In trecut eram o sustinatoare destul de inflacarata in ceea ce priveste ideea de absenta a unei divinitati care ne conduce prin viata. Nu credeam ca soarta mea poate fi decisa de un barbos din ceruri. Cred ca pe undeva pe acolo era si lipsa de respect fata de unii preoti (parere pe care inca o am).
Intre timp ceva s-a schimbat. Nu stiu daca divinitatea poarta numele de Dumnezeu, Allah sau Budha, dar cred ca exista ceva care ne ghideaza prin viata. Mie imi place sa ii spun Karma . Recunosc cu mana pe inima ca de cand am inceput sa fiu mai atenta la semnalele data de ea viata mea nu s-a mai complicat atat de mult ca in trecut.
De unde si cand a aparut schimbarea asta? S-a intamplat in 2019 cand traversam o perioada destul de … aparte si, desi tanti psiholog (cum imi place sa o alint) ma ajuta foarte mult, simteam ca ma pierd. Persoanele care s-au luptat cu depresia la un moment dat in viata lor stiu exact care este acea perioada.
Imi amintesc ca eram in autobuzul 381 si doream sa ma duc pe la Romana/Victoriei. Imediat dupa Universitate este o biserica catolica italiana. Am coborat mai devreme din ratb si am intrat in biserica. Cred ca era prima data in 10-11 ani cand intram intr-o biserica de buna voie si nesilita de nimeni. Ascultam slujba si plangeam necontrolat. Respectivul preot vorbea de parca ar fi stiut de problemele de la acel moment.
Dupa acea experienta am incercat sa merg cat de des am putut. Si cand eram cu moralul la pamant si cand eram fericita. Pentru ca acolo am descoperit o liniste pe care nu o gasesc in multe locuri. Liniste sufleteasca.
Asa am redescoperit relatia mea cu divinitatea. Am invatat sa nu mai spun: niciodata pentru ca asa ajunge Karma sa ma traga de maneca. Sa imi arate ca viata nu este atat de categorica.
Si uite asa perspectiva mea despre divinitate a suferit o transformare Exista ceva acolo care ma ghideaza fie ca este Dumnezeu, Allah, Budha sau Karma. Am realizat ca daca dau vina pe divinitate pentru o problema nu fac decat sa evit sa ma confrunt cu acea situatie. Lucrurile se intampla cu un scop in viata asta. Fie ca vreau sa accept, fie ca nu vreau. Depinde doar de mine cum trec prin asta si ce invatat.
Nu o sa bat cruci cand trec pe langa o biserica si nu o sa pup icoane. Credinta este pentru mine, nu sa vada vecina de la 2 sau doamna din fata mea la ratb. Credinta ar trebui sa fie pentru noi, pentru sufletele noastre, nu pentru altii.
Va pupa, Cire
Posted in Uncategorized