Eu din fire sunt destul de rațională și nu mă pierd cu firea în situații critice, dar aseară am simțit cum fuge pământul de sub picioarele mele.
Am mers să mănânc agude într-un loc unde știam că sunt dulci și bune. Am luat-o și pe Pușa că vorba aia: era plimbarea ei de seară. Cum stăteam eu așa și ciuguleam am început să aud tunete, dar tunete din alea supărate pe viață. Inițial nu le-am băgat în seamă, dar apoi mi s-a aprins un beculeț: Pușei îi este frică de tunete. Și îmi arunc privirea la picioare. Ia-o pe Pușa de unde nu-i. Am început să o strig, să tremur și să fug de nebună prin jur.
Oameni buni nu mai știam cum mă cheamă. Deja eram verde, galbenă, albastră la față. Și dăi cu țipete cu panică, una alta. Deodată o văd pe Pușa mea cum o tulise spre casă. S-a oprit și m-a așteptat până am văzut-o. Vă jur că în viața mea nu am fost mai panicată ca ieri.
Groaznic! Păi voi vă dați seamă că dacă se pierdea de mine nu mai intram în casă până nu o găseam? Luam tot orașul la picior până o găseam.
Posted in Uncategorized
Îți dai seama că Pușa era mult mai speriată decât tine?
Da. Imi dau seama. A avut o viteza pana acasa de mai avea putin si o prindea radarul