Vorbeam ieri cu cineva pe celebrul Yahoo Messenger despre diferite nebuneli. La un moment dat am început să mă plâng de diverse nimicuri. Care mai de care mai plictisitoare, neinteresante sau copilăroase.
În acelaşi timp dădusem peste un film despre situaţia infectă din Africa. Copiii mor de foame sau din cauza bolilor, nu a apă decât la zeci de kilometri de satul în care stau, din când în când mai dă şi câte un animăluţ pofticios de carne prin zonă şi tot aşa.
Abia atunci mi-am dat seamă că problemele de care mă plângeam sunt doar nişte “coşuri” pe tenul unui adolescent.
Încep să cred că nu mai ştim să ne bucurăm de lucrurile pe care le avem. Că nu mai ştim să ne bucurăm de o seară prin parc, de o plimbare la munte sau pe plajă.
Nu ştim să mai facem haz de necaz. Nu ne gândim decât la bani, la cum să devenim din ce în ce mai avuţi. Nu ne mulţumim cu ce avem, cu oamenii pe care îi avem lângă noi, cu serile la televizor alături de iubit/ă, nu mai ştim să râdem la o comedie bună, nu mai ştim să râdem cu poftă la o glumă, să dansăm până dimineaţă.
Oare toate astea merită? Oare merită să nu ne mai trăim vieţile doar pentru că ne e frică să nu fim catalogaţi?
Posted in
la concluzii din astea ajungi tu cand vorbesti cu mine pe mess? :))
paaaiii… nu neaparat din discutia cu tine…a fost constructiva as putea spune, dar…na…omu mai trage si concluzii dupa ce discuta astfel de lucruri,nu?:-?
Gandesti la gramada. Ce treaba avem noi cu Sudan? Nu mai stim sa facem haz de necaz? Sau tocmai asta ne-a bagat atat de adanc in tot rahatul asta de societate? Niste cosuri…fac diferenta.
Nu cred asta…pai poate avem. De ce nu am avea? Ei nu sunt oameni ca si noi?