită!L-ai fi adorat!
uneori refuz să merg cu ai mei la mormânt…îmi place să merg singură…şi alor mei le spun că mă duc la cumpărături…nu vreau să îi aud: dar de ce te-ai dus? dar ce ai făcut acolo? de ce nu ne-ai spus şi nouă…
vreau ca imaginea ei să fie un mesaj pe care să îl pot şterge…să îi dau erase şi să îmi văd mai departe de viaţă, dar nu o să pot face asta niciodată.
cineva mi-a spus o dată că eu sunt cea care o să îi poarte imaginea mai departe…cică semănam foarte mult…toată lumea când ne vedea ştia că suntem rude…
aş minţi dacă aş spune că nu mi-e dor de ea…au trecut mai bine de 2 ani şi eu tot mai plâng în fiecare lună pe 16 şi pe 18…
de ce nu pot să şterg imaginea ei? de ce nu o pot şterge ca pe un mesaj?
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=WfVhoie7M14&hl=en&fs=1]
cred ca nu mai are rost sa explic ce se vede in poze…savurati fiecare poza :d
Eu deja am planurile facute. Il fac in Bucuresti cu prietenii mei. :”>
Voi? Voi ce planuri aveti de revelion?:D
Dupa cum promisesem: pe marti o sa aveti poze cu bradutul meu celebru si faimos 😀
abia astept sa va arat poze cu el 😀