Nietzsche a murit

Prima data cand am urmarit “Sex and the City” cred ca eram prin liceu. Era la moda pe vremea aia si mi se parea nici prea prea nici foarte foarte. Ceva sec, uneori glume bune si prea girlish.

Am ajuns la 33 de ani in Bucuresti, singura, un job misto si o casa si mai misto. Si care a fost primul lucru? Sa revad “Sex and the City”. Abia acum am inceput sa realizez cate chestii din filmul asta se intampla si in viata mea. Parca urmeaza tiparul filmului minus tigarile :)) Daca ma intreba cineva la 18 ani cum cred ca o sa imi vad viata la 30 si un pic cu siguranta nu as fi vazut-o atat de complicata. Si nu ma intelegeti gresit: e complicatul ala misto. Pe care l-am tot cautat, dar, pe de alta parte, este un pic prea obositor pentru energia din acest moment. Poate ca lucrurile sunt haotice acum, dar hai sa fim sinceri: cati dintre voi nu au avut perioade din astea nebune pe care nu le-au regretat?

Mi s-a parut ciudat ca am reinceput chestia aia cu flirtatul, cu dating-ul, cu socializarea cu persoane pe care nu le cunosc. Dupa vreo 2 psihopati, 3 doritori de sex si vreo 4 sictiriti de viata am renuntat la idee. Nu am chef, timp sau nervii necesari sa mai incerc sa fiu “mama ranitilor”. Am incercat o data si mi-a ajuns. A fost suficient cat sa zic PAS la barbatii cu probleme. Este o alegere pe care mi-o asum. Stiu ca toti avem garnizoane intregi de pitici, de fite, de ifose, de pretentii. Nu ii judec. Fiecare are dreptul sau de a alege cum vrea sa fie, ce vrea de la viata etc etc. Si asa e dreptul meu sa nu mai alerg/aleg/salvez.

In ultimele 6 luni am avut foarte mult timp sa ma gandesc la mine. Suficient sa imi dau seama ca alegerile proaste din trecut m-au facut sa fiu mult mai selectiva in tot ceea ce fac. De la un simplu condiment pana la un barbat. Cine poate spune daca este bine sau nu atata vreme cat eu sunt ok cu mine. Pana la urma asta conteaza nu? Sa fim ok cu noi. Cu alegerile noastre, sa ne asumam fiecare cuvant, fiecare fraza, fiecare criza. Pentru ca nu am mai vrut sa joc dupa regulile altora am ajuns sa fiu: materialista, betivanca, calugarita, patetica. Si de ce? Pentru ca nu am acceptat regulile lor? Nu e mai misto sa traim dupa regulile noastre decat sa fim “slugi” ale regulilor altora? Pe principiul ce tie nu iti place altuia nu ii face.

Chestia aia cu compromisul o sa incep sa o agreez cand langa mine o sa existe un barbat echilibrat, demn, cu simtul raspunderii si pe picioarele lui. Atunci poate o sa ma gandesc daca sa “mai las de la mine” sau nu. Pana una alta nu am intalnit un asemenea personaj si cu greu cred ca o sa existe cineva care atinge anumite puncte din lista mea. De ce sa imi complic viata mai mult decat este? Lucrurile sunt atat de simple atunci cand stii ce iti doresti sau mai bine spus cand stii ce vrei de la cel de langa tine.

Imi cunosc defectele si stiu foarte bine ce ziduri am ridicat in ultimii 6 ani din viata. Nu am nevoie sa mi le “prezinte” cineva. Stiu ca nu sunt perfecta si stiu ca multe dintre defectele mele sunt greu de doborat. Dar hei! Daca o sa apara cineva in viata mea care sa “lupte” cot la cot cu mine…cine stie. A girl can only hope.

Pana una alta traiesc experienta “Sex and the City” la 33 de ani alaturi de prietenii mei si ma simt minunat. Asta conteaza nu?

6 Responses to “sex and the city la 33 de ani”