Zilele trecute veneam de la muncă obosită, vai de mamă când deaodată aud: poc, poc, poc, poc, poc, poc, etc. Iniţial mi-am scos căştile crezând că au păţit ceva. Sunetul era mai puternic. Pun căştile la loc, dau muzica mai tare şi mă rog să nu mai aud pocniturile. Credeţi că a avut efect?! Ei na! Nu!
Mă aşez mai bine şi încep să urmăresc de unde se auzea zgomotul. Îmi era atât de rău încât orice zgomot enervant mă făcea să arunc cu pietre. Mă uit în stânga mea un cuplu care făceau baloane de gumă. Şi le spărgeau, mai făceau 2 baloane, iar le spărgeau. Vă daţi seama că nervii mei erau întinşi la maxim. Mă gândeam că o să cobor la eroilor şi că nu o să îi mai aud.
Credeţi că am avut noroc?! Ei na! Şi normal că nu. Au cobor în aceeaşi staţie cu mine. S-a pus lângă mine si iar: poc, poc, poc, poc, poc, poc, etc. Pe mine deja mă apucaseră toţi nervii, mă uit la ei şi întreb: au dat drumul rumegătoarelor la metrou? S-au oprit şi s-au uitat la mine. Eu le-am zâmbit ironic şi m-am întors cu spatele la ei.
OH! Scumpă linişte. Niciun poc, poc, poc, poc, poc, poc, etc.. În sfârşit îmi auzeam gândurile. Era MINUNAT! Eu nu am nicio problemă cu oamenii care mănâncă gumă. Şi eu am momente când sunt nevoită să mănânc, dar niciodată, adică NICIODATĂ nu fac baloane în public, nu rumeg gume şi nu plescăi. Mi se pare că nu are legătură cu respectul faţă de tine, ci are legătură cu respectul faţă de alţii care sunt obligaţi să împartă anumite spaţii cu tine ţi invers.
Posted in esenta, infectii ale societatii, mistere, noi, reguli, zilnice | Tags: cu vacile la metrou