Nietzsche a murit

Archive for October 14th, 2009

Recunosc că încă nu m-am apucat de alergat. Mă trage o lene de neînchipuit. Din păcate de săptămâna viitoare sunt decisă să las lenea deoparte.
Oricum regimul funcţionează de minune. 7 kilograme scăpate cu multă muncă [în fiecare seară îmi ridic poponeaţa din pat să fac câteva exerciţii] şi un regim strict. Până acum am poftit la pizza, ciocolată, paste cu carne şi sos şi…lista continuă. Sunt un bagaj de pofte, dar, din păcate, până peste 6 luni când o să îmi refac analizele nu am voie nici măcar să mă uit la ele.
Deeeeciii dragii mei să îmi uraţi succes la viitoarea febră musculară care o să mă aştepte după primii 2 kilometri alergaţi [mă rog să mă ţină plămânii atâta :))]
Măcar sunt mulţumită de rezultatele de până acum. Mi-am propus ca până la sfârşitul anului să mai scap de câteva kilograme şi după asta o să mă declar profund satisfăcută, dar până atunci tre’ să îmi iau inima în piept…sau în mâini şi să mă alerg singură prin Bucureşti.

Cred că azi mi-am băgat şi mi-am scos cei mai mulţi sfinţi. Să mă explic:
de când am aflat că am probleme cu stomacul am început să mănânc regulat. Şi cum o mare parte din zi mi-o petrec la muncă mereu îmi iau pacheţelul pregătit cu mare dragoste acasă.
Azi m-am trezit la 6 şi jumătate să pregătesc pacheţelul. Am ajuns la muncă la ora 9 şi l-am dus la bucătărie, în frigider, acolo unde îi este locul.
Şi m-am pus pe treabă. La ora 11 era prima pauză. Fericită mă îndrept spre bucătărie, deschid frigiderul şi…nimic. DA DA! Nimic! Frigiderul era gol. Iniţial am zis că şterge tanti de servici frigiderul şi din cauza asta. O prind în bucătărie şi o întreb: “nu vă supăraţi, dar mâncarea noastră?”
“Păi Oana de la contabilitate a aruncat-o pe toată acum o oră.”
Eu am rămas perplexă. Am zis că sunt două variante: fie sunt la camera ascunsă, fie este 1 aprilie. “Ferice” pe mine că nu era niciun din cele două.
O întreb pe tanti de servici unde e Oana de la contabilitate să îi fac o vizită.
“Bună ziua! Am înţeles că a-ţi aruncat toată mâncarea din frigider”
“DA! Aşa e. De ce? E vreo problemă?”
“Da. Este una foarte mare. Eu abia îmi adusesem pachetul de acasă şi era proaspătă…deeecii”
“Cum proaspătă că era carnea cu alb prin ea…deci era mucegăită.”
“Aia era brânza. Eu mănânc carne cu brânză.”
“Aaaahhh! Îmi pare rău. Am crezut că este stricată şi am aruncat sacoşa cu totul.”
“Ştiţi că aveam şi mere abia cumpărate şi tacâmurile preferate în sacoşă?”
“Da, dar nu vedeam de ce să le mai las în frigider.”
A simţit cum mi se urcă sângele la cap. A fost prima oară când mi-am dorit să omor pe cineva.
Desigur că am început să tremur din toate încheieturile din cauza miilor de draci. M-am dus la tonomatul de mâncare şi să vezi: nu am voie absolut nimic din ce este pe acolo.
M-am ales cu un baton cu cereale din care muşcam cu milă.
Acum înjur şi o blestem pe proasta de Oana de la contabilitate pentru durerea de stomac insuportabilă pe care o am în acest moment.
Nu mă deranjează că a aruncat mâncarea, mă deranjează că a pus mâna pe ceva ce NU este al ei…pentru mine ăsta se numeşte FURT.
Acum domnişoarei Oana de la contabilitate îi doresc o indigestie de toată frumuseţea pe o perioadă nedeterminată de timp.
The End!
P.s: sunt totuşi fericită pentru un lucru: analizele făcute ieri au ieşit bune…yeeeyyy!

When I think, how life used to be;
Always walking in the shadows.
Then I look, at what you’ve given me;
I feel like dancing on my tip-toes.

I must say everyday I pray
When realize you’re by my side;
I know I’m truly…

Blessed for everything you’ve given me;
Blessed for all the tenderness you show;
Do my best with every breath that’s in me;
Blessed to make sure you never go.

There are times, that I test your
faith, ’til you think you might surrender.
Baby I’m, I’m not ashamed to say, that my
hopes will grow in splendor

You walked by in the nick of time
looking like an answered prayer
You know I’m truly…

Blessed for everything you’ve given me;
Blessed for all the tenderness you show;
Do my best with every breath that’s in me;
Blessed to make sure you never go.

Blessed with love and understanding;
Blessed when I hear you call my name;
Do my best with faith that’s never-ending;
Blessed to make sure you feel the same.

