Nietzsche a murit

Archive for September, 2009

Pe data de 26.09.2009 ora 17.00 utilizatorii forumului Arhi vă invită să participaţi la o reuniune a bloggerilor. Aceasta va avea loc în faţa Grădinii Botanice Bucureşti. După o scurtă plimbare prin grădină v-om merge la o bere/ suc după preferinţe. Pentru mai multe detalii aveţi adresa mea de mail şi puteţi scrie acolo ce doriţi să aflaţi.

În fiecare zi după ce scap de la muncă merg pe jos cam o oră. Pentru simplul motiv că am nevoie de mişcare şi de relaxare. Cu muzica de pe mp3, cu ghiozdanul în spate şi o ţinută cât mai comodă încerc să mă separ de restul populaţiei.
Totuşi aseară am văzut o fază care m-a lăsat mască: două dudui stăteau frumos pe o bancă din faţa blocului şi făceau muntele de coji de seminţe. Şi nu le spargeau în mâini şi apoi să arunce cojile…nuuuu. Le băgau în gură şi scuipau fără probleme coaja, păstrând miezul.
Eu vă garantez că ele sunt duduile care o să ţipe la colţ de stradă că vor să le respecţi pentru că sunt nişte domnişoare educate. Rar am văzut o duduie asemenea lor care să cedeze locul în metrou sau tramvai unui bătrân sau să îi ajute să coboare. Zilele trecute am văzut o asemenea domnişoară care “îi vorbea frumos şi politicos” unei doamne- care ar fi putut să îi fie mamă. Şi cel mai “frumos” moment a fost când duduia a scuipat-o pe doamnă. Motivele? Tanti a lovit-o din greşeală când a pus frână tramvaiul. Na de colea educaţie.
Presupun că într-un moment, sigur nu secolul acesta, aceste dudui vor primi şi respectul cuvenit. Şi nu! Nu este vorba de cel la care vă gândiţi voi. La un moment dat vor dispărea de pe faţa planetei. Nicio femeie adevărată nu ar accepta ca numele de “femeie” să fie purtat de nişte retardate cu patru clase- cu 2 repetenţe. Eu una nu aş suporta să fiu asociată cu o astfel de duduie. Nu sunt cea mai feminină persoană, dar nici să scuip seminţe ca ultimul boschetar nu aş accepta să fac, să fie ca o activitate de relaxare a neuronilor.

De câteva luni încoace, asta ca să nu spun ani am descoperit o nouă pasiune: să îmi complic viaţa. Şi aici nu fac referire la scărpinatul urechii stângi cu mâna dreaptă. Doamne fereşte! Asta ar fi un mic copil pe lângă experienţele din trecut. Pe undeva pe acolo, prin interiorul meu simt şi câteva dorinţe masochiste. La urma urmelor orice dorinţă de a-mi complica viaţa se află într-o legătură directă cu tendinţele sado-maso.
Nu îmi explic de unde şi până unde au apărut, dar nici nu mă complic să găsesc o soluţie în a scăpa de ele. Ba mai mult de la o vreme am început să o văd ca pe o foaaarte bună scuză. Nici măcar comoditatea nu mai întrece complicarea la capitolul scuze. Şi de ce nu? Dacă e să stăm să ne gândim de multe ori am preferat să venim cu fraza “doamne ce îmi mai complic viaţa”…adevărul este că sună mult mai bine decât: “băi am încercat,dar degeaba”.
Şi acum vine întrebarea: de ce ne complicăm viaţa? Ştiţi că de obicei lucrurile sau acţiunile au valori de 1 sau de 0, este sau nu este, dar cum noi suntem oameni deştepţi mai băgăm şi câte un 2 acolo…ca să fim siguri pe viitor.
Voi vă complcaţi viaţa?

Pe data de 26.09.2009 ora 17.00 utilizatorii forumului Arhi vă invită să participaţi la o reuniune a bloggerilor. Aceasta va avea loc în faţa Grădinii Botanice Bucureşti. După o scurtă plimbare prin grădină v-om merge la o bere/ suc după preferinţe. Pentru mai multe detalii aveţi adresa mea de mail şi puteţi scrie acolo ce doriţi să aflaţi.

De fiecare dată când apare pe net câte un articol despre un blogger jumatate din comentatori sar de posterior în sus că ei pot mai multe decât respectivul.
Dragii mei hai să vă explic ceva: nimeni, dar ABSOLUT NIMENI nu vă obligă să nu scrieţi pe un blog personal. Dacă simţiţi că aveţi în sânge acest lucru…sunteţi invitaţii mei să ne delectaţi cu idei cu adevărat noi.
Şi să nu vă aud cu scuze penale de genul: nu am timp, nu am chef, nu ştiu ce titlu să îi pun sau cum să mi-l promovez că să mor de vă cred.
Ca de fiecare dată românul trebuie să comenteze aiurea la adresa cuiva, la adresa oricui. “Eu cânt mai bine, eu fac aia mai bine, eu învăţ mai bine”, dar niciodată nu pune în aplicare aceste talente ale sale.
De ce să mă apuc de scris când pot să arunc cu rahat în toţi bloggerii mari din România? Este varianta prescurtată a dorinţelor mele de a face un lucru util,nu?
Puţini se gândesc câtă muncă necesită un blog cu renume. Muncă, talent şi timp. Câţi dintre voi sunteţi dispuşi să luptaţi până în pânze albe ca să aveţi blogul pe primul loc în zelist? Sau ce astfel de “aranjare” a bloggerilor într-o ordine o mai fi.
Deci! Ce recomand unor astfel de frustraţi: să-şi lase injuriile acasă şi să se apuce să scrie…numai aşa îl pot întrece pe Zoso- asta dacă au noroc 😀

