Eu mereu am fost de părere că un copil trebuie alintat în limita bunului simț. De ce spun asta? Pentru că de cele mai multe ori părinții le dau totul, le fac toate poftele, iar când cresc consideră că totul li se cuvine.
Nu spune nimeni să nu îl alinți că doar e al tău, dar să nu depășești limita bunului simț. Îmi amintesc că în copilărie dacă îmi doream un lucru mai scump trebuia să muncesc pentru el (note mari, curățenie în casă, dus gunoi, făcut cumpărături, din astea) pentru că părinților mei nu li se părea normal să mi se dea totul de-a gata. Atunci nu mi se părea corect ce făceau ei pentru că alți copii primeau totul de-a gata, iar eu trebuia să mă strofoc pentru acel lucru. Apoi, când am mai crescut, am realizat cât de mult m-a ajutat asta.
Acum, din păcate, văd foarte mulți oameni care cred că li se cuvine totul, iar un simplu refuz îi schimbă radical. Nu de multe ori m-am întâlnit cu astfel de cazuri, cu persoane care în copilărie și adolescență primeau totul la nas, iar când li se spunea NU se dădeau cu fundul de pământ. În viața asta nimic nu ți se cuvine. Trebuie să muncești pentru tot ce îți dorești. E literă de lege. Exceptând răhățeii porumbeilor și avioanele nimic nu pică din cer. Păcat că nu toată lumea înțelege asta. Să ai un adolescent este dificil, știu că și eu am fost și știu câte zile negre le făceam părinților, dar…eu am fost norocoasă că știam și când să mă opresc.
Posted in esenta, familie, infectii ale societatii, noi, proiecte şi nopţi nedormite, reguli, zilnice | Tags: adolescenta, nebuniile vietii