Archive for July, 2009
Posted in Cum azia am fost nevoită să îmi petrec ceva vreme pe drumuri am ales calea cea mai simplă tuturor bucureştenilor: metroul. Problema este alta: nu mai am mp3 şi deci sunt nevoită să ascult tot ce se discută prin metrou.
Azi am aflat că:
– poţi cumpăra un Nokia nu ştiu de care cu 50 de ron- o afacere bună estima viitorul compărător.
– Maricica o aşteaptă pe Mărioara la Mecul de la Unirii şi că deja a întârziat
– unii ţigani se uită sub rochiţa mea- ciudat sau nu este destul de lungă şi sunt slabe şanse să se vadă ceva.
– aş fi chinezoaică- după forma ochilor- ciudat.
– una care trecuse în anul doi când era mică [nu am înţeles exact cât de mică] încerca să înţeleagă conceptul de “ipotecă” şi ciudat a şi reuşi- mă fir’ar ea de geniu nedescoperit
– unul a refuzat un job că nu îi plăceau condiţiile
– “Moromeţii” este un roman psihologic – la asta m-a bufnit râsul. Mă mir că nu m-au luat duduile la bătaie că râd de prostia lor. Apropos: abia ieşiseră de la bac- ceea ce este cam tragic.
– nu ştiu cine a fost la munte şi că totul era infect.
Dacă în următoarea lună nu îmi cumpăr un mp3 cedez psihic.
The End!
…angajată. Aştept telefonul să văd dacă de mâine lucrez sau nu
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=CB7UJKzM1Gc&feature=related]
Mediul online este plin de diversi/diverse indivizi/individe. Cel mai mult ma enerveaza cand imi mai da add cate un tip care incepe cu BUZZ si cand il intreb cine este imi spune “un baiat”. Sa mori tu?!
Intotdeauna cand am dat add cuiva am stiut sa spun: “Buna! Numele meu este Raluca. Am id-ul tau de pe x/ de la y. Pot sa te deranjez pentru una sau doua intrebari?”
Din pacate nu toti cunosc aceste reguli de buna purtare, iar acest lucru ma deranjeaza. Nu cer nu stiu ce lucruri imposibile, dar cred ca acest lucru este accesibil pentru toata lumea. Desi educatia nu este la mana oricui.
Deci dragii mei: daca imi dati add pe mess incepeti o discutie ca niste oameni civilizati, nu ca niste pusti scapati de pubertate
De azi am inceput schimbarile. Schimbari care sper sa fie benefice…pentru mine in special. La sfarsitul lunii sper sa am cu ce ma lauda si sa va arat si voua 😀
Ce inseamna fericirea? De multe ori ne plangem ca niste mori stricate: “eu de ce nu sunt fericit/a?” dar suntem atat de comozi incat refuzam sa purtam o lupta. O lupta cu cel care ne-a decis soarta la un joc de sah. Am ajuns ca niste roboti ce vad lumea in 1 si 0, in negru si alb. Evitam sa credem ca dincolo de acestea exista si 2, exista si gri si oricare alta culoare. Ajungem sa ne conformam unei situatii, preferam sa ramanem la acest stadiu pierzandu-ne curajul pe care il aveam de copii. Curajul de a incerca lucruri noi, de a merge pe “pipaite”, de a refuza rezultatele obtinute. Dar acum? Suntem niste oameni fara putere, fara dorinte sau vise. Nu mai radem si nu mai simtim ca in trecut, nu mai recitam poezii si nu mai mergem la teatru. Toate astea s-au pierdut undeva in secolele trecute.
Ma ingrozesc cand ma gandesc ca am ajuns si eu la fel. Ca numai o bucatica din mine vrea sa vada lumea in gri, sa se bucure de ce se intampla in jurul meu. Numai o bucatica din mine mai lupta sa caute fericirea. Imi astept cuminte destinul deja ales, il astept asa cum un catel isi asteapta stapanul sa vina de la munca. Poate ca gresesc cumplit cand refuz sa fac ceva, orice pentru a impiedica aceasta stare. Sau poate ca m-am conformat situatiei. Cum aud mereu: “o sa vina si randul tau la fericire.”. Zambesc sec si imi spun ca totul va fi bine, dar nu va fi bine. Oricat de optimista as privi spre viitor imi dau seama ca nici eu si nici altcineva nu poate vedea “in globul magic de cristal”.
Este o lupta mult prea grea pentru ca orgoliul meu sa scape nevatamat. Si la urma urmelor pentru ce toate astea?
Constat pe zi ce trece necesitatea luării unor decizii mature. Din păcate sunt îngrozită, mai mult decât speram la început, de rezultate. Sau mai bine spus de actul în sine. Niciodată nu am ştiut să iau nişte decizii care să fie în concordanţă cu mirifica vârstă de 23 de ani. Adică rateurile date erau de cele mai multe ori sub orice critică şi asta mi-a format “o concepţie” nu tocmai grozavă în privinţa deciziilor.
De câteva zile mă gândesc la un asemenea lucru: că trebuie să iau o decizie. Instinctul îmi spune ceva, dar pe de altă parte ceva mă opreşte. Cică aia ar fi ultima fărâmă de maturitate din mine.
De data aceasta peştişorul din Oceanul Pacific nu cred că mă mă mai poate salva, de fapt, sunt sigură că nu mă mai poate salva. Balanţa este atât de echilibrată încât mă îngrozesc, mă sperii că trebuie să mai găsesc un argument…fie pro, fie contra, de orice gen…numai să nu mai existe acest echilibru.
Am ajuns să fac liste cu +/- , cu pro/ contra, cu da/nu, cu merită/nu merită şi mereu mă opresc la acelaşi număr exact de argumente…argumente de o parte şi de alta a baricadei.
Ştiam că este greu să fii matur şi că este greu să iei nişte decizii…sau poate doar fac eu să fie totul mult prea complicat…una din două. Deşi tind să cred că am o plăcere sadică în a-mi complica existenţa. Sau în a-mi complica deciziile. Îmi place să cred că viaţa încă este roz şi că iarba nu este mereu mai verde de partea cealaltă a gardului.
Deci…
Acum o oră am primit o veste care mi-a cam zdruncinat minţile:
Vei ramane vesnic in sufletele noastre, Ana. Te vom iubi mereu.”
Pentru ăia care încă mai cred că Dumnezeu există: acum aştept dovada că “zeul ăla” la care voi vă închinaţi ne iubeşte.