Nu ştiu care sunt motivele, dar aseară am avut nişte dureri de stomac aproape insuportabile. Şi ca tacâmul să fie complet m-au apucat şi migrenele. Ce este de făcut? Păi nimic. Poate doar să dormi. Din păcare o să fiu nevoită să le mai suport până luni când o să mă internez în spital. Şi nu la Bucureşti…da, prefer să mă duc în Galaţi decât să mai aud : “nu ştiu ce ai”.
Deci de duminică şi până marţi seară nu o să mai scriu nimic pe aici. Dar promit să recuperez sau să programez câteva posturi. Să vedem dacă sunteţi cuminţi 😀

merci pentru ajutor!

Vorbeam acum câteva zile cu cineva care îmi propunea să scriu câteva lucruri despre pesimism şi optimism, aşa cum le văd eu. Cum văd eu lumea când sunt pesimistă sau când sunt optimistă. Mi s-a părut o idee suficient deinteresantă cât să îmi doresc să o pun în practică.
Hai că încep:
Ce înseamnă pentru mine pesimismul: să nu mai vezi soarele în plină zi pentru că ţii ochii în pământ, să fii printre oameni şi să te simţi singur, să spui “adio” unei persoane la care ai ţinut şi să nu îţi poţi aminti decât că ai pierdut-o. Să nu te bucuri de acele momente petrecute alături de ea, ci să plângi că mâine nu mai ai cui să îi spui unele lucruri. Pesimismul e starea pe care o ai atunci când nu îţi mai înţelegi viaţa, când nu mai înţelegi ce se întâmplă cu tine, când simţi că eşti pierdut şi că nu mai ai ce face pe lumea asta.
Din păcate la viaţa mea am fost de mult prea multe ori pesimistă şi mă gândesc că este cazul să îmi schimb mentalitatea…în mai bine.
Ce înseamna optimismul: să râzi după o ceartă cu şeful, să râzi când ţi-ai luat amendă şi să spui: eeeh asta este, să te bucuri că vine iarna. Să te bucuri că ai o familie sănătoasă şi mulţi prieteni care să îţi sară în ajutor atunci când ai nevoie. Să te gândeşti că ACEA persoană te aşteaptă undeva, dar că încă nu este timpul să te duci şi tu acolo, să te gândeşti că şi mâine este o zi, că şi baba de la doi se plictiseşte şi vrea să mai stea la o bârfă cu tine.
Poate ar fi o idee mai bună ca de mâine să învăţ să zâmbesc mai mult. La urma urmelor şi mâine este o zi.

Cum de câteva zile am avut nişte dureri de stomac am zis să îmi fac curaj şi să mă duc la medic. De data asta am fost fată deşteaptă şi m-am dus la clinică particulară.
Ajung acolo, plătesc milionul- atât este consultaţia şi intru în cabinet. Şi încep să îi spun medicului şi de aia şi de ailaltă. Parcă eram o babă.
Desigur că omul începea cu întrebările, le mai repeta, se făcea că se uită pe analizele mele şi tot aşa. Mă pipăie pe stomac, îmi ia tensiunea şi îmi caută pulsul. După ce termină toate astea mă ia iar la o serie de întrebări. Îi răspund ca la clasa întâi şi sper să îşi dea seama ce am.
Se apucă la un moment dat să scrie pe calculator ceva. Eu mă uitam din ce în ce mai disperată şi îl întreb: “ce am?”
“Păi cred că este de la stomac, dacă nu de la ficat sau intestinul gros.”
Traducere?! Habar nu are ce am. Deja îmi dădeam pumni în cap că am dat atâţia bani- şi o durere de cap în plus la lista de of-uri nu ar fi fost o problema.
Într-un final îmi spune că trebuie să îmi fac o ecografie la ficat şi să urmez un tratament. Un tratament ce presupunea PASTILE. Păi tu îi dai unui om care a început să aibă probleme cu fierea tone de pastile?
Desigur că nu voi urma acest tratament, iar duminică o să plec la Galaţi să mă internez în spital. Credeam că tratamentele cu pastile se dau numai după ce faci analize să vezi şi tu cum stă treaba cu omul respectiv, dar… cum la noi nimic nu este cum ar trebui. Deja nu ma mai miră nimic.
Ce mi-a zis mama? Să nu iau nicio pastilă până nu fac o investigaţie normală. Acum să îmi fie cu iertare, dar eu cam acum 4 luni am urmat un tratament de o lună. Adică într-o lună am înghiţit cam 150 de pastile. Aveam pastile pentru tratarea infecţiei, pentru tratarea posibilelor efecte secundare ale pastilelor pentru infecţie, pentru ficat, pentru tiroidă şi pentru… încă o chestie.
Per total? În luna aia am mâncat pastile. Abia acum organismul meu şi-a mai revenit şi tu vrei să mă îndopi cu pastile? Nu merci!
Din păcate mă gândesc cu groază că o să vină vremea când o să trebuiască să mai dau pe la medic pentru una două…Şi acum vine întrebarea mea: unde o să mă duc? La stat ca să mă dea ăia afară sau să îmi dea tratamentul necorespunzător sau la particular unde în loc de soluţii aud zeci de întrebări?!