In ultimii ani viata mea a fost cuprinsa de o lejeritate iesita din comun. Comoditatea mea atinsese punctele maxime si acum o regret extrem.

Singura persoana vinovata de lucrurile astea nu sunt decat eu. Pana la urma urmelor eu decideam cati pasi fac pe zi, ce bag in gura, cum ma aranjez, cum ma imbrac etc. Intrasem intr-o stare de “miserupism” clara. Si va zic cu mana pe inima ca vedeam toate aceste lucruri, dar din comoditatea mai sus mentionata nu luam nicio masura.

Toata schimbarea a inceput din Ianuarie cand am avut o discutie deschisa cu a mea mamica. Atunci am realizat ca daca nu fac ceva cu viata mea o sa prind cu putin noroc maxim 50 de ani. Zis si facut. Am inceput sa fiu mult mai atenta cu ce mananc, cum ma imbrac, cata miscare fac si tot asa. Este groaznic pentru o persoana care cauta modalitati sa se miste cat mai putin sa ajunga sa parcurca minimum 10000 de pasi pe zi. Este groaznic ca in loc de “junk food” sa iti faci o salata. Si tot asa.

In Februarie eram mutata deja in Bucuresti. In fiecare zi incercam sa parcurc macar 10.000 de pasi, sa aleg mancarea sanatoasa, sa imi iau pachetel la munca, sa evit “mancatul pe fond emotional”. Tanti psiholog m-a ajutat foarte mult din acest punct de vedere. M-a ajutat sa vad lucrurile si in alt mod decat il vedeam pana acum. Sa evit sa mananc cand sunt suparata, sa fac lucruri pentru mine care imi ridica moralul, sa fiu mai “blanda” cu mine. Si jur pe ce am mai sfant ca lucrurile astea ajuta enorm.

Dupa 4 luni mi-am facut curaj si am cerut ajutor specializat la Parhon. Stiam ca devine tot mai greu sa mentin ritmul asta de viata plus ca starile date de hormoni deveneau tot mai agresive. Dupa primul set de analize am aflat ca am metabolismul unei persoane de 48 de ani. Si ca anii in care nu mi-a pasat de mine au accentuat acest lucru. Mi-a dat un regim sever, un tratament medicamentos la fel si o serie de discutii serioase care recunosc ca m-au cam panicat. Aceeasi discutie pe care o avusesem cu mama in Ianuarie. Doar ca pare mult mai dura cand vine din gura unui specialist care nu te menajeaza.

In Iulie o sa ma internez pentru 3 zile la Parhon pentru a fi micul lor cobai. Vor sa imi faca alte teste care sa determine ce fel de hipotiroida am. Cicatelea sunt caz aparte. Stiam si eu asta :D Atat de speciala sunt! Cine ar fi crezut nu? Intr-una din sesiunile de terapie mi-am spus frica de a nu se afla ce e in neregula cu mine. Dar nu imi pierd speranta. Sunt sigura ca undeva cineva imi va spune intr-un final ce nu e ok la mine. (nota personala: cicatelea e atat de aparte cazul meu incat vor sa il prezinte studentilor de la medicina. Gen studiu de caz. V-am zis ca sunt speciala…cine nu ma credea :)) )

Pana una alta ma bucur ca am scazut 15 kilograme, imi cumpar haine cu 3 numere mai mici, am mult mai multa energie decat in trecut, cheful de viata este suficient cat sa ma faca sa ma dau jos din pat plina de sperante. Nu am mai avut un atac de panica de 3 luni si sunt mult mai zen. Aceasta este o noua etapa in viata mea pe care o imbratisez cu drag, dar si cu un strop de frica. Sunt lucruri pe care le-am evitat in trecut si acum le parcurg.

Ce o sa se intample mai departe? Nu stiu! Astept sa vad.

Va pupa Cire!

Leave a Reply