Nietzsche a murit

Acum ceva vreme am ieşit în oraş cu un tip. La început mi s-a părut fascinant tipul. Vorbea într-un anume fel, avea un şarm pe care nu aş şti să îl descriu. La întâlnire lucrurile păreau să decurgă aşa cum ar trebui când deodată îmi spune: Ştii eu o să plec în Italia pentru 6 luni. Mă aştepţi? Şi când mă întorc ne căsătorim.

Eu m-am uitat la el şi m-a bufnit râsul. Mi s-a părut o glumă puţin cam nesărată, dar am zis să nu i se pară că sunt vreo sclifosită. Credeţi că glumea?! Ei pe naiba! De odată s-a schimbat la faţă şi mi-a zis că el nu glumeşte, că el are 28 de ani şi că nu mai are de gând să aştepte până să mă hotărăsc eu.  Că el vrea familie cât mai repede, că x, că y.

Oameni buni am făcut ochii cât cepele şi nu îmi venea să cred ce văd/aud. El era foarte sigur pe ce îşi dorea şi vroia neapăsat să mă facă femeie în casă şi cu 3 plozi după mine. I-am explicat foarte frumos că abia ieşisem dintr-o relaţie, că nu eram pregătită, că eu nu vreau să mă mărit şi că eu nu vreau copii. Că pentru mine viaţa în 2 se limitează doar la cuplu, nu şi la căsnicie.

Omul s-a simţit extrem de ofensat de atitudinea mea, dar să fie sănătos: eu cu nebuni nu mai ies. Recunosc că am rămas cu ceva traume când l-am auzit pe omuleţul ăla ce planuri măreţe avea cu mine fără ca eu să ştiu şi de atunci mi-am învăţat lecţia: sunt antisocială :))

Deci da! Sunt un caz aparte pentru societate. Care erau şansele să ies cu un psihopat?

4 Responses to “ne-am văzut, ne căsătorim”