Deep inside you fill me with your tender touch…
You know I’m truly

Blessed for everything you’ve given me;
Blessed for all the tenderness you show;
Do my best with every breath that’s ïn me;
Blessed to make sure you never go.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=sNxF3NN0kr0]

Recunosc cu mâna pe inimă că NU SUPORT ţiganii. Din cauza lor am fost nevoită să îmi iau spray paralizant [nu că ar fi de un real ajutor, dar na…insistenţele părinţilor].
Să mă explic: eram în clasa a 12a şi ieşisem cu o prietenă în oraş. Ne pregăteam să intrăm într-un magazin când se pune în faţa mea o ţigancă cu puradelul în braţe:
“dă-mi şi mie bani să îi iau copilului o pâine.” Desigur că am refuzat-o, chiar politicos aş putea spune. M-a scuipat şi a plecat. Eram în stare de şoc. Tremuram din toate încheieturile şi mi-a luat ceva până să îmi revin.
M-am dus acasă şi am tăcut din gură- daddy este foarte protector din fire şi ştiam că nu o să reacţioneze foarte frumos.
La o săptămână după mă îndreptam spre casă de la pregătire. Când în faţa mea apare aceeaşi ţigancă. Eram singură în zonă şi am zis că dacă e să se lege de mine acolo rămân [tipa era dublă faţă de mine din toate punctele de vedere].
M-am ascuns după o maşină, a aruncat cu pietre în mine şi m-a ameninţat. Când a plecat eu am picat din picioare- era prima mea criză de anxietate din viaţa mea. Tremuram şi eram incapabilă să respir sau să mă mişc. L-am sunat pe tatăl meu şi i-am povestit ce s-a întâmplat. La nici 10 minute era lângă mine cu poliţia. Au urmărit-o pe ţigancă şi au luat-o cu duba. Am fost nevoită să merg şi eu să depun nu ştiu ce declaraţie. Tremuram toată. Ea era în faţa mea cu copilul şi tata îi trăgea câte o înjurătură de fiecare dată când deschidea gura.
A început să mă implore să o iert şi că o să mă lase în pace. Era un pic cam târziu.
Am ajuns la secţie. Tata cu poliţiştii nu m-au lăsat să intru în biroul unde era dusă şi ţiganca. M-au pus să aştept într-o sală pe o băncuţă. Cei de acolo se purtau foarte frumos cu mine şi încercau să mă calmeze. Eu încă eram în stare de şoc şi nu puteam să reacţionez la ce se întâmpla.
La o oră au ieşit din birou. Ţiganca a fugit şi niciodată nu am mai văzut-o prin zonă. Ultima dată o văzusem prin centrul Galaţiului. M-a cuprins acelaşi sentiment de panică. Când m-a văzut a trecut pe partea cealaltă a străzii.
Devenisem atât de paranoia încât ajunsesem să nu mai ies din casă de frică. Abia la o lună a reuşit o prietenă cu chiu cu vai să mă scoată din casă.
Plecată din Galaţi şi ajunsă în capitală am zis că nu mai am ce să păţesc. Pe dracu.
Locuiam de câteva luni în Regie. Mă îndreptam spre cămine într-o seară când îi văd pe unii cu maşina în spatele meu. Când mă opream se opreau şi ei cu maşina, mergeau pe jumătate de trotuar. Eu deja începeam să tremur. Mă uit în spate: doi ţigani într-o dubă. Am mărit pasul şi ei mi-au luat faţa.
Gluma lor deşteaptă a fost să mă sperie…şi au reuşit. Când au întors maşina m-au atins la mână. M-au atins atât de bine încât mi-au învineţit mâna.
A doua zi eram mutată din Regie.
Experienţa care a pus capac a fost când s-au luat de mine 5 ţigani în metrou. Erau cât dulapul şi nimeni, dar absolut NIMENI nu a făcut nimic în privinţa asta. M-am dat jos la prima staţie rugându-mă să nu coboare şi ei.
A doua zi fratele meu mi-a luat un spray paralizant. Şi niciodată nu mă despart de el. Îl iau inclusiv în club sau mai bine spus îl luam şi în cluburi- de mai bine de un an de zile nu mai frecventez cluburile. Din aceleaşi motive…se iau unii aiurea de mine şi e suficient cât să îmi strice seara.
Bun! Să nu vă aud că nu toţi sunt la fel, că sunt şi excepţii de la regulă…bla bla bla. Nu cred asta!
În Franţa am văzut o cerşetoare, o ţigancă…era româncă. Atunci a fost momentul în care mi-a fost ruşine să spun că sunt româncă.
Cel mai mult îmi este frică de cele care te blesteamă. Ştiu că par nişte abureli, dar …cum eu sunt mai fricoasă din fire la acest capitol nu pot să ignor şi mi s-a întâmplat ca de foarte multe ori să fac crize de anxietate din cauza lor.
Îi urăsc pentru că primesc nişte privilegii pe care nu le merită, că ei se consideră nişte victime, că atacă oamenii şi apoi se dau nişte mieluşei.
Nu regret că susţin acest lucru. Dacă ar trece cineva prin ce am trecut eu sigur nu ar mai considera atitudinea mea rasistă,ci o atitudine cu o bază solidă.
Cineva îmi spunea că are prieteni ţigani şi că sunt nişte oameni super. Daaa sunt oameni super cu ea, nu şi cu un străin. Eu cred că un om nu se schimbă complet niciodată, ci face mici modificări. În cazul ţiganilor nu cred că există astfel de schimbări. Cred că toţi sunt o apă şi un pământ.
Au locuri la facultate, locuri la buget, trebuie să ia 5, un CINCI nenorocit ca să fie studenţi şi ei nu se prezintă, dar acele locuri nu se repartizează celorlalţi, rămân nişte locuri neocupate. Căăăă deh! Sunt discriminaţi.
Nu mă interesează ce o să se creadă despre mine, dar ăsta este adevărul: nu îi suport!
Şi o să am aceeaşi mentalitate până în clipa în care o să apar o excepţie de la regulă…până atunci celor care comentează aiurea: ciocul mic şi joc de glezne! Nişte cuvinte de laudă despre cineva nu mă impresionează cu nimic.